ICCJ. Decizia nr. 3415/2012. Penal. Traficul de influenţă (art.257 C.p.). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 3415/2012
Dosar nr. 4299/111/2007
Şedinţa publică din 23 octombrie 2012
Prin sentinţa penală nr. 237 din 20 noiembrie 2009, Tribunalul Bihor, în baza art. 257 alin. (1) C. pen. corelat cu art. 1, art. 6 şi art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000 modificată l-a condamnat pe inculpatul D.M., pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă, la pedeapsa de 3 ani închisoare în regim de executare.
În baza art. 71 C. pen. i s-a interzis inculpatului exercitarea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) şi lit. b) C. pen., pe durata executării pedepsei principale.
În baza art. 257 alin. (2) C. pen. s-a confiscat de la inculpat, în favoarea statului suma de 29.419.200 ROL.
În baza art. 192 alin. (1) C. pen. a fost obligat inculpatul în favoarea statului la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat în sumă de 4.000 RON.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa analizând actele şi lucrările dosarului, sub aspectul stării de fapt, a reţinut următoarele:
La finalul anului 2001, inculpatul D.M. avea gradul de locotenent colonel de poliţie (echivalat, în august 2002, cu gradul profesional de comisar de poliţie ca urmare a dispoziţiilor Legii privind statutul poliţistului) şi ocupa funcţia de ofiţer specialist I în cadrul Inspectoratului de Poliţie al Judeţului Bihor, Serviciul Cercetări Penale. În virtutea acestei funcţii, inculpatul D.M. îl înlocuia pe şeful Serviciului Cercetări penale. La sfârşitul lunii martie 2006 inculpatul s-a pensionat.
În perioada anilor 2001-2002 martora denunţătoare C.L. având calitatea de administrator la S.I. SRL V.M., în cadrul unor operaţiuni comerciale derulate cu alte societăţi, printre care şi SC M., a emis CEC-uri, cu privire la care constatându-se lipsa de acoperire bancară, au fost demarate cercetări penale pentru săvârşirea infracţiunii de către aceasta a infracţiunii de înşelăciune prin CEC-uri.
În acest context martora l-a abordat pe inculpatul D.M. cu solicitarea de a o ajuta în aceste dosare penale, urmând ulterior o serie de vizite ale martorei denunţătoare la locuinţa inculpatului şi la locul de muncă al acestuia.
Dosarele în care a fost implicată martora denunţătoare au fost repartizate ofiţerilor de poliţie G.F. şi L.P. În dosarul instrumentat de martorul G.F., martora denunţătoare avea calitatea de parte vătămată, iar plângerea penală formulată de aceasta împotriva numitului H.V. avea caracter fictiv şi era menită a-i servi drept apărare în dosarele în care era cercetată penal.
În cadrul cercetării penale ce a urmat, martora denunţătoare a fost citată calitate de parte vătămată, iar ulterior s-au emis mai multe mandate de aducere în localitatea V.M., cunoscută ca localitatea de domiciliu a martorei denunţătoare.
Martora denunţătoare nu a răspuns acestor solicitări şi nu s-a prezentat în faţa organelor de cercetare penală. Aceasta l-a căutat pe inculpatul D.M., la locuinţa acestuia, unde inculpatul l-a chemat pe martorul G.F. şi i-a prezentat-o pe martora denunţătoare ca fiind partea vătămată pe care acesta o căuta, inculpatul arătând totodată că avea cunoştinţă de emiterea mai multor mandate de aducere cu privire la martoră.
În dosarul instrumentat de ofiţerul de poliţie L.P., martora denunţătoare C.L. avea calitatea de inculpată, iar acesta cunoştea relaţia pe care martora denunţătoare o avea cu inculpatul D.M. întrucât la una din chemările martorei denunţătoare la sediul poliţiei, aceasta a fost condusă pentru anchetă de către martorul L.P. din biroul inculpatului D.M.
Fiind convinsă de influenţa inculpatului D.M. asupra ofiţerilor de poliţie ce instrumentează cauze în care era implicată, martora denunţătoare în repetate rânduri, când s-a deplasat la locuinţa inculpatului, i-a dus acestuia diverse bunuri pe care inculpatul le-a acceptat.
Astfel martora denunţătoare a transportat la locuinţa acestuia cu ajutorul martorului V.C. o centrală termică, în valoare de 23.419.200 ROL, i-a dat inculpatului bunuri alimentare şi suma de 200 dolari SUA, obţinută în urma unui schimb valutar efectuat de martorul C.F., precum şi bunuri alimentare depozitate în trei plase, în contextul deplasării martorei denunţătoare, de asemenea la locuinţa inculpatului, cu un taxi condus de martora B.T.
Relaţia dintre martora denunţătoare şi inculpat a continuat, până la finele anului 2002, când inculpatul D.M. a plecat într-o misiune în Cehia, iar ulterior martora denunţătoare a fost arestată.
Sub aspectul relevanţei probelor administrate în cauză, instanţa de fond a menţionat că depoziţiile martorei denunţătoare sunt apreciate ca fiind concludente exclusiv în măsura în care aceasta se coroborează cu alte mijloace de probă, apreciate ca fiind obiective.
S-a considerat că această soluţie se impune atât de principiu cât şi raportat la elementele concrete ale cauzei. S-a afirmat că interpretarea acestei probe de principiu impune coroborarea strictă cu alte elemente obiective ale cauzei, întrucât în materia infracţiunilor de corupţie, depoziţiile martorei denunţătoare creează suspiciuni justificate atât sub aspectul obiectivitătii cât şi sincerităţii martorului.
Moralitatea martorului denunţător, în practica judiciară, a fost apreciată ca fiind un element ce caracterizează şi diferenţiază, într-adevăr nu în esenţă, infracţiunea de trafic de influenţă, de infracţiunea de înşelăciune, în sensul că, în primul caz, persoana care dă banii sau bunurile este de rea credinţă şi urmăreşte să obţină un drept, dându-i făptuitorului o sumă de bani sau bunuri, în timp ce în al doilea caz, persoana care dă banii sau bunurile este de bună-credinţă, fiind indusă în eroare de către făptuitor.
În mod logic motivaţia martorului denunţător în iniţierea unei proceduri penale, prin denunţul său, poate fi una vindicativă sau în scopul realizării unor interese.
În speţa de faţă, martora denunţătoare prin momentul în care a făcut denunţul penal cât şi prin modul în care a relatat împrejurări concrete de comitere a faptei, a creat serioase dubii asupra obiectivitătii şi sincerităţii sale. Astfel, fapta a fost săvârşită în cursul anilor 2002-2003, iar denunţul penal a fost făcut în anul 2006, într-o perioadă în care martora se afla în stare de arest preventiv. Apoi, există elemente asupra cărora declaraţiile martorei denunţătoare creează contradicţii. În concret, prima instanţă s-a referit la abordarea telefonică a inculpatului D.M. de către martorul K.J., despre care aceasta a pretins că, în momentul acestei convorbiri telefonice, martorul se afla în apartamentul situat din localitatea Oradea, împreună cu fosta soţie, martora K.I. şi fiica martorei denunţătoare G.M. Acest aspect este contestat în faţa instanţei de către martorii K.J. şi K.I. şi este susţinut, în mod constat, de către martora G.M.
Sunt de asemenea contradicţii în ceea ce priveşte şi modul de deplasare a martorei denunţătoare la locuinţa inculpatului, atunci când aceasta a fost însoţită de către martorele G.M. şi K.I., cât şi modul în care au decurs aceste vizite, respectiv numărul acestor vizite. Deşi aceste elemente ar putea fi privite ca elemente de amănunt, au fost interpretate în apărare ca reflectând nesinceritatea martorului denunţător.
