ICCJ. Decizia nr. 33/2012. Penal. Menţinere măsură de arestare preventivă. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr.33/2012
Dosar nr. 180/1/2012
Şedinţa publică din 13 ianuarie 2012
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele :
Prin încheierea de şedinţă din data de 21 noiembrie 2011 Curtea de Apel Bucureşti, secţia l-a penală, pronunţată în dosarul nr. 3267/98/2011 (3705/2011) a dispus menţinerea stării de arest a inculpatului A.M.
Pentru a dispune astfel, instanţa de apel a reţinut în esenţă că se menţin temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive faţă de inculpate, fiind regăsite cerinţele art. 143 şi art. 148 lit. f) C. proc. pen., iar lăsarea inculpatului în libertate prezintă pericol concret pentru ordinea publică.
Împotriva acestei încheieri, în termen legal a declarat recurs inculpatul A.M., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Examinând recursul declarat de inculpatul A.M. sub toate aspectele, conform art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte, apreciază că acesta este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta.
Din examinarea lucrărilor dosarului, se constată că, prin sentinţa penală nr. 314/F din 05 octombrie 2011 Tribunalul Ialomiţa, a condamnat pe inculpatul A.M. la pedeapsa de 5 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de lipsire de libertate în mod ilegal, prev. de art. 189 alin. (2) cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP)
A fost condamnat acelaşi inculpat la pedeapsa de 9 ani şi 6 luni închisoare şi 2 ani interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen., pentru săvârşirea infracţiunii de viol, prev. de art. 197 alin. (1) şi (3) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP)
In baza art. 33 lit. a) şi art. 34 lit. b) C. pen., inculpatul A.M. are de executat pedeapsa de 9 ani şi 6 luni închisoare şi 2 ani interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen.
S-a făcut în cauză, cu privire la inculpat, aplicarea dispoziţiilor art. 71 C. pen. şi s-a interzis inculpatului, pe durata executării pedepsei, exerciţiul drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen.
În baza art. 350 C. proc. pen., s-a menţinut măsura arestării preventive luată faţă de inculpat.
În baza art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP), s-a scăzut din pedeapsă reţinerea şi arestarea preventivă a inculpatului, de la 14 iulie 2011 la zi.
Pentru a pronunţa această sentinţă, din examinarea mijloacelor de probă administrate în cauză (procesul-verbal de sesizare, fişele de eveniment, procesul-verbal de cercetare la faţa locului şi planşele foto, raportul de constatare medico-legală, declaraţiile martorilor I.D., D.R.I., Z.G.), coroborate cu recunoaşterea inculpatului, prima instanţă, sub aspectul împrejurărilor faptice ale cauzei, a reţinut că în seara zilei de 12 iulie 2011, din cauza unor neînţelegeri cu părinţii săi din comuna Bucu, judeţul Ialomiţa, minora S.D.N. nu s-a mai întors în locuinţa sa, înnoptând în noaptea respectivă, de 12/13 iulie 2011, într-unul din vagoanele abandonate din staţia CFR Bucu.
In dimineaţa zilei de 13 iulie 2011, aceasta a plecat cu trenul până la Gara Feteşti, de unde a continuat drumul cu alt tren până în municipiul Constanţa, unde s-a deplasat la plajă, şi a rămas aici până în jurul orelor 13,30, când s-a reîntors în gara Constanţa cu intenţia de a pleca acasă.
În gara Constanţa se afla şi inculpatul A.M., însoţit de mama sa, Z.G., care, văzând-o singură pe minoră a intrat în vorbă cu aceasta, oferindu-se să-i plătească biletul de tren până în comuna Bucu, aflând de la minoră că aceasta nu deţinea vreo sumă de bani asupra ei.
Cei trei au coborât în halta CFR Borcea, după care au mers la locuinţa inculpatului, situată pe strada Corbului din municipiul Feteşti, inculpatul spunându-i părţii vătămate că banii necesari pentru tren sunt în locuinţa lui.
Ajunşi în locuinţă, inculpatul i-a spus părţii vătămate că nu are nicio sumă de bani şi de fapt vroia să întreţină relaţii sexuale cu aceasta.
