ICCJ. Decizia nr. 32/2012. Penal. Menţinere măsură de arestare preventivă. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr.32/2012
Dosar nr. 156/1/2012
Şedinţa publică din 13 ianuarie 2012
Asupra recursului de faţă.
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin încheierea de şedinţă din data de 14 decembrie 2011 Curtea de Apel Bucureşti, secţia l-a penală, pronunţată în dosarul nr. 25447/3/2011(3810/2011) a dispus menţinerea stării de arest preventiv a inculpatului D.S.
Pentru a dispune astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele :
S-a constatat că temeiurile de fapt şi de drept [prevăzute de art. 143 şi art. 148 lit. f) C. proc. pen.], avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive faţă de inculpatul D.S., se menţin şi în prezent, impunând în continuare privarea lor de libertate.
Prin rechizitoriul întocmit de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti la data de 07 aprilie 2011 în dosarul 3918/P/2010 s-a dispus trimiterea în judecată în stare de arest preventiv a inculpatului D.S. sub aspectul comiterii unei tentative la infracţiunea de omor calificat prev. de art. 20 C. pen. rap. la art. 174-175 lit. i) C. pen., precum şi a două infracţiuni de lovire sau alte violenţe prev. de art. 180 alin. (1) C. pen. şi de art. 180 alin. (2) C. pen.
S-a reţinut în fapt în sarcina inculpatului, prin actul de sesizare a instanţei că în seara zilei de 11 octombrie 2010, în faţa chioşcului de flori i-ar fi aplicat o lovitură de cuţit victimei P.J., provocându-i leziuni traumatice, cu intenţia de a-i suprima viaţa. În aceleaşi împrejurări s-a mai reţinut că inculpatul ar fi zgâriat-o cu un cuţit în zona gâtului şi i-ar fi tăiat părul părţii vătămate P.V.
Analizând actele şi înscrisurile dosarului, s-au constatat următoarele:
Curtea a apreciat că temeiurile iniţiale avute în vedere la luarea măsurii de arest preventiv continuă să existe. Astfel, este îndeplinită cerinţa prevăzută de art. 143, alin. (1), C. proc. pen., în sensul că există probe că recurentul-inculpat inculpatul D.S. a comis fapta penală reţinută în sarcina sa şi anume: declaraţiilor părţilor vătămate, persoane implicate în incidentul dedus judecăţii - P.J., D.E., N.C., D.M., P.V., raportat la declaraţiile inculpatului, coroborate cu procesul de investigare tehnico-ştiinţifică a locului faptei şi cu depoziţiile martorilor audiaţi, precum şi procesele verbale de recunoaştere din planşe fotografice, dar şi cu actele cu caracter medical.
Concluziile raportului de expertiză medico-legală nr. A1/67/2011 sunt coroborabile cu celelalte mijloace de probă cu caracter tehnico-ştiinţific administrate în cauză. Conform celor expuse deja în considerentele încheierii de la termenul precedent, raportul de constatare tehnico-ştiinţifică nr. 402.117 din 26 octombrie 2010 „geaca pusă la dispoziţie prezintă în regiunea anterioară a cotului drept (corespondent anatomic) un orificiu creat prin înţepare urmată de tăierea materialului de un obiect tăietor înţepător, probabil cuţit. În regiunea axilară stânga (corespondent anatomic) geaca pusă la dispoziţie prezintă o urmă de rupere creată prin acţiunea forţată asupra materialului.
De asemenea, s-a apreciat că sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 148, alin. (1), lit. f), C. proc. pen., că cercetarea în stare de libertate a inculpatului ar genera un sentiment de insecuritate în rândul societăţii civile.
Împotriva acestei încheieri, în termen legal a declarat recurs inculpatul D.S., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Examinând recursul declarat de inculpatul D.S. sub toate aspectele, conform art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte, apreciază că acesta este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta.
