ICCJ. Decizia nr. 357/2012. Penal. Menţinere măsură de arestare preventivă. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr.357/2012
Dosar nr. 915/1/2012
Şedinţa publică din 10 februarie 2012
Asupra recursului penal de faţă, constată următoarele:
Prin încheierea din 1 februarie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia penală şi pentru cauze cu minori, s-a luat act că inculpatul N.F.A. nu insistă în cererea de liberare sub control judiciar formulată.
S-a respins, ca nefondată, cererea de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea, prev. de art. 145 C. proc. pen. formulată de inculpatul N.F.A., personal, cât şi prin apărătorul său ales.
În baza dispoziţiilor art. 3002 raportat la art. 160b alin. (1) şi (3) C. proc. pen. s-a menţinut starea de arest preventiv a inculpatului N.F.A în prezent deţinut în Penitenciarul Botoşani.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Prin încheierea şedinţei Camerei de Consiliu nr. 159 din 26 august 2011 dată în dosarul nr. 11044/86/2011, Tribunalul Suceava, însuşindu-şi propunerea Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Suceava, în baza art. 1491 alin. (10) C. proc. pen. rap. la art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., a dispus arestarea preventivă a inculpatului N.F.A., pentru săvârşirea infracţiunii de tentativă la viol prev. de art. 20 raportat la art. 197 alin. (1) şi (3) teza I C. pen., pe o durată de 29 zile începând cu data de 26 august 2011 şi până la data de 23 septembrie 2011, inclusiv şi emiterea, de urgenţă, a mandatului de arestare preventivă pe numele său. Dându-se o astfel de rezolvare juridică s-a reţinut, în esenţă de către judecătorul investit cu soluţionarea propunerii că sunt îndeplinite cerinţele prev. de art. 143 C. proc. pen., în sensul că există probe şi indicii temeinice din care rezultă presupunerea rezonabilă că inculpatul ar fi săvârşit infracţiunea pentru care era la acel moment cercetat, şi întrunite cumulativ condiţiile prev. de art. 148 lit. f) C. proc. pen., referitoare la limitele de pedeapsă prevăzute de lege şi la pericolul concret pentru ordinea publică pe care l-ar prezenta odată aflat în stare de libertate.
Ulterior, prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Suceava nr. 505/P/2009 din 09 septembrie 2011, inculpatul N.F.A., a fost trimis în judecată, solicitându-se tragerea lui la răspundere penală sub aspectul săvârşirii în concurs a infracţiunilor de: tentativă la infracţiunea de viol prev. de art. 20 C. pen. rap. la art. 197 alin. (1) şi (3) teza I C. pen., violare de domiciliu prev. de art. 192 alin. (1) C. pen. şi două infracţiuni de lovire sau alte violenţe prev. de art. 180 alin. (2) C. pen. şi art. 180 alin. (1)1 C. pen., acuzaţiile aduse constând în aceea că, în dimineaţa zilei de 23 august 2011, aflându-se într-o stare avansată de ebrietate, a pătruns fără drept în curtea şi locuinţa părţilor vătămate G.D. şi N.I.V. (concubini), in l-a muşcat de ceafă pe N.I.V. cauzându-i leziuni ce au necesitat pentru vindecare l-2 zile îngrijiri medicale, a luat-o cu forţa şi împotriva voinţei ei, din acelaşi imobil, pe minora G.C.I. în vârstă de 12 ani şi a dus-o la locuinţa soţilor C.G. şi C.V. (în vârstă de 81 şi respectiv 82 de ani - bunicii săi), unde a încercat să o violeze. Activitatea infracţională a inculpatului a fost întreruptă de intervenţia bunicului său, C.G., care a şi sunat la Serviciul de Urgenţă 112 pentru a solicita intervenţia organelor de poliţie, motiv pentru care nepotul său - inculpatul N.F.A. l-a lovit până a căzut în stradă după care l-a mai lovit şi cu piciorul.
Prin acelaşi act de sesizare a instanţei s-a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de inculpatul N.F.A., sub aspectul săvârşirii infracţiunii de lovire sau alte violenţe prev. de art. 180 alin. (1) C. pen., întrucât în cauză lipseşte plângerea prealabilă a persoanei vătămate.
