ICCJ. Decizia nr. 34/2012. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr.34/2012
Dosar nr. 13121/99/2011/a1
Şedinţa publică din 13 ianuarie 2012
Asupra recursului de faţă.
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin încheierea de şedinţă din data de 27 decembrie 2011 Curtea de Apel laşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, pronunţată în dosarul nr. 13121/99/2011/a1, în baza art. 3002 C. proc. pen. raportat la art. 160b alin. (1) şi (3) C. proc. pen. s-a constatat legalitatea şi temeinicia măsurii arestării preventive a inculpatului B.A. deţinut în Penitenciarul laşi, măsură pe care a menţinut-o, urmând a fi verificată periodic, dar nu mai târziu de 60 de zile.
Pentru a dispune astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:
S-a reţinut că în cauza de faţă sunt îndeplinite atât condiţiile prev. de art. 143 C. proc. pen., cât timp din datele existente rezultă presupunerea rezonabilă că inculpatul a săvârşit fapta penală pentru care este judecat, cât şi condiţiile cumulative instituite de art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., respectiv faptul că pentru presupusele infracţiuni reţinute în sarcina inculpatului legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani şi există probe certe că lăsarea în libertate a acestuia prezintă pericol pentru ordinea publică.
În ceea ce priveşte condiţia prevăzută de art. 143 C. proc. pen., Curtea a reţinut că în cauză există probe temeinice, în sensul art. 681 C. proc. pen., probe ce sunt menţionate în hotărârea apelată şi din care a rezultat că inculpatul B.A. este presupusul autor al infracţiunilor şi pentru care instanţa de fond a dispus condamnarea sa.
Coroborarea probelor şi indiciilor temeinice amintite au conturat suspiciunea rezonabilă în sensul existenţei unor date, informaţii care conving un observator obiectiv şi imparţial despre posibilitatea ca inculpatul să fi săvârşit fapta prevăzută de legea penală pentru care este judecat (jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauza Gusinskij c. Rusiei, cauza Durmus c. Turciei, cauza Jecius c. Lituaniei).
De asemenea, instanţa a constatat că sunt îndeplinite şi condiţiile cumulative prevăzute de art. 148 alin. lit. f) C. proc. pen., respectiv pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiune pentru care este judecat este închisoare mai mare de 4 ani şi există probe că lăsarea în libertate a inculpatului prezintă pericol concret pentru ordinea publică.
Curtea a avut în vedere în analiza celei de-a doua condiţii enumerate mai sus, natura şi modalitatea concretă de comitere a faptelor, împrejurările în care inculpatul a acţionat, gravitatea deosebită a faptelor, urmarea produsă, precum şi sentimentul de insecuritate ce a fost creat în rândul comunităţii, ca urmare a comiterii presupuselor infracţiuni.
În concret, pericolul pentru ordinea publică la care se referă art. 148 lit. f) C. proc. pen., fără a se identifica sau suprapune cu pericolul social al faptei penale, presupune, pe de o parte o rezonanţă a faptei respective în comunitate, o reacţie colectivă faţă de o stare de lucruri negative, iar pe de altă parte, o sumă de elemente care vădesc necesitatea izolării inculpatului de comunitate, elemente ce rezidă din natura şi modalitatea concretă de săvârşire a infracţiunii.
Măsura lipsirii de libertate a unei persoane, potrivit dispoziţiilor art. 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 23 din Constituţie, se poate dispune atunci când există motive verosimile că s-a săvârşit o infracţiune sau există motive temeinice a crede în necesitatea de a împiedica să se săvârşească o nouă infracţiune, fiind necesară astfel, apărarea ordinii publice, a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, desfăşurarea în bune condiţii a procesului penal.
In cauza de faţă, Curtea a reţinut că infracţiunile pentru care inculpatul a fost trimis în judecată prezintă o gravitate concretă sporită, în raport de toate elementele anterior analizate, faptele săvârşite având o rezonanţă deosebită în rândul opiniei publice, măsura arestării preventive corespunzând scopului prevăzut de art. 136 C. proc. pen., Curtea constată că măsura arestării preventive a inculpatului B.A. se situează pe coordonatele legalităţii, aspecte analizate anterior, iar menţinerea acesteia este justificată, pe de o parte de scopul derulării în condiţii bune a procesului penal, iar pe de altă parte de necesitatea izolării inculpatului de comunitatea din care face parte. Faţă de această ultimă concluzie, Curtea a analizat proporţionalitatea dintre restrângerea dreptului la libertate al inculpatului cu scopul urmărit, proces în cadrul căruia toate argumentele deja expuse au pledat în favoarea acordării de prioritate intereselor generale ale comunităţii.
