ICCJ. Decizia nr. 3161/2012. Penal
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 3161 /2012
Dosar nr. 21194/3/2012/a4
Şedinţa publică din 4 octombrie 2012
Asupra recursului penal de faţă;
Examinând actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
Prin Încheierea de şedinţă din 18 septembrie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I a penală s-a menţinut starea de arest preventiv a apelantului inculpat T.M.C. arestat în baza mandatului de arestare preventivă nr. H6/UP din 17 mai 2012 emis de Tribunalul Bucureşti, secţia I a penală în Dosarul nr. 17913/3/2012.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de apel a constatat că inculpatul T.M.C. a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de droguri de mare risc prev. de art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen., reţinându-se în sarcina acestuia că la data de 16 mai 2012 a vândut martorului denunţător G.C.M., pentru suma de 80 RON, două doze ce conţineau cantitatea de 0,18 gr.heroină, iar în imobilul în care locuieşte fără forme legale, a deţinut fără drept, în vederea traficului, un număr de 18 punguţe ce conţineau cantitatea totală de 1,62 gr heroină.
S-a arătat că în cauză există indicii temeinice din care rezultă presupunerea rezonabilă că inculpatul a comis fapta pentru care a fost condamnat printr-o hotărâre de condamnare în primă instanţă, iar între deţinerea preventivă a inculpatului şi condamnare există o legătură suficientă pentru a se constata că reţinerea este legală, astfel cum s-a statuat constant în art. 5 parag. 1 lit. a) din Convenţia Europeană pentru Drepturile Omului.
S-a mai arătat că acuzaţiile aduse inculpatului, legitimează în continuare detenţia preventivă a acestuia în sensul că interesul public al menţinerii ordinii în cauza dată, trece înaintea dreptului inculpatului arestat preventiv, la libertate. Temeiurile de fapt şi de drept care au fost avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive nu s-au modificat sau estompat, neputându-se susţine depăşirea unei durate rezonabile a arestării preventive.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs inculpatul, arătând că temeiurile care au fost avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive s-au schimbat întrucât a fost deja condamnat de o primă instanţă, conform procedurii prev. de art. 3201 C. proc. pen. şi nu mai poate influenţa probele dosarului. A solicitat admiterea recursului şi revocarea măsurii arestării preventive.
Recursul declarat nu este fondat.
Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului rezultă că inculpatul T.M.C. a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de droguri de mare risc prev. de art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen., reţinându-se în sarcina acestuia că la data de 16 mai 2012 a vândut martorului denunţător G.C.M., pentru suma de 80 RON, două doze ce conţineau cantitatea de 0,18 gr heroină, iar în imobilul în care locuieşte rară forme legale, a deţinut rară drept, în vederea traficului, un număr de 18 punguţe ce conţineau cantitatea totală de 1,62 gr heroină.
Împotriva inculpatului s-a luat măsura arestării preventive la data de 17 mai 2012 în baza mandatului de arestare preventivă nr. 116/UP emis de Tribunalul Bucureşti, secţia penală, în temeiul art. 143, art. 148 lit. f), art. 1491 şi art. 151 C. proc. Pen., iar prin Sentinţa penală nr. 663/F din 256 iulie 2012 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia ala penală a fost condamnat la pedeapsa rezultantă de 8 ani şi 2 luni închisoare.
Având în vedere materialul probator administrat, precum şi faptul că în cauză s-a pronunţat deja o hotărâre de condamnare, chiar nedefinitivă, există presupunerea rezonabilă că inculpatul se face vinovat de săvârşirea infracţiunilor pentru care a fost trimis în judecată.
Ţinând cont de gradul ridicat al pericolului social al faptelor presupus a fi săvârşite de către acesta, concretizat prin limitele de pedeapsă prevăzute de normele de drept încălcate, Înalta Curte constată că instanţa de apel a considerat în mod corect că lăsarea inculpatului în libertate, reprezintă un pericol concret pentru ordinea publică.
Pericolul pentru ordinea publică nu se confundă cu pericolul social, dar acestea prezintă puncte de interferenţă, astfel că, în practica judiciară s-a conturat un punct de vedere majoritar, în sensul că pericolul concret pentru ordinea publică se apreciază atât în raport cu datele referitoare la fapte, adică natura şi gravitatea infracţiunilor comise, cât şi cu rezonanţa socială negativă produsă în comunitate ca urmare a săvârşirii acestora, datele referitoare la persoana inculpatului.
Deşi numai criteriul referitor la pericolul social concret sau generic al infracţiunilor săvârşite de inculpat nu poate constitui temei pentru luarea sau menţinerea măsurii arestării preventive, s-a susţinut în doctrină că pentru infracţiuni deosebit de grave, cum sunt şi cele pentru care inculpatul a fost trimis în judecată, probele referitoare la existenţa acestor infracţiuni şi identificarea făptuitorului constituie tot atâtea probe cu privire la pericolul concret pentru ordinea publică, întrucât prin natura lor au o rezonanţă şi implicaţii negative asupra siguranţei colective.
Prin urmare, există anumite tipuri de infracţiuni care, prin natura lor, conduc la ideea unui pericol concret pentru ordinea publică, fie prin amploarea socială a fenomenului infracţional pe care îl presupun şi îl dezvoltă, fie prin impactul asupra întregii colectivităţi, şi care justifică luarea măsurii arestării preventive.
Din probele dosarului rezultă fără putinţă de tăgadă că luarea măsurii arestării preventive a inculpatului T.M.C., s-a tăcut atât cu respectarea procedurii prevăzute de legea procesual penală, prin raportare şi la dispoziţiile constituţionale cât şi la cele din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
În acest context, Înalta Curte apreciază că lăsarea în libertate a inculpatului prezintă nu numai un real pericol pentru ordinea publică, dar şi pentru buna desfăşurare a procesului penal, pentru a-l împiedica pe inculpat să tergiverseze judecarea cauzei şi să se sustragă de la judecată şi de la executarea pedepsei.
Faţă de cele menţionate, Înalta Curte constată că încheierea instanţei de apel este legală şi temeinică, iar recursul declarat de inculpat este nefondat, urmând ca în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. să fie respins.
Văzând şi dispoziţiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de inculpatul T.M.C.
Împotriva încheierii din 18 septembrie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a I a penală în Dosarul nr. 21194/3/2012 (2818/2012).
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 125 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat din care suma de 25 RON reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică azi 4 octombrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3157/2012. Penal. înşelăciunea (art. 215... | ICCJ. Decizia nr. 3209/2012. Penal → |
|---|