La înregistrarea dosarului, instanţa s-a conformat disp. art. 300 C. proc. pen. şi, după deliberare, prin încheierea şedinţei Camerei de Consiliu din data de 16 septembrie 2011, constatând legală şi temeinică măsura arestării preventive luată faţă de sus-numitul a menţinut-o, considerând că subzistă temeiurile care au determinat privarea lui de libertate, soluţie confirmată de către instanţa de cenzură, în acest sens fiind pronunţată Decizia penală nr. 862 din 21 septembrie 2011 a Curţii de Apel Suceava.
Ulterior prin încheierea din data de 31 octombrie 2011 a Tribunalului Suceava, pentru aceleaşi motive, a fost menţinută măsura arestării preventive a inculpatului, măsură menţinută şi prin sentinţa penală nr. 192/06.12.2011 pronunţată de aceeaşi instanţă, în baza art. 350 alin. (1) C. proc. pen.
Prin sentinţa penală sus menţionată, inculpatul N.F.A. a fost condamnat la pedeapsa de 7 ani închisoare, cu titlu de pedeapsă principală, şi 5 ani interzicerea drepturilor, prev. de art. 64 alin. (1) teza a II a şi lit. b) C. pen., cu titlu de pedeapsă complementară, pentru săvârşirea infracţiunii de tentativă de viol, prev. de art. 20 rap. la art. 197 alin. (1), (3) teza I C. pen. (fapta din 23 august 2011), parte vătămată fiind minora G.C.I., pedeapsă la care s-a adăugat pedeapsa rezultantă de 6 luni închisoare, prin aplicarea disp. art. 83 C. pen., relativ la revocarea suspendării condiţionate a executării pedepselor aplicate prin sentinţele penale nr. 394 din 14 iunie 2011 şi nr. 252 din 27 aprilie 2010 ale Judecătoriei Rădăuţi, rămase definitive prin nerecurare la data de 05 iulie 2011, respectiv 18 mai 2010 şi a prevederilor art. 33 lit. a) C. pen., urmând ca acesta să execute în final, în regim de penitenciar, 7 ani şi 6 luni închisoare, cu titlu de pedeapsă principală, şi 5 ani interzicerea drepturilor, prev. de art. 64 alin. (1) teza a II a şi lit. b) C. pen., cu titlu de pedeapsă complementară.
Împotriva hotărârii pronunţate de Tribunalul Suceava a declarat apel inculpatul N.F.A., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Verificând legalitatea şi temeinicia arestării preventive a inculpatului, instanţa a constatat că temeiul juridic în baza căruia s-a menţinut până în prezent măsura preventivă luată faţă de inculpat, respectiv cel prev. de art. 148 lit. f) C. proc. pen., subzistă.
Conform art. 300 C. proc. pen. „/a cauzele în care inculpatul este arestat, instanţa legal sesizată, este datoare sa verifice în cursul judecăţii, legalitatea şi temeinicia arestării preventive, procedând potrivit art. 16. "Dacă instanţa constată că temeiurile care au determinat arestarea preventivă au încetat sau că nu există temeiuri noi care să justifice privarea de libertate, dispune, prin încheiere, revocarea arestării preventive şi punerea de îndată în libertate a inculpatului. Când instanţa constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate, instanţa menţine, prin încheiere motivată, arestarea preventivă.
Procedând în sensul normelor legale anterior menţionate, Curtea a analizat în acest cadru procesual aceleaşi temeiuri care au determinat privarea de libertate a inculpatului, respectiv cele prev. de art. 143 şi art. 148 lit. f) C. proc. pen., constatând că ele îşi păstrează caracterul actual şi stringent, măsura arestării preventive înscriindu-se în coordonatele de legalitate şi temeinicie şi că se justifică menţinerea în continuare a acestuia în detenţie provizorie.
Astfel, examinând cerinţa prevăzută de art. 143 C. proc. pen., instanţa a constatat că în speţa de faţă bănuiala verosimilă că este drept posibil şi real ca inculpatul N.F., la data critică, să fi intenţionat violarea părţii vătămate minore G.C., în condiţiile de loc şi timp, precum şi în modalitatea reliefate de actele şi lucrările dosarului, transpuse în rechizitoriu şi redate în esenţă anterior, cât şi în considerentele hotărârii atacate, îşi găseşte fundament în mijloacele de probă existente la dosar, în baza cărora se poate conchide că suntem cel puţin în prezenţa acelui set minim de informaţii cerut şi de CEDO, ce legitimează ingerinţa autorităţii judiciare în dreptul său la libertate.