În opinia primei instanţe, aceste elemente nu modifică modul de interpretare al aceste probe, întrucât aşa cum s-a arătat, s-a apreciat că, de principiu depoziţia martorei denunţătoare trebuie privită cu circumspecţie, în prezenta speţă cu atât mai mult cu cât martora denunţătoare este autoarea unor fapte penale, pentru care execută pedepse privative de libertate, moralitatea sa fiind cu atât mai îndoielnică.
S-a arătat că depoziţia martorei denunţătoare în prezenta cauză nu poate fi însă exclusă din materialul probator, întrucât faptele pe care aceasta le atribuie inculpatului se probează prin alte probe apreciate ca obiective în cauză.
Utilitatea parţială a depoziţiei martorei denunţătoare în lămurirea împrejurării cauzei, deşi nu duce la exonerarea inculpatului, produce consecinţe în ce priveşte alte soluţii date în cauză, cum ar fi luarea măsurii confiscării şi stabilirea cuantumului sumei confiscate.
Depoziţiile martorilor K.J. şi K.I. au fost apreciate ca fiind probe neconcludente în soluţionarea cauzei, urmare lipsei de obiectivitate a martorilor.
Martorul K.J. este fratele martorei denunţătoare, iar martora K.I. este cumnata acesteia, respectiv fosta soţie a martorului K.J. Martora K.I., la momentul audierii sale în faţa instanţei de judecată, executa o pedeapsă privativă de libertate, pentru comiterea unor infracţiuni economice, iar martorul K.J. a avut calitatea de inculpat în mai multe cauze, înregistrate pe rolul Tribunalului Bihor.
În mod evident aceste date, generează suspiciuni asupra moralităţii martorilor şi obiectivitătii manifestate în cauză. De altfel, poziţia acestor martori este oscilantă, în faţa instanţei fiind retractate o serie de susţineri făcute în cursul urmăririi penale şi cu importanţă atât în ce priveşte chestiuni esenţiale ale cauzei cât şi elemente de circumstanţă.
În faza de urmărire penală, martora K.I. a declarat că, atunci când a însoţit-o pe martora denunţătoare la locuinţa inculpatului, aceştia au discutat în absenţa sa, martora susţinând că s-a aflat la o ţigară. În faţa instanţei, martora a retractat această afirmaţie. Tot cu ocazia audierilor efectuate în cursul urmăririi penale martora a declarat că personal, i-a dat inculpatului suma de 100 sau 200 dolari SUA, iar în faţa instanţei a declarat că nu i-a dat inculpatului nicio dată vreo sumă de bani.
Motivaţia martorei în ce priveşte retractarea declaraţiilor date anterior a fost în sensul că modul de audiere adoptat în cursul urmăririi penale, a fost unul presant.
Deşi potrivit art. 63 C. proc. pen. probele nu au valoare mai dinainte stabilită, aprecierea fiecărei probe fiind făcută de instanţă în urma examinării tuturor probelor administrate, principiu ce în concret, oferă posibilitatea recunoaşterii valorii probatorii unor probe administrate în faza de urmărire penală, cu excluderea celor administrate în faza de judecată, în speţa de faţă, instanţa de fond a apreciat că nu se poate face abstracţie de calitatea acestor martori, de persoane cercetate penal şi condamnate pentru infracţiuni economice, respectiv de moralitatea lor îndoielnică, şi ca atare nici declaraţiile iniţiale ale acestora nu pot fi luate în considerare fără nici o rezervă.
Acest fapt, calitatea martorilor, în sine, nu exclude valoarea probatorie a acestor probe, însă conduita procesuală a martorilor care revin asupra declaraţiilor iniţiale demonstrează că, aprecierea de principiu a moralităţii îndoielnice a acestora, s-a obiectivat, devenind astfel un fapt cert.
Tribunalul a reţinut că martorii îşi motivează neverosimil revenirile, martora K.I. arătând că audierile au fost presante, iar martorul K.J. că nu a putut să îşi citească personal declaraţia, datorită faptului că nu avea asupra sa ochelarii; că această declaraţie i-a fost citită de persoana care l-a anchetat şi care i-a sugerat că dacă ar da anumite declaraţii despre inculpat cum ar fi, că inculpatul l-a vizitat pe martor în Austria, la locuinţa sa, că inculpatul a primit de la martor cadouri, implicit o maşină, i s-ar rezolva situaţia personală din acel moment, martorul făcând precizarea că, în contextul audierii sale se afla în stare de arest preventiv în Arestul Inspectoratului de Poliţie Judeţean Bihor.
S-a arătat de asemenea că motivaţia martorei K.I., în sensul că audierea a fost presantă raportat la modul în care aceasta şi-a modificat declaraţia, nu poate fi acceptată. Aspectele esenţiale asupra cărora martora revine, în concret faptul de a-i fi dat personal bani inculpatului D.M., este un aspect de maximă importanţă al audierii, inculpatul fiind cercetat tocmai pentru primirea unor sume de bani, astfel încât nefiind vorba de elemente de circumstanţă, în opinia instanţei, indiferent cât de presantă ar fi fost audierea, afirmarea unui astfel de fapt, nu putea fi rezultatul unei afirmaţii neconştientizate.
În ceea ce îl priveşte pe martorul K.J., în realitate martorul invocă nelegalitatea depoziţiei sale, dată în faza de urmărire penală, în condiţiile în care art. 68 C. proc. pen. prevede că este oprit a se întrebuinţa mijloace de constrângere precum şi promisiuni sau îndemnuri, în scopul de a se obţine probe, iar conform art. 64 alin. (2) C. proc. pen. probele ilegal obţinute nu pot fi folosite ca mijloc de probă.
Această susţinere a martorului nu a putut fi acceptată întrucât nu a rezultat din nici un mijloc de probă. Deşi s-ar putea invoca faptul că o astfel de conduită a anchetatorului ar fi imposibil de probat, câtă vreme este vorba de o procedură nepublică şi fără prezenţa obligatorie a apărătorului inculpatului, s-a apreciat că în lipsa oricărui element care să reflecte materializarea unei astfel de propuneri, cum ar fi asigurarea unui confort al martorului, aflat în detenţie la data audierii, simplele afirmaţii ale acestuia nu pot fi luate în considerare. Cu toate că martorul era privat de libertate la data audierii sale, ceea ce crea oportunitatea utilizării unor mijloace de constrângere sau promisiuni, nu a putut fi ignorată nici condiţia morală a martorului, de persoana acuzată de comiterea mai multor infracţiuni economice ce, în mod obiectiv, nu îngăduie acordarea în mod necondiţionat de credibilitatea martorului.
S-a mai arătat că atât martorul K.J. cât şi martora K.I. dovedesc subiectivism în cauză. Aceştia sunt în raporturi de familie cu martora denunţătoare C.L. Pe parcursul audierilor în faţa instanţei cât şi cu ocazia confruntărilor realizate între cei trei martori au existat ostilităţi evidente. Acuzele virulente aduse martorei denunţătoare, urmare denunţului penal făcut împotriva inculpatului D.M., nu au survenit în mod strict pe fondul unor nemulţumiri privind implicarea celor doi martori în prezenta procedură penală, cât, în opinia instanţei, datorită faptului că în raporturile comerciale pe care aceştia le-au derulat împreună, au avut neînţelegeri serioase, martora K.I. afirmând în faţa instanţei că se afla în proces cu martora denunţătoare C.L. Aceste resentimente manifestate de cei doi martori K.I. şi K.J. faţă de martora denunţătoare C.L., alăturat elementelor sus menţionate privind revenirea martorei K.I. asupra declaraţiei anterioare, fără o justificare convingătoare, precum şi calitatea acestor doi martori, care au fost judecaţi, respectiv condamnaţi pentru infracţiuni economice, sunt elemente, care în opinia instanţei lipsesc aceste probe de credibilitate, motiv pentru care au fost înlăturate integral din materialul probator, respectiv atât în ce priveşte depoziţia dată în faza de urmărire penală cât şi depoziţiile date în cursul judecăţii.