Partea vătămată i-a cerut ajutorul martorei Z.G., însă aceasta i-a spus că nu poate să intervină deoarece inculpatul le-ar bate pe amândouă.
După scurt timp, martora Z.G. a părăsit locuinţa respectivă şi rămas singur cu partea vătămată, inculpatul, prin ameninţare şi aplicarea unor lovituri cu palmele peste capul minorei, a întreţinut în două rânduri raporturi sexuale normale cu partea vătămată, împotriva voinţei acesteia, şi totodată, nu i-a permis minorei să părăsească locuinţa.
În jurul orelor 00,03, agenţii de poliţie B.A. şi N.C., din cadrul Poliţiei municipiului Feteşti, aflaţi în exercitarea atribuţiilor de serviciu, au fost informaţi de la dispecerat că prin Serviciul 112, numitul P.V. a sesizat faptul că pe strada Corbului o persoană de sex feminin striga după ajutor.
Pe baza sesizării, agenţii de poliţie s-au deplasat pe strada Corbului, unde au fost întâmpinaţi de P.V., care Ie-a indicat locuinţa de unde proveneau strigătele de ajutor.
Ajunşi la locuinţă, agenţii de poliţie au aprins o lanternă, întrucât casa nu era iluminată electric, şi în interiorul camerei, pe un pat, au găsit-o pe partea vătămată, care la vederea poliţiştilor Ie-a cerut ajutorul, spunându-le că era ţinută cu forţa. în urma somaţiilor poliţiştilor au ieşit din casă mai întâi minora şi apoi inculpatul.
Împotriva inculpatului A.M. a fost luată măsura reţinerii la data de 14 iulie 2011, iar ulterior a fost arestat preventiv. Ţinând seama de probele cauzei, respectiv: (procesul-verbal de sesizare, fişele de eveniment, procesul-verbal de cercetare la faţa locului şi planşele foto, raportul de constatare medico-legală, declaraţiile martorilor I.D., D.R.I., Z.G.), coroborate cu recunoaşterea inculpatului, prima instanţă, sub aspectul împrejurărilor faptice ale cauzei, a reţinut că în seara zilei de 12 iulie 2011, din cauza unor neînţelegeri cu părinţii săi din comuna Bucu, judeţul Ialomiţa, minora S.D.N. nu s-a mai întors în locuinţa sa, înnoptând în noaptea respectivă, de 12/13 iulie 2011,într-unui din vagoanele abandonate din staţia CFR Bucu - probe din care a rezultat presupunerea rezonabilă că inculpatul a săvârşit faptele pentru care a fost trimis în judecată, şi faţă de care s-a şi dispus măsura arestării preventive, măsură care a fost menţinută de către instanţă în continuare, apare ca justificată.
La acest moment, Înalta Curte, nu a analizat probele ce au fost administrate în faza de urmărire penală şi la cercetarea judecătorească, şi nici nu a tras concluzii referitoare la vinovăţia sau nevinovăţia inculpatului întrucât s-ar fi antepronunţat.
Înalta Curte, consideră că în ceea ce îl priveşte pe inculpat, subzistă temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive, temeiuri prevăzute de art. 148 lit. f) C. proc. pen. precum, respectiv pedepsele prevăzute pentru infracţiunile reţinute în sarcina inculpatului sunt mai mari de 4 ani şi există probe certe că lăsarea în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică.
Astfel, conform art. 300/2 C. proc. pen., în cauzele în care inculpatul este trimis în judecată în stare de arest preventiv, instanţa este datoare să verifice din oficiu, legalitatea şi temeinicia măsurii arestării preventive înainte de expirarea duratei arestării preventive. Din actele şi lucrările dosarului rezultă că instanţa Curţii de Apel Bucureşti s-a conformat acestor dispoziţii legale.
De asemenea, dacă constată că temeiurile ce au determinat arestarea preventivă au încetat sau nu există temeiuri noi care să justifice privarea de libertate, dispune prin încheiere, revocarea arestării preventive şi punerea de îndată în libertate a inculpatului.
Conform dispoziţiilor art. 160 ind.b alin. (3) C. proc. pen., când instanţa constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate, instanţa dispune, prin încheiere motivată, menţinerea arestării preventive.