Din examinarea lucrărilor dosarului, se constată că prin rechizitoriul nr. 3918/P/2010 din data de 07 aprilie 2011 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti, s-a dispus trimiterea în judecată în stare de arest preventiv a inculpatului D.S. sub aspectul comiterii unei tentative la infracţiunea de omor calificat prev. de art. 20 C. pen. rap. la art. 174 -175 lit. i) C. pen, precum şi a două infracţiuni de lovire sau alte violenţe prev. de art. 180 alin. (1) C. pen. şi de art. 180 alin. (2) C. pen.
În sarcina inculpatului D.S. s-a reţinut, în esenţă, că în seara zilei de 11 octombrie 2010, în faţa chioşcului de flori situat la intersecţia i-ar fi aplicat o lovitură de cuţit victimei P.J., provocându-i leziuni traumatice, cu intenţia de a-i suprima viaţa. în aceleaşi împrejurări s-a mai reţinut că inculpatul ar fi zgâriat-o cu un cuţit în zona gâtului şi i-ar fi tăiat părul părţii vătămate P.V.
Potrivit concluziilor raportului de expertiză medico-legală nr. A1/67/2011 coroborat cu celelalte mijloace de probă cu caracter tehnico-ştiinţific administrate în cauză, rezultă că geaca pusă la dispoziţie prezintă în regiunea anterioară a cotului drept (corespondent anatomic) un orificiu creat prin înţepare urmată de tăierea materialului de un obiect tăietor înţepător, probabil cuţit. În regiunea axilară stânga (corespondent anatomic) geaca pusă la dispoziţie prezintă o urmă de rupere creată prin acţiunea forţată asupra materialului.
Împotriva inculpatului D.S. a fost luată măsura reţinerii la data de 14 octombrie 2010, iar ulterior a fost arestat preventiv.
Ţinând seama de probele cauzei, respectiv: declaraţiilor părţilor vătămate, persoane implicate în incidentul dedus judecăţii - P.J., D.E., N.C., D.M., P.V., raportat la declaraţiile inculpatului, coroborate cu procesul de investigare tehnico-ştiinţifică a locului faptei şi cu depoziţiile martorilor audiaţi, precum şi procesele verbale de recunoaştere din planşe fotografice, dar şi cu actele cu caracter medical - probe din care a rezultat presupunerea rezonabilă că inculpatul a săvârşit faptele pentru care a fost trimis în judecată, şi faţă de care s-a şi dispus măsura arestării preventive, măsură care a fost menţinută de către instanţă în continuare, apare ca justificată.
La acest moment, Înalta Curte, nu a analizat probele ce au fost administrate în faza de urmărire penală şi la cercetarea judecătorească, şi nici nu a tras concluzii referitoare la vinovăţia sau nevinovăţia inculpatului întrucât s-ar fi antepronunţat.
Înalta Curte, consideră că în ceea ce îl priveşte pe inculpat, subzistă temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive, temeiuri prevăzute de art. 148 lit. f) C. proc. pen. precum .respectiv pedepsele prevăzute pentru infracţiunile reţinute în sarcina inculpatului sunt mai mari de 4 ani şi există probe certe că lăsarea în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică.
Astfel, conform art. 300/2 C. proc. pen., în cauzele în care inculpatul este trimis în judecată în stare de arest preventiv, instanţa este datoare să verifice din oficiu, legalitatea şi temeinicia măsurii arestării preventive înainte de expirarea duratei arestării preventive. Din actele şi lucrările dosarului rezultă că instanţa Curţii de Apel Bucureşti s-a conformat acestor dispoziţii legale.
De asemenea, dacă constată că temeiurile ce au determinat arestarea preventivă au încetat sau nu există temeiuri noi care să justifice privarea de libertate, dispune prin încheiere, revocarea arestării preventive şi punerea de îndată în libertate a inculpatului.
Conform dispoziţiilor art. 160 ind. b alin. (3) C. proc. pen., când instanţa constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate, instanţa dispune, prin încheiere motivată, menţinerea arestării preventive.