Deşi s-ar putea susţine că există un element asupra căruia depoziţiile acestora se coroborează cu declaraţiile martorei denunţătoare şi că tocmai ostilităţile evidente dintre aceştia dau credibilitate martorilor în afirmarea acestei împrejurări, instanţa nu a atribuit nici o valoare probantă depoziţiilor celor doi martori. Aceştia au relatat împrejurarea în care inculpatul D.M. a întâlnit-o pe martora denunţătoareşi anume în urma contactării telefonice a acestuia de către martorul K.J.
Instanţa a reţinut că şi această împrejurare, sub aspectul locului de unde a sunat martorul K.J., respectiv din Austria (aspect susţinut de martorul K.J.) sau din apartamentul situat în localitatea Oradea (aspect susţinut de martora denunţătoare C.L. şi fiica acesteia martora G.M.) este controversată.
S-a apreciat că, în pofida coroborării depoziţiilor martorilor K.I. şi K.J. cu depoziţiile martorei denunţătoare sub aspectul contactării telefonice a inculpatului D.M. de către martorul K.J., pentru ca inculpatul să accepte să se întâlnească cu martora denunţătoare, aceste două probe analizate nu pot fundamenta în nici un fel hotărârea de condamnare. A admite ipoteza că, depoziţia unui martor slujeşte aflării adevărului în ceea ce priveşte un element de circumstanţă al cauzei, în condiţiile în care toate celelalte susţineri ale martorului au fost înlăturate din motive de nesinceritate, lipsă de credibilitate, echivalează cu judecarea şi condamnarea unei persoane pe baza afirmaţiilor izolate, făcute de o persoană apreciată per ansamblu ca nesinceră. Totodată atunci când motivaţia martorului în a afirma un fapt sau altul este discutabilă urmare calităţii sale, faptul afirmat de acesta devine un fapt necredibil.
A apreciat instanţa de fond că se impune şi precizarea că, cei doi martori a căror depoziţii se analizează, sunt persoane care s-au aflat în conflict cu organele judiciare, iar inculpatul a făcut parte tocmai din organele judiciare. Prin urmare şi din această perspectivă motivaţia martorilor este discutabilă.
Faţă de aceste considerente depoziţiile martorilor K.I. şi K.J. date atât în cursul urmăririi penale cât şi în faţa instanţei au fost înlăturate de prima instanţă ca fiind necredibile.
De asemenea, au fost înlăturate ca neconcludente susţinerile acestora făcute în contextul confruntărilor realizate între aceşti martori.
În ceea ce priveşte depoziţiile martorilor G.M. şi C.F., instanţa de fond a reţinut că martora G.M. este fiica martorei denunţătoare C.L., iar martorul C.F. este fostul soţ al martorei denunţătoare.
Referitor la împrejurările relevante ale cauzei, martora G.M. relatează că a însoţit-o pe mama sa la locuinţa inculpatului de două, trei ori, pentru ca acesta să o ajute în dosarele penale în care era implicată, respectiv că, de fiecare dată, mama sa i-a dus inculpatului două, trei plase în care erau mezeluri, iar de la mama sa ştia că aceasta i-a dat şi bani inculpatului, martora precizând că personal nu a văzut acest lucru.
Aceste aspecte au fost afirmate de martoră în faţa instanţei de judecată, iar în cuprinsul aceleiaşi declaraţii, martora susţine că, în singura dată când a intrat în locuinţa inculpatului, a văzut-o pe mama sa dându-i un plic acestuia, precizând că nu ştie dacă mama sa i-a dat plicul inculpatului în mână sau i l-a strecurat în buzunar.
Tribunalul a constatat că martora a afirmat un fapt important şi totodată s-a contrazis asupra acestuia, în concret fiind vorba de împrejurarea relatată în sensul că mama sa i-a dat bani inculpatului. Aceasta nu este singura contrarietate între afirmaţiile făcute de martoră, însă este cea mai semnificativă.
Urmare îndoielii pe care o generează această contradicţie, rezultată în aceiaşi declaraţie a martorei, urmare faptului că, martora este fiica martorei denunţătoare şi, în acest fel, apare ca firească tendinţa acesteia de a credita faptele imputate de mama sa inculpatului, urmare faptului că sursa informaţiilor deţinute de martora G.M. este martora denunţătoare, cu privire la care, s-a apreciat de principiu, că face un astfel de denunţ, din resentimente sau din interese, urmare tuturor acestor elemente depoziţia martorei a fost apreciată ca fiind susceptibilă de subiectivism.
Deşi s-ar putea susţine că informaţiile primite de martora G.M. de la martora denunţătoare C.L., i-au fost furnizate acesteia anterior denunţului penal făcut de martora denunţătoare C.L. şi că în felul acesta nu sunt afectate de resentimentele sau interesele din momentul denunţului, s-a menţionat că, în opinia instanţei, această posibilitate nu conferă obiectivitate necondiţionată depoziţiei martorei, întrucât aşa cum s-a arătat, în cazul său, tendinţa de a-şi proteja mama este firească şi, în felul acesta, conduita procesuală părtinitoare a martorei este un element foarte probabil. În plus, martora s-a contrazis în ce priveşte un element esenţial al cauzei.
Urmare acestor considerente instanţa a apreciat, că depoziţia martorei G.M. este concludentă doar în măsura coroborării sale cu alte probe obiective ale cauzei.
Martorul C.F. este fostul soţ al martorei denunţătoare, iar poziţia sa în cauză a fost una constantă, martorul nerevenind asupra declaraţiilor sale iniţiale. Acest martor a fost apreciat ca fiind un martor obiectiv, concluzie ce s-a desprins atât din poziţia sa constantă, cât şi din modul în care acesta a relatat faptele, respectiv cu echidistanţă faţă de toate persoanele implicate în cauză. Cu caracter exemplificativ s-a menţionat următoarea susţinere a martorului: „În ce priveşte sumele de bani, pe care C.L. le-a dat inculpatului D.M., am cunoştinţă despre acest fapt întrucât ştiind că aceasta nu lucra cu valută, am întrebat-o de ce îi trebuiau dolari SUA, C.L. mi-a spus că trebuie să-i ducă inculpatului D.M. şi că aceasta nu dorea să meargă cu bani româneşti. Eu nu ştiu ca inculpatul D.M. să-i fi cerut bani lui C.L. Eu cred că aceasta îi ducea bani întrucât se simţea obligată. Referitor la această chestiune eu nu pot să precizez că inculpatul i-ar fi cerut o sumă de bani lui C.L. Mai arat că nu am auzit nici o convorbire telefonică între inculpat şi C.L. Atât despre bani cât şi despre celelalte aspecte mai sus relatate am cunoştinţă exclusiv din relatările lui C.L.”
Având în vedere însă că însuşi martorul C.F. a arătat că aspectele pe care le-a relatat în faţa organelor judiciare, le cunoaşte exclusiv din relatările martorei denunţătoare C.L., instanţa a apreciat că depoziţia martorului are valoare probantă certă doar în ceea ce priveşte constatările personale ale acestuia, respectiv în ce priveşte împrejurarea privind bunurile achiziţionate, pentru a fi predate de martora denunţătoare inculpatului D.M. şi banii în valută schimbaţi de martor pentru a fi de asemenea predaţi inculpatului, respectiv împrejurarea că martora denunţătoare s-a deplasat la locuinţa inculpatului, unde a fost însoţită de martor până în faţa casei iar martora denunţătoare avea asupra sa bunurile achiziţionate de martor pentru a-i fi predate inculpatului.