Prin încheierea atacată, instanţa de apel, constatând că aceste dispoziţii procedurale sunt aplicabile în cauză, pentru că există motive verosimile de a bănui că inculpatul A.M., a comis faptele pentru care a fost trimis în judecată, respectiv de lipsire de libertate în mod ilegal, prev. de art. 189 alin. (2) cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP) şi a infracţiunii de viol, prev. de art. 197 alin. (1) şi (3) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP), pentru care pedeapsa prevăzută de lege este mai mare de patru ani, iar lăsarea în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică,a dispus menţinerea arestării preventive a inculpatului.
Astfel, de la termenul la care s-a menţinut starea de arest nu au apărut elemente noi care să modifice temeiurile avute în vedere la menţinerea măsuri, existând indicii suficiente că inculpatul a săvârşit faptele pentru care se află în faţa instanţei, de asemenea, se menţin aceste temeiuri şi cu privire la pericolul concret pentru ordinea publică, inculpatul, fiind bănuit că a săvârşit infracţiuni grave, având în vedere împrejurările comiterii faptei, natura, gravitatea şi pericolul social ridicat al unor astfel de infracţiuni, având în vedere că victima avea o vârstă sub 15 ani, inculpatul profitând nu doar de această situaţie, dar şi de starea personală a victimei - care plecase de acasă, era dezorientată, psihicul său fiind afectat de situaţia dificilă în care se afla.
Victima, în naivitatea specifică vârstei a avut încredere în inculpat (care era însoţit chiar de mama sa) că o va ajuta să se întoarcă acasă la părinţi, dar inculpatul s-a comportat cu o lipsă totală de înţelegere şi sprijin, ceea ce denotă o periculozitate sporită a acestuia. Poziţia procesuală sinceră a inculpatului a fost avută în vedere la stabilirea pedepsei, iar alte circumstanţe personale ce pot avute în vedere nu se regăsesc în privinţa inculpatului.
Înalta Curte reţine că încheierea instanţei de apel este legală şi justificată.
Astfel, potrivit art. 5 pct. 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, referitor la cazurile de excepţie în care o persoană poate fi lipsită de libertate, inculpatul a fost iniţial reţinut în vederea aducerii în faţa autorităţilor judiciare competente existând motive verosimile de a bănui că au săvârşit o infracţiune (lit.c).
Ulterior măsura arestării a fost prelungită pe baza încheierilor pronunţate de un tribunal competent [art. 5 pct.1 lit. a) din Convenţei], în speţă în temeiul încheierilor pronunţate de către Tribunalul Ialomiţa, şi încheierea recurată pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti prin care s-a menţinut starea de arest a inculpatului, încheiere pronunţată în dosarul nr. 3267/98/2011 (3705/2011).
Aşadar, Înalta Curte, consideră că menţinerea arestării preventive a inculpatului este justificată, întrucât subzistă temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive, temeiuri prevăzute de art. 148 lit. f) C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 356/2006, respectiv pedeapsa pentru infracţiunile reţinute în sarcina inculpaţilor este mai mare de 4 ani şi există probe că lăsarea în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică.
Totodată, Curtea a apreciat că sunt în continuare îndeplinite cerinţele art. 136 alin. (1) C. proc. pen., potrivit cărora, în cauzele privitoare la infracţiuni pedepsite cu detenţiunea pe viaţă sau cu închisoare, pentru a se asigura buna desfăşurare a procesului penal ori pentru a se împiedica sustragerea învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei, se poate lua faţă de acesta una din următoarele măsuri preventive: 1) reţinerea; b) obligarea de a nu părăsi localitatea; c) obligarea de a nu părăsi ţara; d) arestarea preventivă.
Având în vedere faptul că măsurile preventive aduc atingere libertăţii individuale, consfinţită ca un drept fundamental al persoanei, legiuitorul a instituit garanţiile juridice necesare care să împiedice orice abuz în luarea şi menţinerea măsurilor preventive.
În reglementarea acestora, se recomandă instituirea unui grad diferenţiat de constrângere a libertăţii individuale sau a altor drepturi şi libertăţi, astfel încât să poată fi aleasă, în funcţie de fiecare cauză concretă, măsura preventivă care poate asigura scopul urmărit prin cea mai redusă constrângere.