In acelaşi timp, Curtea a apreciat că durata arestării preventive a inculpatului, din data 29 septembrie 2011 până în prezent, în raport de toate fazele procesuale parcurse, respectiv urmărire penală, judecata pe fond, se situează în limitele guvernate de rezonabilitatea specifică unui proces echitabil, aşa cum se desprinde din jurisprudenţa CEDO în materie. Diminuarea pericolului pentru ordinea publică o dată cu trecerea timpului este un proces influenţat proporţional de factorii care definesc cauza sub aspectul complexităţii acesteia şi, în primul rând, de natura şi amploarea activităţii infracţionale supuse analizei. Astfel, percepţia comunităţii asupra unei infracţiuni de o periculozitate mică sau modică se diminuează cu trecerea timpului într-o manieră diferită de situaţia unor infracţiuni cu o periculozitate sporită, cum este cazul celor de faţă. A accepta părerea contrară ar constitui aplicarea aceleiaşi unităţi de măsură pentru fapte diferite şi ar produce o uniformizare nereală a percepţiei comunităţii asupra faptelor penale comise în rândul său.
Împotriva acestei încheieri, în termen legal a declarat recurs inculpatul B.A., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Examinând recursul declarat de inculpatul B.A. sub toate aspectele, conform art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte, apreciază că acesta este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta.
Din examinarea lucrărilor dosarului, se constată că prin rechizitoriul nr. 4224/P/2010 din 25 octombrie 2011 al Parchetului de pe lângă Tribunalul laşi, s-a dispus trimiterea în judecată, în stare de arest preventiv, a inculpatului B.A. cercetat pentru săvârşirea infracţiunii de viol, prev. de art. 197 alin. (1), alin. (2) lit. a şi alin. (3) teza I C. pen., în prezent deţinut în Penitenciarul laşi.
În sarcina inculpatului s-a reţinut, în esenţă, că, în noaptea de 10/11 noiembrie 2010, în prezenţa numitului P.D., în timp ce se aflau într-un beci părăsit de pe raza localităţii Deleni din jud. laşi, profitând de imposibilitatea părţii vătămate A.M.A. (minoră sub 15 ani) de a-şi exprima liber voinţa, a întreţinut un raport sexual normal cu victima aflată în neputinţa de a se apăra.
Pentru aceste acuzaţii, prin încheierea penală nr. 111 din 30 septembrie 2011 a Tribunalului laşi, s-a dispus arestarea preventivă a inculpatului B.A. pe o durată de 29 de zile, începând cu data de 30 septembrie 2011.
Totodată, măsura arestării răspunde în mod corespunzător şi necesităţii prevenirii riscului ca inculpatul să se sustragă cercetării judecătoreşti, astfel cum a făcut-o şi după comiterea presupusei fapte.
Deşi trebuie admis că, in abstracto, există o prezumţie în favoarea libertăţii inculpatului, până la stabilirea definitivă a vinovăţiei acestuia, instanţa apreciază că, în concret, menţinerea măsurii arestării preventive, se justifică întrucât în cauză exista indicii concrete care relevă necesitatea protejării ordinii publice, al cărei conţinut îl constituie şi buna desfăşurare a procesului penal, care prevalează în raport de judecarea inculpatului în stare de libertate.
Probele din examinarea cărora instanţa a dedus existenta acestor împrejurări au fost detaliat expuse în cuprinsul actului de sesizare şi în sentinţa de condamnare, însă la acest moment, Înalta Curte, nu a analizat probele ce au fost administrate în faza de urmărire penală şi la cercetarea judecătorească, şi nici nu a tras concluzii referitoare la vinovăţia sau nevinovăţia inculpatului întrucât s-ar fi antepronunţat.
În plus, trebuie subliniat specificul infracţiunii ce face obiectul cauzei: victima abuzurilor sexuale prezintă o tipologie aparte, marcată de vulnerabilităţi şi slăbiciuni în faţa presupuşilor agresori, şi în cauza de faţă existând suficiente date care oferă presupunerea că inculpatul ar putea să o influenţeze, că ar putea exercita presiuni asupra sa, în ipoteza lăsării sale în libertate.