În ce priveşte celelalte aspecte relatate de martor, instanţa de fond a arătat că acestea sunt relevante doar în măsura coroborării cu alte probe obiective, având în vedere că sursa informaţiilor este martora denunţătoare C.L.
În ceea ce priveşte depoziţia martorului V.C., aceasta a fost apreciată de instanţă ca fiind o probă concludentă în cauză, poziţia martorului fiind una obiectivă.
Împrejurarea esenţială probată de acest martor este faptul că martora denunţătoare i-a dat inculpatului D.M. o centrală termică. În concret martorul a arătat că, la cererea martorei denunţătoare C.L., a transportat centrala termică la o locuinţă situată pe str. A., iar centrala respectivă a preluat-o de pe str. O. sau C., martorul precizând că nu îşi aminteşte cu exactitate acest aspect, şi, de asemenea, că în acel context nu a distins persoana căreia i-ar fi fost destinată această centrală.
Martorul a mai relatat că, în momentul în care a transportat această centrală pe strada A., a deţinut asupra sa factura primită de la firma de unde a ridicat centrala şi că crede că la sfârşitul transportului a predat acea factură martorei denunţătoare C.L.
Această susţinere a martorului se coroborează cu înscrisuri administrate în cauză, respectiv factura fiscală din care rezultă că la data de 9 iulie 2002 a fost achiziţionată o centrală termică marca V. de la SC R.
Tribunalul a arătat că depoziţia acestui martor ar putea suscita discuţii asupra concludentei sale doar în privinţa a două aspecte şi anume: - identificarea inculpatului D.M. ca fiind persoana, la locuinţă căreia a fost transportată centrala termică şi obiectivitatea acestui martor, având în vedere că acesta aparţine anturajului profesional al martorei denunţătoare, însuşi martorul declarând că o cunoaşte pe martora denunţătoare din anul 1990, când în urma unui anunţ dat în ziar, prin care oferea servicii de transport de mărfuri, a fost contactat de către martora denunţătoare, cu care ulterior a avut o relaţie profesională de 2-3 ani.
În ceea ce priveşte primul aspect, atât în faza de urmărire penală cât şi în faza de judecată, martorul a declarat că a transportat, la cererea martorei denunţătoare, o centrală termică la o adresă pe str. C.A. din localitatea Oradea, însă nu ştie cine a locuit în imobilul situat aici. Conform actelor dosarului inculpatul D.M. locuieşte în localitatea Oradea, pe str. C.A.
Identificarea inculpatului D.M. ca fiind persoana la locuinţa căreia martorul a transportat centrala termică rezultă în cauză atât dintr-o probă directă cât şi din corelarea logică a tuturor datelor ce rezultă din celelalte probe. Astfel, instanţa a constatat că martorul B.T., identifică locuinţa inculpatului ca fiind imobilul din str. A. Apoi atât martorul V.C. cât şi martorul B.T. au declarat că, la cererea martorei denunţătoare, au transportat la locuinţa unei persoane pe str. C.A., centrala termică sus menţionată cât şi pe martora denunţătoare, iar din actele dosarului rezultă că inculpatul îşi are domiciliul pe str. C.A.
De asemenea, martorul C.F. a declarat că a însoţit-o pe martora denunţătoare la locuinţa de pe str. A., unde ştia din spusele părţii vătămate că locuia inculpatul, declaraţie ce se coroborează cu declaraţiile martorului B.T. şi V.C. sub aspectul locuinţei vizitate de martora denunţătoare. însuşi inculpatul a declarat că a fost vizitat la locuinţa sa de 4-5 ori de martora denunţătoare.
Toate aceste elemente, în opinia primei instanţe, au condus la concluzia logică, că locuinţa situată pe str. A., unde se deplasa martora denunţătoare aparţine inculpatului D.M.
Posibilitatea ca martora denunţătoare să fi predat centrala termică unei alte persoane a cărei locuinţă să fie situată de asemeni pe str. A. este exclusă, atât în raport de cele sus menţionate cât şi datorită faptului că, declaraţia martorului V.C. cuprinde elemente de identificare topografică a imobilului la care a fost transportată centrala termică, care coincide din această perspectivă cu locuinţa inculpatului.
Martorul a declarat că, imobilul în discuţie, de pe str. C.A. era situată la aproximativ 100 metri de calea ferată Oradea-Cluj, pe partea dreaptă a străzii cum se urcă.
Martorul C.F. la rândul său a declarat că locuinţa de pe str. C.A., unde a însoţit-o pe martora denunţătoare este situată după trecerea de cale ferată, respectiv după intrarea şi înaintarea pe o stradă ce porneşte de aici, unde în partea dreaptă a drumului se afla această locaţie, declaraţia martorului C.F. coroborându-se şi sub acest aspect cu declaraţia martorului V.C.
Din această descriere şi, având în vedere topografia oraşului Oradea, în mod evident de o anumită notorietate locală, instanţa de fond având cunoştinţă la rândul său de aceste date, s-a reţinut că elementele topografice analizate, în mod distinct de considerentele de mai sus, identifică locuinţa la care a fost transportată centrala termică, ca fiind locuinţa inculpatului, adresa de domiciliu a acestuia, respectiv str. C.A., relevând că locuinţa se afla situată la începutul străzii, respectiv la mică distanţă de trecerea de cale ferată.
Urmare raţionamentelor de mai sus depoziţia martorului V.C. a fost apreciată ca şi concludentă şi că dovedeşte cu certitudine împrejurarea că la locuinţa inculpatului D.M. a fost transportată o centrală termică la cererea martorei denunţătoare.
Acest martor a fost apreciat ca dovedind obiectivitate, în pofida relaţiilor profesionale, de o anumită durată cu martora denunţătoare, întrucât modul în care s-a concretizat această relaţie profesională, respectiv efectuarea unor transporturi în beneficiul societăţii comerciale aparţinând martorei denunţătoare, nu prefigurează un eventual interes sau profit al martorului, în confirmarea denunţului penal făcut de martora denunţătoare împotriva inculpatului D.M.
În altă ordine de idei, exceptând această probabilitate, tribunalul a constatat că, în cauză nu există date obiective care să reflecte vreun interes al martorei, iar aprecierile ipotetice, respectiv probabilităţile, câtă vreme nu corespund unor elemente de minimă concretizare, nu justifică aprecierea unei depoziţii de martor ca fiind subiectivă.
Şi depoziţiile martorului B.T. au fost apreciate de instanţa de fond ca fiind concludente şi utile cauzei, martorul dovedind obiectivitate.
S-a arătat că, acest martor, asemenea martorului V.C., probează o împrejurare esenţială a cauzei şi anume că, martora denunţătoare s-a deplasat la locuinţa inculpatului D.M. şi a intrat în locuinţă având asupra sa două, trei plase, pe care la revenire nu le mai avea, martorul probând în mod obiectiv susţinerile martorei denunţătoare că i-a dus inculpatului în vizitele făcute la locuinţa acestuia, bunuri.
Locuinţa la care martorul arată că a transportat-o pe martora denunţătoare este indicată de acesta ca fiind pe str. A., conform declaraţiei din faza de urmărire penală, şi str. C.A., conform declaraţiei din faţa instanţei, iar din actele dosarului rezultă că adresa inculpatului este str. C.A.
Totodată martorul descrie locul situării acestei locuinţe, ca aflându-se la o distanţă de 150-200 m de la trecerea liniei de cale ferată Oradea-Cluj, pe partea dreaptă a străzii, descriere ce corespunde cu descrierea făcută de martorul V.C.