S-a arătat că indiciile temeinice trebuie să fie un multiplu, cu surse independente şi totodată serioase, fără să conţină pure generalităţi şi există atunci când din examinarea atentă a unor date ale cauzei, se desprinde în mod motivat, ce trebuie justificat, analizat, presupunerea rezonabilă că persoana acuzată ar fi putut comite infracţiunea imputat.
S-a mai arătat că arestarea preventivă a inculpatului se situează în limitele legale, probatoriul testimonial coroborat cu actele medico-legale existente la dosar oferind o perspectivă asupra celor plănuite şi presupus executate de către inculpat, iar în acest stadiu procesual, elementele de fapt extrase din mijloacele de probă administrate în cauză sunt apte şi suficiente în conturarea subzistenţei cerinţei imperative prev. de art. 143 C. proc. pen.
Totodată, în raport de probatoriul la care s-a făcut mai sus trimitere a se raţiona, există indicii temeinice care întrunesc exigenţele prev. de art. 68 C. proc. pen., dar şi probe că inculpatul a comis o faptă sancţionată din punct de vedere penal şi prin prisma prevederilor art. 5 parag. 1 lit. c) din CEDO, care fac referire la noţiunea de suspiciuni, întrucât nu este necesar ca la momentul arestării/menţinerii măsurii preventive, organele în drept să aibă suficiente probe pentru a aduce o acuzaţie. Faptele care au dat naştere suspiciunii (bănuielii) nu trebuie să fie la acelaşi nivel cu faptele necesare pentru a justifica o condamnare (a se vedea C.E.D.O. hotărârea din 16 octombrie 2001 în cauza O Hara contra Marii Britanii, parag. 36), întrucât nu se stabileşte vinovăţia unei persoane când se dispune arestarea preventivă, după cum nici la acest moment nu se analizează acest aspect, instanţa exercitând doar funcţia de dispoziţie asupra drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanei acuzate.
Prin urmare prezumţia de nevinovăţie nu-şi pierde conţinutul doar prin însăşi faptul că măsura privativă de libertate urmează a fi menţinută atâta timp cât aceasta se înscrie în coordonatele de legalitate şi temeinicie, faţă de inculpat s-a urmat o procedură judiciară legală în realizarea scopului prevăzut de art. 136 C. proc. pen., ea operând în continuare prin asigurarea protecţiei juridico-procesuală, el având la îndemână şi în atare situaţie toate mijloacele procedurale conferite de lege de a acţiona în orice direcţie consideră necesar pentru a-şi apăra interesele juridice.
Cu aceeaşi forţă se consideră că pericolul concret pentru ordinea publică incident prin lăsarea inculpatului în libertate este încă de actualitate situaţie în care, având în atenţie şi regimul sancţionator prevăzut de legiuitor, în mod vădit sunt îndeplinite cumulativ ambele condiţii ale cazului ce a servit ca temei al arestării prev. de art. 148 lit. f) C. proc. pen.
S-a arătat că relevante sunt natura şi gravitatea infracţiunii de care este acuzat şi privat inculpatul de libertate, aceea de tentativă la viol, care a îmbrăcat forma agravantă, ce este sancţionată de legiuitor cu limite de pedeapsă mai aspre, modalitatea şi împrejurările concrete de comitere a acesteia - debutând cu o stare tensionată chiar de el creată iniţial în casa părinţilor victimei unde, aflându-se sub influenţa băuturilor alcoolice, a recurs la violenţă şi a indus teamă atât acestora, astfel încât au fost lipsiţi de orice reacţie ce ar fi fost firească pentru protejarea copilului, cât şi minorei, pe care a obligat-o să-1 urmeze în locuinţa bunicilor unde a încercat să o violeze, el mizând pe ascendentul fizic şi moral ce-1 avea asupra sa decurgând din diferenţa de vârstă şi de sex, precum şi urmarea produsă, acţiunile sale reprobabile aducând semnificative atingeri inviolabilităţii sexuale, fizice, demnităţii şi libertăţii persoanei, punând în pericol dezvoltarea normala psihică a celei abuzate.
S-a arătat că în cadrul verificării periodice a legalităţii şi temeiniciei măsurii arestării preventive nu trebuie omise dispoziţiile art. 136 alin. (8) C. proc. pen. referitoare la scopul măsurii arestării preventive şi criteriile de care se ţine seama la configurarea măsurii, respectiv gradul de pericol social al infracţiunii, sănătatea, viaţa, antecedentele şi alte situaţii privind persoana faţă de care a fost instituită.