Aşadar, prin lăsarea inculpatului în libertate, în sfidarea hotărârii prin care s-a dispus condamnarea acestuia, părţii vătămate i s-ar putea crea o stare de temere, care nu ar putea decât să impieteze asupra bunei desfăşurări a judecăţii.
Înalta Curte, consideră că în ceea ce îl priveşte pe inculpat, subzistă temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive, temeiuri prevăzute de art. 148 lit. f) C. proc. pen. respectiv pedepsele prevăzute pentru infracţiunile reţinute în sarcina inculpatului sunt mai mari de 4 ani şi există probe certe că lăsarea în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică.
Astfel, conform art. 300/2 C. proc. pen., în cauzele în care inculpatul este trimis în judecată în stare de arest preventiv, instanţa este datoare să verifice din oficiu, legalitatea şi temeinicia măsurii arestării preventive înainte de expirarea duratei arestării preventive. Din actele şi lucrările dosarului rezultă că instanţa Curţii de Apel laşi s-a conformat acestor dispoziţii legale.
De asemenea, dacă constată că temeiurile ce au determinat arestarea preventivă au încetat sau nu există temeiuri noi care să justifice privarea de libertate, dispune prin încheiere, revocarea arestării preventive şi punerea de îndată în libertate a inculpatului.
Conform dispoziţiilor art. 160b alin. (3) C. proc. pen., când instanţa constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate, instanţa dispune, prin încheiere motivată, menţinerea arestării preventive.
Prin încheierea atacată, instanţa de apel, constatând că aceste dispoziţii procedurale sunt aplicabile în cauză, pentru că există motive verosimile de a bănui că inculpatul B.A., a comis faptele pentru care a fost trimis în judecată, respectiv de viol, prev. de art. 197 alin. (1), alin. (2) lit. a) şi alin. (3) teza I C. pen., pentru care pedeapsa prevăzută de lege este mai mare de patru ani, iar lăsarea în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică, a dispus menţinerea arestării preventive a inculpatului.
Astfel că temeiurile avute în vedere la arestare se menţin în continuare şi impun privarea de libertate a inculpatului întrucât există indicii suficiente că a săvârşit faptele pentru care se află în faţa instanţei.
De asemenea, se menţin aceste temeiuri şi cu privire la pericolul concret pentru ordinea publică, inculpatul, fiind bănuit că a săvârşit infracţiuni grave, infracţiuni cu mare violenţă care au adus atingere relaţiilor sociale privind viaţa persoanelor.
Înalta Curte reţine că încheierea instanţei de apel este legală şi justificată.
Astfel, potrivit art. 5 pct. 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, referitor la cazurile de excepţie în care o persoană poate fi lipsită de libertate, inculpatul a fost iniţial reţinut în vederea aducerii în faţa autorităţilor judiciare competente existând motive verosimile de a bănui că au săvârşit o infracţiune [lit. c)].
Ulterior măsura arestării a fost prelungită pe baza încheierilor pronunţate de un tribunal competent [art. 5 pct. 1 lit. a) din Convenţie], în speţă în temeiul încheierilor pronunţate de către Tribunalul laşi, şi încheierea recurată pronunţată de Curtea de Apel laşi prin care s-a verificat şi menţinut starea de arest a inculpatului, încheiere pronunţată în dosarul nr. 13121/99/2011/a1.
Aşadar, Înalta Curte, consideră că menţinerea arestării preventive a inculpatului este justificată, întrucât subzistă temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive, temeiuri prevăzute de art. 148 lit. f) C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 356/2006, respectiv pedeapsa pentru infracţiunile reţinute în sarcina inculpaţilor este mai mare de 4 ani şi există probe că lăsarea în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică.
Totodată, Curtea a apreciat că sunt în continuare îndeplinite cerinţele art. 136 alin. (1) C. proc. pen., potrivit cărora, în cauzele privitoare la infracţiuni pedepsite cu detenţiunea pe viaţă sau cu închisoare, pentru a se asigura buna desfăşurare a procesului penal ori pentru a se împiedica sustragerea învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei, se poate lua faţă de acesta una din următoarele măsuri preventive: 1) reţinerea; b) obligarea de a nu părăsi localitatea; c) obligarea de a nu părăsi ţara; d) arestarea preventivă.