Martorul B.T., la rândul său este o persoană din anturajul social al martorei denunţătoare, martorul declarând că, întrucât practica taximetria din anul 1996, a fost solicitat frecvent de martora denunţătoare, pentru a o transporta la diferite locaţii şi, că printre aceste solicitări se regăseşte şi transportarea martorei denunţătoare la adresa de pe str. A., sus menţionată.
În opinia primei instanţe, acest fapt în sine nu este de natură a sugera un anume subiectivism al martorului, împrejurarea de a cunoaşte o persoană de mai mulţi ani, nedovedind în nici un fel părtinirea acesteia. Totodată, s-a apreciat că în cauză nu există date certe care să ateste că martorul ar avea un interes şi în felul acesta mărturia sa să fie una subiectivă. Din contră, s-a constatat că depoziţia martorului se coroborează cu alte probe obiective respectiv depoziţia martorului V.C. şi, totodată poziţia sa a fost una constantă, fără fluctuaţii, ceea ce sub, aspectul analizat, are relevanţă.
Inadvertenţele existente între declaraţia dată de martor în faza de urmărire penală şi faza de judecată, au fost apreciate irelevante, arătându-se că au un caracter firesc având în vedere perioada scursă de la momentul faptului constat de martor şi probat de acesta, respectiv momentul audierii sale. Martorul a declarat în faza de urmărire penală că, adresa la care a transporta-o pe martora denunţătoare este str. C.A., iar în faza de judecată că „crede” că această adresă era str. C.A., adresă ce coincide cu adresa de domiciliu a inculpatului.
În mod evident este vorba de adresa de domiciliu a inculpatului, respectiv str. C.A., descrisă şi prin raportare la elemente topografice, în sensul că aceasta este situată la o distanţă de 150-200 m, de la trecerea liniei de cale ferată Oradea-Cluj, pe partea dreaptă a străzii, descriere ce corespunde cu cea făcută de martorii V.C. şi C.F. Tribunalul a arătat că această susţinere a martorului, chiar lipsită de o maximă certitudine, se coroborează cu alte date din cauză, modul uşor incert în care martorul face această individualizare, fiind chiar firesc, raportat la poziţia sa de transportator şi nu de persoană aflată într-o relaţie directă cu locatarul imobilului de la adresa în discuţie. Cu privire la acest aspect s-a remarcat faptul că tocmai această calitate a martorului ar putea crea suspiciuni privind sinceritatea sa în prezentarea unor astfel de date, putându-se obiecta, că transportul de persoane, în sine, este o activitate ce implică contactul cu numeroase persoane şi numeroase locaţii, astfel încât memorarea unor astfel de date ar fi imposibilă.
În opinia primei instanţe, martorul este credibil, multiplele destinaţii la care acesta a transportat-o pe martora denunţătoare, indicate precis în declaraţia sa, cât şi indicarea precisă a adresei şi reşedinţei martorei denunţătoare, de unde o lua pe aceasta, dovedind că martorul B.T. era solicitat frecvent de martora denunţătoare şi urmare acestor solicitări repetate, este firesc faptul reţinerii adreselor la care martora denunţătoare era transportată.
Martorul B.T. a declarat în faza de urmărire penală că vizitele martorei denunţătoare C.L. la adresa de pe str. C.A. au avut loc în anul 2003 sau 2004, martorul precizând că nu îşi aminteşte exact acest fapt. În faţa instanţei, martorul a declarat că aceste vizite au fost făcute în cursul anilor 2005-2006.
S-a apreciat că această discrepanţă nu reprezintă o revenire a martorului asupra declaraţiei anterioare, câtă vreme toate celelalte date ale declaraţiei sale, sunt neschimbate şi permit plasarea în jurul anilor 2003-2004 a evenimentelor relatate de martor, iar datele relatate inconsecvent de martor sunt date, ce generează uşor şi în mod firesc, erori.
Tribunalul a constatat că, în mod cert datele corecte sunt cele menţionate în cursul urmăririi penale, respectiv anii 2003 sau 2004, întrucât audierea martorului având loc în anul 2006, în nici un caz martorul nu putea prezenta un eveniment din anul 2006 (anul audierii sale) ca fiind produs în urmă cu doi-trei ani, o astfel de eroare fiind necredibilă. În plus, în anul 2006 martora denunţătoare nu putea fi transportată la locuinţa inculpatului D.M. întrucât se afla în stare de arest preventiv încă din toamna anului 2004.
Declaraţiile martorilor G.F. şi L.P., ambii ofiţeri în cadrul Poliţiei Judiciare din cadrul Inspectoratului de Poliţie Judeţean Bihor, au fost apreciate ca fiind probe utile ale cauzei, cu menţiunea că, declaraţia martorului L.P. a fost apreciată ca fiind concludentă şi utilă în soluţionarea cauzei, doar în ceea ce priveşte declaraţia dată de acest martor în faza de urmărire penală, declaraţia din faţa instanţei fiind înlăturată din materialul probator ca nesinceră şi vădit părtinitoare.
Aceste probe sunt aduse de acuzare pentru dovedirea împrejurării că privind implicarea efectivă a inculpatului D.M. în dosarele penale în care martora denunţătoare avea calitatea de inculpat, respectiv în dosarul penal în care era cercetată pentru plângerea penală formulată fictiv de martora denunţătoare împotriva numitului H.V. pentru a-i servi ca apărare în dosarul penal în care aceasta era cercetată pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune prin CEC-uri.
Martorul G.F. a declarat că o cunoştea pe martora denunţătoare întrucât a cercetat plângerea penală formulată de aceasta împotriva numitului H.V.; că pentru a o aduce pe aceasta la audieri a emis mai multe mandate de aducere; că în urma acestor mandate martora denunţătoare nu s-a prezentat la sediul poliţiei, însă într-una din zile a fost sunat de inculpatul D.M., respectiv în timpul orelor de program, care l-a întrebat dacă este la birou, context în care martorul i-a răspuns că întârzie 10 minute; că inculpatul i-a cerut să treacă pe la locuinţa sa; că la locuinţa inculpatului se afla martora denunţătoare C.L. şi atunci martorul practic a cunoscut-o pe aceasta; respectiv că inculpatul era în temă că martora denunţătoare a fost citată de către câteva ori de ofiţerul G.F. la sediul poliţiei; că discuţia ce s-a purtat a fost în sensul că inculpatul a prezentat-o martorului pe martora denunţătoare C.L. ca fiind persoana vătămată pe care acesta o căuta şi, totodată i-a spus acestuia, că la rândul său, martora denunţătoare l-a căutat pe martor la sediul poliţiei; că indirect inculpatul nu i-a cerut să-i aplice martorei denunţătoarea un tratament favorizant; că a perceput-o pe aceasta ca fiind o cunoştinţă a inculpatului; că raportat la gestul inculpatului de a-l chema la locuinţa sa şi de a-i prezenta partea vătămată dintr-un dosar pe care îl instrumenta, nu atribuie caracter penal acestui gest, însă nu i s-a părut un lucru normal şi nu i s-a mai întâmplat ca un alt coleg de al său să îl pună într-o postură similară; că soluţionând plângerea părţii vătămate a dat o soluţie de neîncepere a urmăririi penale, întrucât societatea comercială era inexistentă, iar avizele de expediţie şi facturile nu conţineau datele obligatorii de identificare a persoanei; că partea vătămată nu i-a spus că plângerea pe care o soluţiona avea un caracter fictiv şi că îi slujea propriei apărări în dosarul în care era cercetată, însă acest lucru l-a bănuit ulterior; că menţiunea făcută în declaraţia dată în faza de urmărire penală, în sensul că a aflat efectiv că era o plângere falsă, reprezintă o eroare de relatare, arătând că în realitate a bănuit doar acest fapt.