Individualizarea măsurii preventive este lăsată întotdeauna la latitudinea judecătorului, respectiv instanţei în cursul judecăţii, pentru a aprecia dacă măsura obligării de a nu părăsi ţara sau localitatea este suficientă sau se impune luarea, respectiv menţinerea faţă de inculpat a măsurii arestării preventive.
Detenţia provizorie poate fi menţinută atunci când instanţa constată insuficienţa măsurii obligării de a nu părăsi ţara sau localitatea, cu respectarea, pe toată durata procesului, a principiului proporţionalităţii între măsura preventivă şi gravitatea faptei respectiv a făptuitorului.
Din perspectiva Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, în art. 5 paragraful 3 se arată că orice persoană arestată sau deţinută, în condiţiile prevăzute de paragraful 1 lit. c) din prezentul articol, are dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanţii care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere.
Pentru a înţelege sensul dispoziţiei enunţate, Curtea a stabilit cu exactitate domeniul ei de aplicaţie. Astfel s-a apreciat că este esenţial ca, în funcţie de starea de detenţie a persoanei împotriva căreia se desfăşoară urmărirea penală, instanţele naţionale să aprecieze dacă intervalul scurs înaintea judecării inculpatului a depăşit, la un moment dat, limitele rezonabile, adică cele ale sacrificiului care, în circumstanţele cauzei, putea fi impus în mod rezonabil unei persoane prezumată nevinovată.
Curtea a decis, cu valoare de principiu, că termenul final al detenţiei provizorii la care se referă art. 5 paragraful 3 este ziua când hotărârea de condamnare a devenit definitivă, sau aceea în care s-a statuat asupra fondului cauzei, fie chiar numai în primă instanţă.
Totodată, s-a statuat că gravitatea unei fapte poate justifica menţinerea stării de arest în condiţiile în care durata acestuia nu a depăşit o limită rezonabilă.
Raportând datele speţei dedusă judecăţii la dispoziţiile cuprinse în legea naţională corelate cu prevederile art. 5 paragraful 3 din CEDO, Înalta Curte, apreciază că, în acest moment, cererile inculpaţilor de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi ţara sau localitatea sunt neîntemeiate, iar, pentru realizarea scopului penal astfel cum este reglementat de art. 136 alin. (1) C. pen., impunându-se menţinerea măsurii arestării preventive, fiind respectat în acest fel şi principiul proporţionalităţii între măsura preventivă şi gravitatea faptei respectiv a făptuitorului.
Raportându-ne la gravitatea infracţiunilor săvârşite, la împrejurarea că la instanţa de apel cauza a fost deja soluţionată la data de 5 decembrie 2011, anterior pronunţării prezentei decizii, Înalta Curte, apreciază că în acest moment nu este oportună înlocuirea măsurii arestării preventive a inculpatului cu altă măsură neprivativă de libertate.
În aceste condiţii, Înalta Curte, a apreciat că detenţia provizorie este legitimă - fiind necesară ocrotirii unui interes general al societăţii care primează în raport de interesul privat al inculpatului (acesta fiind reţinut şi ulterior arestat preventiv din data de14 iulie 2011) - nu a depăşit un termen rezonabil în accepţiunea legislaţiei naţionale dar şi din perspectiva Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, precum şi faţă de împrejurarea că la data de 5 decembrie 2011, cauza a fost deja soluţionată în apel.
Faţă de aceste considerente, în conformitate cu dispoziţiile art. 385 ind. 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., urmează a respinge ca nefondat recursul declarat de inculpatul A.M. împotriva încheierii de şedinţă din data de 21 noiembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia l-a penală, pronunţată în dosarul nr. 3267/98/2011 (3705/2011).
În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen. recurentul inculpat A.M. va fi obligat la plata sumei de 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul A.M. împotriva încheierii de şedinţă din data de 21 noiembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia l-a penală, pronunţată în dosarul nr. 3267/98/2011 (3705/2011).
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 13 ianuarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 399/2012. Penal | ICCJ. Decizia nr. 2176/2012. Penal → |
|---|