Aşadar, examenul de oportunitate al menţinerii măsurii privative de libertate implică cercetarea şi evaluarea unui complex de date care privesc persoana infractorului, cu luarea în considerare a stării psihofizice şi structurii biologică, particularităţilor psihice ale persoanei acestuia, ambianţa socială, precum şi comportarea avută înaintea şi după săvârşirea infracţiunii. In acest context, Curtea a acordat însemnătatea cuvenită împrejurării că inculpatul are un comportament constant antisocial, este cunoscut ca o persoană agresivă, mai ales pe fondul consumului de băuturi alcoolice, sugestive fiind probele testimoniale, cât şi caracterizarea emanând de la Postul de Poliţie al comunei Frătăuţii Vechi, iar antecedenţa sa penală astfel cum rezultă din fişa de cazier, susţine teza că nu are capacitatea corespunzătoare de a se reintegra social, de a se adapta adecvat standardelor normative ale societăţii şi de le accepta ca atare.
Un alt factor de natură a releva periculozitatea inculpatului reiese din intervalul foarte redus de timp de la rămânerea definitivă a ultimei condamnării (pedeapsă aplicată prin sentinţa penală nr. 394 din 14 iunie 2011 a Judecătoriei Rădăuţi - definitivă prin nerecurare) şi presupusa infracţiune pentru care inculpatul este arestat în prezenta cauză.
Prin prisma elementelor anterior reliefate ce dau substanţă periculozităţii inculpatului şi argumentează că lăsarea lui în libertate este de natură a aduce perturbaţii la nivelul disciplinei publice, Curtea a fost îndreptăţită să concluzioneze cu un grad rezonabil de predictibilitate că este posibil ca, în condiţii - materiale şi subiective - similare, acesta să reitereze un comportament delincvent, cele două caracterizări circumstanţiale de care s-a prevalat apărarea la fond în conturarea profilului psiho-moral al inculpatului venind în contradicţie flagrantă cu acţiunile sale reprobabile.
În cadrul raporturilor sociale, acţiunile fiecărui individ sunt apreciate şi evaluate de ceilalţi membri ai colectivităţii sociale ca fiind corecte sau incorecte pentru ei sau pentru grupul social, după cum comportarea acestuia se conformează sau vine în contradicţie cu interesele celorlalţi indivizi. Membrii societăţii trebuie să aibă o asemenea conduită încât realizarea intereselor personale să nu lezeze interesele celorlalţi sau interesul general, deoarece apare reacţia acestora şi armonia socială este periclitată.
Cu siguranţă că acţiunile neconvenabile cum sunt cele imputate inculpatului fiind vătămătoare sau periculoase pentru interesele individuale sau de grup, provoacă, în mod firesc, o reacţie din partea celor nemulţumiţi sau lezaţi în drepturile lor, revolta societăţii evaluându-se nu doar la momentul arestării dar şi în situaţia punerii în stare de libertate a inculpatului acuzat de infracţiuni grave.
Prin prisma acestor criterii, Curtea a apreciat că infracţiunea pentru care a fost privat de libertate şi condamnat inculpat tulbură nu numai ordinea juridică, dar şi, în primul rând, mediul social, ocrotit de valorile sale fundamentale, prin normele dreptului penal şi procesual penal, această tulburare fiind susceptibilă de a se repeta în viitor, datorită faptului că generează o stare de primejdie pentru raporturile sociale, pentru normala lor desfăşurare şi dezvoltare in interesul societăţii însăşi.
Aşa fiind, punând în balanţă dreptul inculpatului la libertate individuală, pe de o parte, şi necesitatea protecţiei ordinii publice împotriva unui pericol concret incident prin lăsarea lui în libertate, pe de altă parte, se consideră că protejarea ordinii publice şi a valorilor sociale ocrotite de lege are un caracter preponderent, justificându-se aşadar în continuare privarea lui de libertate, măsura preventivă sub incidenţa căreia se află în prezent răspunzând scopului prevăzut de legiuitor, în deplin consens cu prevederile interne şi consecvente practicii CEDO.