Având în vedere faptul că măsurile preventive aduc atingere libertăţii individuale, consfinţită ca un drept fundamental al persoanei, legiuitorul a instituit garanţiile juridice necesare care să împiedice orice abuz în luarea şi menţinerea măsurilor preventive.
În reglementarea acestora, se recomandă instituirea unui grad diferenţiat de constrângere a libertăţii individuale sau a altor drepturi şi libertăţi, astfel încât să poată fi aleasă, în funcţie de fiecare cauză concretă, măsura preventivă care poate asigura scopul urmărit prin cea mai redusă constrângere.
Individualizarea măsurii preventive este lăsată întotdeauna la latitudinea judecătorului, respectiv instanţei în cursul judecăţii, pentru a aprecia dacă măsura obligării de a nu părăsi ţara sau localitatea este suficientă sau se impune luarea, respectiv menţinerea faţă de inculpat a măsurii arestării preventive.
Detenţia provizorie poate fi menţinută atunci când instanţa constată insuficienţa măsurii obligării de a nu părăsi ţara sau localitatea, cu respectarea, pe toată durata procesului, a principiului proporţionalităţii între măsura preventivă şi gravitatea faptei respectiv a făptuitorului.
Din perspectiva Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, în art. 5 paragraful 3 se arată că orice persoană arestată sau deţinută, în condiţiile prevăzute de paragraful 1 lit. c) din prezentul articol, are dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanţii care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere.
Pentru a înţelege sensul dispoziţiei enunţate, Curtea a stabilit cu exactitate domeniul ei de aplicaţie. Astfel s-a apreciat că este esenţial ca, în funcţie de starea de detenţie a persoanei împotriva căreia se desfăşoară urmărirea penală, instanţele naţionale să aprecieze dacă intervalul scurs înaintea judecării inculpatului a depăşit, la un moment dat, limitele rezonabile, adică cele ale sacrificiului care, în circumstanţele cauzei, putea fi impus în mod rezonabil unei persoane prezumată nevinovată.
Curtea a decis, cu valoare de principiu, că termenul final al detenţiei provizorii la care se referă art. 5 paragraful 3 este ziua când hotărârea de condamnare a devenit definitivă, sau aceea în care s-a statuat asupra fondului cauzei, fie chiar numai în primă instanţă.
Totodată, s-a statuat că gravitatea unei fapte poate justifica" menţinerea stării de arest în condiţiile în care durata acestuia nu a depăşit o limită rezonabilă.
Raportând datele speţei dedusă judecăţii la dispoziţiile cuprinse în legea naţională corelate cu prevederile art.5 paragraful 3 din CEDO, Înalta Curte, apreciază că, în acest moment, cererea inculpatului de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi ţara sau localitatea sunt neîntemeiate, iar, pentru realizarea scopului penal astfel cum este reglementat de art. 136 alin. (1) C. pen., impunându-se menţinerea măsurii arestării preventive, fiind respectat în acest fel şi principiul proporţionalităţii între măsura preventivă şi gravitatea faptei respectiv a făptuitorului.
Raportându-ne la gravitatea infracţiunilor săvârşite, la împrejurarea că la instanţa de apel cauza a avut prim termen de judecată la data pronunţării încheierii recurate, Înalta Curte, apreciază că în acest moment nu este oportună înlocuirea măsurii arestării preventive a inculpatului cu altă măsură neprivativă de libertate.
În aceste condiţii, Înalta Curte, a apreciat că detenţia provizorie este legitimă - fiind necesară ocrotirii unui interes general al societăţii care primează în raport de interesul privat al inculpatului (acesta fiind reţinut şi ulterior arestat preventiv din data de 30 septembrie 2011 ) - nu a depăşit un termen rezonabil în accepţiunea legislaţiei naţionale dar şi din perspectiva Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
Faţă de aceste considerente, în conformitate cu dispoziţiile art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., urmează a respinge ca nefondat recursul declarat de inculpatul B.A. împotriva încheierii de şedinţă din data de 27 decembrie 2011 a Curţii de Apel laşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, pronunţată în dosarul nr. 13121/99/2011/a1.
În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen. recurentul inculpat B.A. va fi obligat la plata sumei de 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul B.A. împotriva încheierii de şedinţă din data de 27 decembrie 2011 a Curţii de Apel laşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, pronunţată în dosarul nr. 13121/99/2011/a1.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 13 ianuarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 343/2012. Penal | ICCJ. Decizia nr. 336/2012. Penal. Extrădare pasivă (Legea... → |
|---|