Prin încheierea atacată, instanţa de apel, constatând că aceste dispoziţii procedurale sunt aplicabile în cauză, pentru că există motive verosimile de a bănui că inculpatul D.S., a comis faptele pentru care a fost trimis în judecată, respectiv de tentativă la infracţiunea de omor calificat prev. de art. 20 C. pen. rap. la art. 174 - 175 lit. i) C. pen, precum şi a două infracţiuni de lovire sau alte violenţe prev. de art. 180 alin. (1) C. pen. şi de art. 180 alin. (2) C. pen., pentru care pedeapsa prevăzută de lege este mai mare de patru ani, iar lăsarea în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică,a dispus menţinerea arestării preventive a inculpatului.
Astfel, de la termenul anterior când s-a menţinut starea de arest nu au apărut elemente noi care să modifice temeiurile avute în vedere la menţinerea măsurii.
Astfel că temeiurile avute în vedere la arestare se menţin în continuare şi impun privarea de libertate a inculpatului întrucât există indicii suficiente că a săvârşit faptele pentru care se află în faţa instanţei.
De asemenea, se menţin aceste temeiuri şi cu privire la pericolul concret pentru ordinea publică, inculpatul, fiind bănuit că a săvârşit infracţiuni grave, infracţiuni cu mare violenţă care au adus atingere relaţiilor sociale privind viaţa persoanelor.
Înalta Curte reţine că încheierea instanţei de apel este legală şi justificată.
Astfel, potrivit art. 5 pct. 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, referitor la cazurile de excepţie în care o persoană poate fi lipsită de libertate, inculpatul a fost iniţial reţinut în vederea aducerii în faţa autorităţilor judiciare competente existând motive verosimile de a bănui că au săvârşit o infracţiune [lit. c)].
Ulterior măsura arestării a fost prelungită pe baza încheierilor pronunţate de un tribunal competent [art. 5 pct. 1 lit. a) din Convenţiei], în speţă în temeiul încheierilor pronunţate de către Tribunalul Bucureşti, şi încheierea recurată pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti prin care s-a menţinut starea de arest a inculpatului, încheiere pronunţată în dosarul nr. 25447/3/2011 (3810/2011).
Aşadar, Înalta Curte, consideră că menţinerea arestării preventive a inculpatului este justificată, întrucât subzistă temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive, temeiuri prevăzute de art. 148 lit. f) C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 356/2006, respectiv pedeapsa pentru infracţiunile reţinute în sarcina inculpaţilor este mai mare de 4 ani şi există probe că lăsarea în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică.
Totodată, Curtea a apreciat că sunt în continuare îndeplinite cerinţele art. 136 alin. (1) C. proc. pen., potrivit cărora, în cauzele privitoare la infracţiuni pedepsite cu detenţiunea pe viaţă sau cu închisoare, pentru a se asigura buna desfăşurare a procesului penal ori pentru a se împiedica sustragerea învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei, se poate lua faţă de acesta una din următoarele măsuri preventive: 1) reţinerea; b) obligarea de a nu părăsi localitatea; c) obligarea de a nu părăsi ţara; d) arestarea preventivă.
Având în vedere faptul că măsurile preventive aduc atingere libertăţii individuale, consfinţită ca un drept fundamental al persoanei, legiuitorul a instituit garanţiile juridice necesare care să împiedice orice abuz în luarea şi menţinerea măsurilor preventive.
În reglementarea acestora, se recomandă instituirea unui grad diferenţiat de constrângere a libertăţii individuale sau a altor drepturi şi libertăţi, astfel încât să poată fi aleasă, în funcţie de fiecare cauză concretă, măsura preventivă care poate asigura scopul urmărit prin cea mai redusă constrângere.