Pentru raţiunile de ordin faptic şi juridic expuse, s-a constatat că temeiurile de fapt şi de drept care au impus plasarea inculpatului în detenţie provizorie nu au dispărut şi nici nu s-au schimbat, ele păstrându-şi caracterul actual şi stringent, aşa cum s-a motivat, astfel că nu se poate da eficienţă juridică disp. art. 160b alin. (2) C. proc. pen., cu consecinţa punerii sale de îndată în libertate.
Toate aceste elemente au creat convingerea instanţei că lăsarea inculpatului în libertate prezintă pericol concret pentru ordinea publică, prin tulburarea, indignarea cauzată, prin fapta comisă, în rândul comunităţii din care face parte.
Referitor la cererea de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea, Curtea a constatat că această cerere este nefondată, pentru următoarele argumente:
Chiar dacă libertatea inculpatului ar fi subsumată unor garanţii procesuale şi odată aflat sub acest regim ar trebui să suporte anumite restricţii cu privire la libertatea lui de mişcare, la viaţa sa socială şi urmează a fi verificat modul de conformare la obligaţiile ce i s-ar impune, nu este de ignorat că acesta ar urma să revină într-o comunitate marcată de un incident care s-a soldat cu o finalitate socialmente deosebit de periculoasă, situaţie în care concluziile puse de apărător în acest sens nu vor fi primite.
Nu în ultimul rând, configurarea măsurii preventive trebuie privită şi din perspectiva nevoii imperioase de protejare a dovezilor deja administrate. Ori, un element extrem de important în aprecierea oportunităţii instituirii măsurii alternative din perspectiva celor abordate îl constituie aspectul că inculpatul nu a înţeles să urmeze procedura simplificată şi, având în atenţie poziţia procesuală a acestuia care, folosindu-se desigur de toate prerogativele dreptului la apărare, prezintă o situaţie de fapt într-o manieră nuanţată (ce nu concordă în punctele esenţiale cu cea a acuzării) ce va fi desigur examinată cu ocazia soluţionării apelului în raport de totalitatea mijloacelor de probă în vederea stabilirii fără echivoc a adevărului judiciar, se consideră necesar a fi izolat temporar încă o perioadă de timp şi pentru normala desfăşurare a procesului penal, evitându-se riscul exercitării unor presiuni asupra unor martori, care şi-au menţinut declaraţiile date în cursul urmăririi penale. Acţiunea de influenţare poate fi exercitată în mod deliberat, cu scopul precis de a obstrucţiona înfăptuirea actului de justiţie, dar şi involuntar, prin autoritatea de care se bucură inculpatul. Prin urmare, în constatarea influenţării, trebuie să se aibă în vedere şi relaţiile de amiciţie, relaţiile afective, apartenenţa inculpatului la un anumit grup social şi, aplicat la speţa de faţă, se pune accent pe aspectul că parte dintre martori sunt vecini, care de altfel îl percep pe cel în cauză ca inducând teamă în rândul concetăţenilor, dat fiind că este cunoscut cu ieşiri violente atât în familie, cât şi în comunitate, situaţie premisă în raport de care instanţa este îndreptăţită să reţină cu un grad rezonabil de probabilitate că lăsarea inculpatului în libertate ar putea reprezenta şi o presiune psihologică asupra acestora de natură a-i determina să dea o altă turnură declaraţiilor, decât cea corespunzătoare realităţii.
Prin fapta presupus a fi comisă de către inculpat s-a adus o importantă atingere valorilor sociale ocrotite de lege privind dreptul la libertatea de voinţă şi acţiune a oricărei persoane şi a celor protejate în secundar, respectiv demnitatea, integritatea corporală şi sănătatea subiectelor pasive.
Această faptă, care reprezintă o formă brutală de încălcare a libertăţii sexuale (cu consecinţe negative în plan moral, social, fizic şi psihic cât şi a dezvoltării ulterioare a victimelor), sunt deosebit de grave, deoarece libertatea şi viaţa intimă a unei persoane sunt valori intangibile, cu atât mai mult cu cât victima este o persoană minoră, în vârstă de doar 12 ani.
Aşa fiind, nu se justifică înlocuirea acestei măsuri preventive cu cea neprivativă de libertate, prev. de art. 145 C. proc. pen., în condiţiile în care pericolul concret pe care lăsarea sa în libertate îl prezintă pentru ordinea publică nu s-a diminuat şi nu a dispărut.