În opinia instanţei de fond această probă a fost considerată, dincolo de orice îndoială, o probă incriminatore. Martorul G.F. este lucrător în cadrul Poliţiei Judiciare din Inspectoratul de Poliţie Judeţean Bihor şi avea în fază de lucru plângerea penală formulată de martora denunţătoare C.L. împotriva numitului H.V. Împrejurările concrete în care martorul G.F. a cunoscut-o pe martora denunţătoare C.L. dovedesc indiscutabil implicarea inculpatului D.M. în dosarele penale ale martorei denunţătoare.
Atitudinea inculpatului de a-l chema pe ofiţerul de poliţie ce instrumenta plângerea formulată de partea vătămată, la locuinţa sa, unde se afla martora denunţătoare şi de a-l prezenta pe acesta martorei denunţătoare, are mai multe semnificaţii, respectiv odată în relaţia inculpatului cu martorul G.F. şi apoi în relaţia acestuia cu martora denunţătoare.
Această atitudine a inculpatului, în opinia instanţei, concretizează intenţia acestuia de a convinge partea vătămată că are o influenţă efectivă asupra ofiţerului de poliţie. Inculpatul nu s-a rezumat la a lăsa ca, convingerea părţii vătămate în sensul că poate influenţa ofiţerii de poliţie care instrumentează cauzele penale ale acesteia în a-i acorda un tratament privilegiat, să se formeze raportat strict la calitatea sa din acel moment şi anume cea de ofiţer specialist I în cadrul Inspectoratului de Poliţie Judeţean Bihor, Serviciul Cercetări penale, cu grad de comisar de poliţie şi în virtutea acestei funcţii, locţiitor al Şefului Serviciului de Cercetări Penale.
Chemarea ofiţerului de poliţie ce instrumenta plângerea martorei denunţătoare la locuinţa sa şi prezentarea martorei denunţătoare acestuia, în opinia instanţei a fost considerat un fapt menit a crea martorei denunţătoare o convingere de neclintit asupra influenţei pe care inculpatul pretindea că o are asupra ofiţerilor din cadrul poliţiei judiciare. În condiţiile în care inculpatul avea posibilitatea reală de a-i aborda pe aceşti ofiţeri de poliţie la locul de muncă, în concret martorul G.F. şi inculpatul având acelaşi loc de muncă, întâlnirea dintre ofiţerul de poliţie G.F. şi martora denunţătoare la locuinţa inculpatului exprimă intenţia inculpatului de a dovedi influenţa pe care o are, iar premisa unei astfel de intenţii, în mod logic, o constituie dorinţa acestuia de obţine foloase materiale de la martora denunţătoare, căreia în felul acesta îi făcea dovada „influenţei” sale şi totodată o motiva la remunerarea acestor servicii.
Dincolo de intenţia inculpatului de a-i demonstra martorei denunţătoare influenţa pe care o poate exercita asupra ofiţerilor de poliţie, în opinia instanţei de fond, acest gest semnifică şi o solicitare neechivocă, într-adevăr nu expresă, adresată martorului de a adopta o poziţie de favoare faţă de martora denunţătoare. Deşi martorul G.F. neagă acest aspect, urmare contextului în care a avut loc această întâlnire, o solicitare expresă nici nu era necesară.
În concret, inculpatul D.M., deşi coleg cu martorul G.F. şi având astfel posibilitatea abordării acestuia la locul de muncă, l-a chemat pe martor la locuinţa sa, respectiv în mediul său privat, familial, unde i-a prezentat-o pe martora denunţătoare, aceasta fiind în mod firesc asimilată de martor, urmare modului şi locului în care i-a fost prezentată, ca o persoană foarte apropiată inculpatului.
Analizând mai departe semnificaţia acestui gest al inculpatului, s-a apreciat totodată că, dincolo de intenţia de a-şi dovedi influenţa, dincolo de efectul de a-l determina pe martorul G.F. să instrumenteze cu părtinire plângerea martorei denunţătoare, acest gest reflectă şi înţelegerea anterioară existentă între inculpat şi martora denunţătoare, privind ajutorul pe care inculpatul urma să îl acorde acesteia în dosarele sale penale. Acest aspect rezultă din însăşi împrejurarea că martora denunţătoare nu s-a prezentat la sediul Poliţiei, unde a fost citată de mai multe ori, fapt cunoscut şi de către inculpatul D.M., ci l-a căutat pe inculpat la locuinţa acestuia, unde apoi inculpatul l-a chemat pe ofiţerul ce instrumenta această cauză.
În mod evident implicarea inculpatului D.M. în problemele juridice ale martorei denunţătoare a fost mult mai profundă decât susţine acesta (simple consultaţii juridice), iar motivaţia faptei sale este în mod evident una pecuniară vizând în concret bunurile pe care inculpatul le primirea de la martora denunţătoare.
Prima instanţă a exclus orice altă motivaţie a inculpatului D.M. în condiţiile în care nu s-a probat că între inculpat şi martora denunţătoare ar exista o relaţie, indiferent de orice natură, care să justifice un ajutor gratuit, oferit de către acesta martorei denunţătoare, evident şi acest gest situat în afara deontologiei profesionale.
Urmare elementelor de fapt pe care le relevă depoziţia martorului G.F., Tribunalul a considerat că acesta are un rol esenţial în materialul probator, probând în mod cert atât elemente de ordin obiectiv cât şi subiectiv ce definesc infracţiunea de trafic de influenţă.
S-a constatat că nu există date sau indicii în sensul că martorul G.F. ar fi fost interesat în cauză, sau că s-ar fi aflat în ostilităţi cu inculpatul. Drept urmare s-a concluzionat că depoziţia acestuia nu este afectată de nici o suspiciune de subiectivism. În plus martorul G.F. este ofiţer în cadrul Poliţiei Judiciare al Inspectoratului de Poliţie Judeţean Bihor ceea ce întăreşte credibilitatea sa.
Martorul L.P. şi-a modificat în faţa instanţei declaraţia dată în faza de urmărire penală. Motivaţia martorului a fost în sensul că, deşi recunoaşte semnătura aplicată pe declaraţia din faza de urmărire penală nu îşi explică neconcordanţa dintre declaraţii; că maniera de audiere a fost în sensul că, martora relata faptele iar ofiţerul ce efectua audierea tehnoredacta concomitent cele relatate de martor; că întrucât îl cunoştea pe acest ofiţer din practica de zi cu zi, a avut încredere în fidelitate consemnărilor; că citea progresiv pe măsura redactării declaraţilor de pe monitorul calculator, însă poartă ochelari de vedere la scris şi consideră că nu a citit cu atenţie declaraţia bazându-se pe corectitudinea colegului său.
Tribunalul a considerat această motivaţie a martorului ca inacceptabilă, în condiţiile în care martorul însuşi este anchetator de profesie, fiind ofiţer de poliţie în cadrul Poliţiei Judiciare a Inspectoratului de Poliţie Judeţean Bihor şi cunoaşte, la un nivel de profesionist, efectele unei declaraţii date în faţa organelor de urmărire penală, respectiv consecinţele inconsecvenţei în astfel de declaraţii. A fost apreciată inacceptabilă şi ipoteza privind o posibilă superficialitate profesională a martorului, pe fondul căreia martorul ar fi adoptat conduita pretinsă, de a nu-şi lectura cu seriozitate declaraţia, întrucât procesul penal în care acesta era audiat ca martor demonstrează un caracter extrem de serios al procedurii în care era implicat, nicidecum unul derizoriu, pentru a fi justificată o oarecare indiferenţă faţă de rigorile acesteia.
În opinia instanţei de fond, revenirea martorului asupra declaraţiei date în faza de urmărire penală ilustrează intenţia acestuia de părtinire a inculpatului, motiv pentru care declaraţia dată de acesta în faza de judecată a fost înlăturată în totalitate.