Individualizarea măsurii preventive este lăsată întotdeauna la latitudinea judecătorului, respectiv instanţei în cursul judecăţii, pentru a aprecia dacă măsura obligării de a nu părăsi ţara sau localitatea este suficientă sau se impune luarea, respectiv menţinerea faţă de inculpat a măsurii arestării preventive.
Detenţia provizorie poate fi menţinută atunci când instanţa constată insuficienţa măsurii obligării de a nu părăsi ţara sau localitatea, cu respectarea, pe toată durata procesului, a principiului proporţionalităţii între măsura preventivă şi gravitatea faptei respectiv a făptuitorului.
Din perspectiva Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, în art.5 paragraful 3 se arată că orice persoană arestată sau deţinută, în condiţiile prevăzute de paragraful 1 lit. c) din prezentul articol, are dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanţii care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere.
Pentru a înţelege sensul dispoziţiei enunţate, Curtea a stabilit cu exactitate domeniul ei de aplicaţie. Astfel s-a apreciat că este esenţial ca, în funcţie de starea de detenţie a persoanei împotriva căreia se desfăşoară urmărirea penală, instanţele naţionale să aprecieze dacă intervalul scurs înaintea judecării inculpatului a depăşit, la un moment dat, limitele rezonabile, adică cele ale sacrificiului care, în circumstanţele cauzei, putea fi impus în mod rezonabil unei persoane prezumată nevinovată.
Curtea a decis, cu valoare de principiu, că termenul final al detenţiei provizorii la care se referă art. 5 paragraful 3 este ziua când hotărârea de condamnare a devenit definitivă, sau aceea în care s-a statuat asupra fondului cauzei, fie chiar numai în primă instanţă.
Totodată, s-a statuat că gravitatea unei fapte poate justifica menţinerea stării de arest în condiţiile în care durata acestuia nu a depăşit o limită rezonabilă.
Raportând datele speţei dedusă judecăţii la dispoziţiile cuprinse în legea naţională corelate cu prevederile art.5 paragraful 3 din CEDO, Înalta Curte, apreciază că, în acest moment, cererea inculpatului de revocare a măsurii arestării preventive este nefondată, iar, pentru realizarea scopului penal astfel cum este reglementat de art. 136 alin. (1) C. pen., impunându-se menţinerea măsurii arestării preventive, fiind respectat în acest fel şi principiul proporţionalităţii între măsura preventivă şi gravitatea faptei respectiv a făptuitorului.
Raportându-ne la gravitatea infracţiunilor săvârşite, la împrejurarea că la instanţa de apel cauza a avut prim termen de judecată la data pronunţării încheierii recurate, termen la care chiar inculpatul a solicitat amânarea cauzei pentru pregătirea apărării, Înalta Curte, apreciază că în acest moment nu este oportună înlocuirea măsurii arestării preventive a inculpatului cu altă măsură neprivativă de libertate.
În aceste condiţii, Înalta Curte, a apreciat că detenţia provizorie este legitimă - fiind necesară ocrotirii unui interes general al societăţii care primează în raport de interesul privat al inculpatului (acesta fiind reţinut şi ulterior arestat preventiv din data de 14 octombrie 2010)- nu a depăşit un termen rezonabil în accepţiunea legislaţiei naţionale dar şi din perspectiva Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
Faţă de aceste considerente, în conformitate cu dispoziţiile art. 385 ind.15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., urmează a respinge ca nefundat recursul declarat de inculpatul D.S. împotriva încheierii de şedinţă din data de 14 decembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia l-a penală, pronunţată în dosarul nr. 25447/3/2011(3810/2011).
În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen. recurentul inculpat D.S. va fi obligat la plata sumei de 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul D.S. împotriva încheierii de şedinţă din data de 14 decembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia l-a penală, pronunţată în dosarul nr. 25447/3/2011 (3810/2011).
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 13 ianuarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 229/2012. Penal | ICCJ. Decizia nr. 307/2012. Penal. Traficul de influenţă... → |
|---|