Cum de la data luării măsurii arestării preventive a inculpatului şi până în prezent s-au scurs circa 5 luni, s-a arătat că nu poate reţine că acest interval de timp ar depăşi durata unui termen rezonabil, în accepţiunea jurisprudenţei CEDO.
În ce priveşte cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpat şi depusă la dosar, Curtea a constatat că inculpatul a precizat că nu insistă în cererea formulată, motiv pentru care se va lua act în acest sens.
Împotriva încheierii instanţei de apel a declarat recurs inculpatul, solicitând revocarea măsurii arestării preventive şi judecarea în stare de libertate pe motiv că la acest moment procesual nu mai poate influenţa bunul mers al procesului penal.
Recursul declarat nu este fondat.
Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului rezultă că inculpatul N.F.A. a fost trimis în judecată în stare de arest preventiv pentru săvârşirea infracţiunii de tentativă de viol prev. de art. 20 raportat la art. 197 alin. (1) şi (3) teza I C. pen., constând în aceea că, în dimineaţa zilei de 23 august 2011, aflându-se într-o stare avansată de ebrietate, a pătruns fără drept în curtea şi locuinţa părţilor vătămate G.D. şi N.I.V. (concubini), l-a muşcat de ceafă pe N.I.V. cauzându-i leziuni ce au necesitat pentru vindecare l-2 zile îngrijiri medicale, a luat-o cu forţa şi împotriva voinţei ei, din acelaşi imobil, pe minora G.C.I. în vârstă de 12 ani şi a dus-o la locuinţa soţilor C.G. şi C.V. (în vârstă de 81 şi respectiv 82 de ani - bunicii săi), unde a încercat să o violeze. Activitatea infracţională a inculpatului a fost întreruptă de intervenţia bunicului său, C.G., care a şi sunat la Serviciul de urgenţă 112 pentru a solicita intervenţia organelor de poliţie, motiv pentru care nepotul său - inculpatul N.F.A. l-a lovit până a căzut în stradă după care l-a mai lovit şi cu piciorul.
La luarea măsurii arestării preventive a inculpatului s-a constatat că sunt întrunite cerinţele prevăzute de art. 1491 alin. (10) C. proc. pen. rap. la art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen..
Potrivit art. 148 lit. f) C. proc. pen., arestarea inculpatului se poate dispune atunci când „inculpatul a săvârşit o infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani şi există probe că lăsarea sa în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică".
Având în vedere natura şi gravitatea infracţiunii pentru care este cercetat inculpatul, în mod corect s-a reţinut de către instanţa de fond că punerea în libertate a acestuia prezintă un pericol concret pentru ordinea publică, prin crearea unui sentiment de temere şi insecuritate în rândul societăţii civile, că măsura arestării preventive funcţionează ca un mijloc de prevenire sau înlăturare a unor împrejurări sau situaţii de natură să pună în pericol eficienta desfăşurare a procesului penal şi constituie realizarea cadrului optim pentru desfăşurarea în bune condiţii a activităţii procesuale, potrivit scopurilor procesului penal.
Având în vedere pericolul social concret al infracţiunilor săvârşite de inculpat şi impactul asupra opiniei publice a unor astfel de fapte, Înalta Curte constată că temeiurile care au dus la luarea măsurii arestării preventive a acestuia se menţin şi impun în continuare măsura arestării preventive.
Totodată, se constată că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre legală şi temeinică şi în conformitate cu dispoziţiilor Convenţiei europene a drepturilor omului şi ale Constituţiei României referitoare la libertatea individuală. Măsura lipsirii de libertate a unei persoane se poate dispune atunci când există motive temeinice că s-a săvârşit o infracţiune, din necesitatea de a împiedica să se săvârşească o nouă infracţiune, fiind necesară astfel, apărarea ordinii publice, a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, desfăşurarea în bune condiţii a procesului penal.
Având în vedere cele menţionate, Înalta Curte constată că recursul declarat de inculpat este nefondat, iar în temeiul art. 385/15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. urmează a fi respins.
Văzând şi dispoziţiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de inculpatul N.F.A. împotriva încheierii din 1 februarie 2012 a Curţii de Apel Suceava, secţia penală şi pentru cauze cu minori, pronunţată în dosarul nr. 11644/86/2011.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 300 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se avansează din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică azi 10 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 362/2012. Penal | ICCJ. Decizia nr. 356/2012. Penal. Menţinere măsură de... → |
|---|