În faza de urmărire penală martorul a relevat ca împrejurare importantă în stabilirea vinovăţiei inculpatului, faptul că martora denunţătoare C.L., ce era inculpată în mai multe dosare pe care le instrumenta, dând curs unei citaţii, s-a deplasat la sediul Poliţiei unde martorul L.P. a întâlnit-o în biroul inculpatului D.M., sau ar fi văzut-o împreună cu inculpatul D.M. în curtea imobilului; că din biroul acestuia sau din locul în care inculpatul a stat de vorbă cu martora denunţătoare, a condus-o pe martora în biroul său pentru anchetă; că inculpatul nu i-a cerut niciodată informaţii despre cauza în care era învinuită martora denunţătoare, martorul L.P. specificând că, nici nu ar fi avut nevoie să îi dea aceste informaţii, întrucât ar fi putut să afle ceea ce îl interesa chiar de la martora denunţătoare C.L.
Tribunalul a reţinut că această depoziţie a martorului probează, în concret, contactele inculpatului D.M. cu martora denunţătoare C.L. şi rostul acestor întâlniri, în mod evident, nu de a se purta discuţii de complezenţă, cum a susţinut constant inculpatul, ci discuţii privind ajutorul pe care acesta putea să îl dea martorei denunţătoare în dosarele penale în care era cercetată, având în vedere că martora denunţătoare s-a întâlnit cu inculpatul, înainte de audierea acesteia de către martorul L.P.
Deşi privind izolat, acest raţionament ar putea apărea ca fiind facil, tribunalul a învederat că, coroborând aspectul relatat de martorul L.P. cu cele relatate de martorul G.F., în mod evident, întâlnirea martorei denunţătoare cu inculpatul s-a datorat înţelegerii anterioare a acestora privind implicarea inculpatului D.M. în dosarele penale ale martorei denunţătoare.
Tribunalul a apreciat că declaraţia martorului L.P. dată în faza de urmărire penală creează îndoieli serioase în ceea ce priveşte buna credinţă a acestuia, având în vedere conduita adoptată în faţa instanţei. Cu toate acestea declaraţia nu a fost înlăturată din materialul probator, întrucât împrejurarea relatată se integrează stării de fapt ce rezultă din probe obiective, fiind demonstrate cu certitudine întâlnirile inculpatului cu martora denunţătoare chiar la locuinţa sa, astfel încât rezerva firească în aprecierea depoziţiei din faza de urmărire penală, raportat strict la conduita martorului, ar fi nejustificată în contextul celorlalte date concrete ale cauzei.
Declaraţia martorului C.I. a fost considerată drept o probă utilă în cauză, deşi aspectul pe care acesta îl probează nu ţine de fapta ce constituie obiectul prezentei judecăţi. Cu toate acestea, împrejurarea că inculpatul D.M. în cadrul raporturilor profesionale, dezvolta relaţii apropiate cu persoane cercetate penal, a fost apreciat ca un indiciu însemnat în stabilirea comportamentului infracţional al inculpatului.
Tribunalul a considerat că declaraţiile inculpatului D.M. au o relevanţă minoră, majoritatea aspectelor esenţiale ale cauzei sunt contestate de către inculpat, declaraţiile sale fiind astfel în contradicţie cu celelalte probe obiective.
S-a arătat că, concludenţa parţială a declaraţiilor date de inculpat vizează împrejurarea că acesta s-a întâlnit de mai multe ori cu martora denunţătoare, atât la locuinţa sa, la locul său de muncă, cât şi în Bucureşti. Aceste aspecte rezultă din declaraţia martorei denunţătoare cât şi din declaraţiile celorlalţi martori audiaţi în cauză, respectiv martorii G.F., L.P., B.T., C.F., G.M.
În ceea ce priveşte împrejurarea că martora denunţătoare i-ar fi cerut inculpatului doar sfatul în problemele juridice pe care aceasta le avea, tribunalul a considerat că inculpatul este nesincer, probele administrate în cauză, dovedind cu prisosinţă contrariul. Totodată, s-a apreciat că problemele medicale ale inculpatului şi ale martorei denunţătoare, invocate de acesta, nu justificau întâlnirea repetată la locuinţa inculpatului şi în Bucureşti, un astfel de subiect în mod firesc epuizându-se la o singură întâlnire, în condiţiile în care aceste probleme medicale au survenit anterior, respectiv nu era vorba de afecţiuni medicale aflate în evoluţie, care să suscită discuţii succesive. Concomitenţa dintre aceste întâlniri şi problemele juridice ale martorei denunţătoare, privită ca fapt în sine, sugerează că, în realitate aceste probleme sunt motivul real al întâlnirilor dintre inculpat şi martora denunţătoare, indiferent de contextul acestora.
Inculpatul în apărare a mai invocat existenţa unei înscenări menite a-l înlătura din rândul persoanelor recomandabile pentru o anume funcţie din cadrul Inspectoratului de Poliţie Judeţean Bihor şi pornirea ulterior, a unei acţiuni, cu caracter vindicativ, împotriva sa.
S-a constatat că aceste afirmaţii ale inculpatului nu sunt confirmate de alte probe obiective. Pretinsul scenariu pus la cale împotriva inculpatului, chiar real, nu îl exonerează pe acesta de răspundere penală, întrucât în esenţă „scenariul” invocat vizează abordarea martorei denunţătoare şi determinarea acesteia de a face denunţul penal. Nu s-a invocat o anume „regizare” a faptei inculpatului, care, în opinia primei instanţe, rămâne dovedită în cauză prin probele analizate. Dacă s-ar da veridicitate susţinerilor martorei denunţătoare privind chemarea sa la Direcţia Naţională Anticorupţie şi determinarea acesteia de a face denunţul penal, această chestiune ar avea relevanţă doar dacă martora denunţătoare ar fi solicitat restituirea bunurilor şi a banilor daţi inculpatului.
Instanţa de fond a apreciat că apărările inculpatului nu pot conduce la exonerarea de răspundere penală fiind înlăturate, instanţa atribuind valoare probatorie declaraţiilor acestuia doar în ceea ce priveşte relaţia sa cu martora denunţătoare şi întâlnirile repetate, care rezultă şi din alte probe.
S-a arătat că, prin actul de sesizare au fost susţinute şi alte împrejurări de fapt, respectiv abordarea telefonică a inculpatului D.M. în perioada în care acesta se afla într-o misiune în Cehia de către martora C.A. precum şi abordarea martorului S.V., fost ofiţer de poliţie, de către inculpatul D.M. pentru ca acesta să o ajute pe martora denunţătoare să obţină un spaţiu frigorific în vederea depozitării unei cantităţi mari de carne.
Tribunalul a constatat că aceste împrejurări nu au fost probate în faţa instanţei şi, de altfel, nu modifică cu nimic datele cauzei.
Urmare consideraţiilor anterioare privind analiza probelor administrate în cauză s-au apreciat ca fiind probate cu certitudine următoarele împrejurări de fapt: relaţia dintre inculpat şi martora denunţătoare, în concret vizitele făcute de aceasta la locuinţa inculpatului cât şi la locul său de muncă, ce sunt probate prin depoziţia martorilor G.F., B.T., V.C., C.F. şi G.M.; problemele juridice ale martorei denunţătoare în privinţa cărora inculpatul urma să îi determine pe ofiţerii de poliţie să adopte o conduită favorabilă martorei denunţătoare, ce sunt probate prin depoziţiile ofiţerilor de poliţie G.F. şi L.P.; acţiunea inculpatului de acceptare de bunuri, pentru sine, provenind de la martora denunţătoare, ce este dovedită prin depoziţia martorilor V.C., B.T. şi C.F. şi înscrisuri aflate la dosar, ce atestă provenienţa centralei termice predate acestuia.
S-a apreciat însă că, în cauză, nu se poate reţine existenţa unei acţiuni de pretindere, întrucât orice dubiu profită inculpatului, acţiunea de acceptare având conotaţie mai puţin gravă, astfel că fapta inculpatului de primire de bani şi bunuri de la martora denunţătoare nu poate fi apreciată decât ca, concretizând o acţiune de acceptare.
Această acceptare s-a produs la momentul primei remiteri de bunuri, acceptarea fiind obiectivată de faptul predării, în condiţiile în care, nu se poate stabili în cauză un moment anterior al acceptării. În opinia instanţei, prima remitere de bunuri echivalează cu acceptarea tuturor beneficiilor obţinute, în momente diferite, de către inculpat, de la martora denunţătoare, în condiţiile în care problemele juridice ale martorei denunţătoare sunt anterioare acestui moment şi în felul acesta nu scindează rezoluţia infracţională; solicitarea martorei denunţătoare viza probleme juridice, a căror soluţionare nu putea fi decât succesivă, respectiv fără a se putea stabili de la început cu acurateţe şi în mod complet, modalitatea de soluţionare, şi, ca atare, şi plata beneficiilor urma să fie efectuată în timp, inculpatul având de la început o reprezentare generică a plăţii ce urma să se efectueze astfel.
Aşadar instanţa de fond a apreciat că infracţiunea de trafic de influenţă s-a consumat în momentul primei acceptări de bunuri, astfel încât, în pofida acceptărilor repetate de bani şi bunuri, există o unitate naturală de infracţiuni. Influenţa pe care inculpatului a lăsat să se creadă că o are asupra ofiţerilor de poliţie ce instrumentează cauzele în care era implicată martora denunţătoare este probată prin declaraţia martorului G.F., iar primirea de bunuri de către inculpat de la martora denunţătoare este probată prin depoziţia martorilor V.C., B.T., C.F. şi înscrisuri ce atestă achiziţionarea centralei termice.
Faţă de cele expuse, instanţa de fond a constatat că sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de trafic de influenţă şi dispus condamnarea inculpatului cu menţiunea că la încadrarea juridică au fost reţinute şi dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 78/2000 şi alin. (3) al art. 7 din aceeaşi lege, după punerea sa în discuţie:
La individualizarea judiciară a pedepsei aplicate inculpatului s-au avut în vedere criteriile prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP) S-a apreciat că un rol esenţial în stabilirea pedepsei îl are calitatea inculpatului, la data săvârşirii faptei, de ofiţer specialist I în cadrul Inspectratului de Poliţie Judeţean Bihor, Serviciul Cercetări Penale, locţiitor al şefului Serviciului Cercetări Penale şi având gradul de comisar de poliţie. Inculpatul făcea parte dintr-o structură judiciară, postura sa fiind aceea de a ancheta şi de a dispune cu privire la fapte de natură infracţională. S-a arătat că prejudiciul enorm adus instituţiei în cadrul căreia acesta îşi desfăşura activitatea şi în mod corespunzător sentimentul profund de neîncredere faţă de organele judiciare, pe care în mod cert l-a generat fapta sa, reprezintă în elemente ce impun o sancţionare severă a inculpatului.
Deşi sub aspectul conţinutului său concret, aşa cum acesta a fost stabilit de către instanţă, fapta inculpatului nu are o gravitate ridicată, specificul speţei de faţă şi care impune aplicarea unei sancţiuni aspre, este calitatea inculpatului. În plus inculpatul a dovedit nesinceritate, iar prezentarea sa constantă în faţa organelor judiciare şi lipsa antecedentelor penale sunt împrejurări ce pot fi valorificate exclusiv în sensul orientării pedepsei spre limita sa inferioară, valorificarea acestor elemente ca circumstanţe atenuante neavând justificarea în această cauză. În caz contrar s-a apreciat că pedeapsa ce s-ar putea aplica nu ar fi proporţională cu gravitatea faptei.
În ceea ce priveşte pedeapsa accesorie instanţa i-a interzis inculpatului şi dreptul de a alege, apreciind că lipsa de moralitate dovedită de inculpat în exercitarea unei profesii ce urma să asigure siguranţa şi stabilitatea climatului social, nu este compatibilă cu recunoaşterea participării sale la alegerea persoanelor menite a conduce şi gestiona interesele ţării respectiv comunităţii.
În ceea ce priveşte măsura confiscării bunurilor şi banilor primiţi de inculpat de la martora denunţătoare, instanţa a reţinut ca fiind probată cu certitudine predarea unei centrale termice în valoarea de 23.419.200 ROL, conform înscrisurilor aflate la dosarul cauzei precum şi având în vedere depoziţia martorului V.C.
De asemenea, s-a apreciat ca fiind probată predarea unei sume de 200 dolari SUA, conform declaraţiei date de martorul C.F., a cărei apreciere de genul 200-300 dolari SUA a fost interpretată ca reprezentând suma de 200 dolari SUA, dat fiind că orice eroare profită inculpatului. Deşi acesta vorbeşte de realizarea unor schimburi valutare repetate, pentru ca martora denunţătoare să predea valuta astfel obţinută inculpatului, instanţa în raport de actele de predarea reţinute ca fiind dovedite în cauză (predarea centralei termice, predarea unor bunuri când martorul C.F. a însoţit personal martora denunţătoare la locuinţa inculpatului şi a constatat că aceasta avea asupra sa o plasă, respectiv bunurile predate în contextul în care martorul B.T. a constatat că martora denunţătoare a lăsat o plasă la locuinţa inculpatului) a apreciat că nu pot fi luate în considerare sume, posibil a fi predate în alte circumstanţe, respectiv sumele reclamate de martora denunţătoare, în condiţiile în care instanţa a stabilit că declaraţia acesteia nu are concludentă de sine stătătoare.
S-a reţinut că împrejurarea în care martorul C.F. a însoţit-o pe martora denunţătoare la locuinţa inculpatului, fiind un fapt constatat personal de martor, corespunde unui act de predare, căruia instanţa a prezumat că îi corespunde predarea sumei de 200 dolari SUA, faţă de declaraţia generică a martorului, care de altfel vorbeşte de mai multe sume în acest cuantum.
În ceea ce priveşte bunurile depozitate în plasă şi predate în acest context precum şi în cel relatat de martorul B.T., instanţa a constatat că nu există elemente care să permită identificarea certă a acestora şi nici a valorii lor, astfel încât nu au fost luate în calculul sumei apreciate ca impunându-se a fi confiscată.
Ca atare, s-a dispus confiscarea sumei totale de 29.419.200 ROL din care suma de 23.419.200 ROL, reprezentând valoarea centralei termice, iar suma de 6.000.000 ROL reprezintă echivalentul a 200 dolari ROL, avându-se în vedere cursul Băncii Naţionale a României de 2,87 RON la data de 20 noiembrie 2009 şi un curs mediu pe piaţa liberă de 3 RON.
S-a arătat că nu este posibilă confiscarea sumei precizate de organul de urmărire penală în condiţiile în care s-a apreciat că declaraţia martorei denunţătoare are relevanţă în măsura în care se coroborează cu probe obiective.
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal au declarat apel Direcţiei Naţionale Anticorupţie, Serviciul Teritorial Oradea şi inculpatul D.M., apreciind-o ca fiind netemeinică, respectiv nelegală şi netemeinică.
Prin apelul declarat, parchetul a solicitat să se desfiinţeze sentinţa în sensul de a se pronunţa o hotărâre prin care inculpatului să i se aplice pedeapsa închisorii cu executare prin privare de libertate într-un cuantum sporit.
Inculpatul apelant D.M., prin apelul declarat a solicitat să se desfiinţeze sentinţa, în principal în sensul de a se dispune achitarea sa, în temeiul dispoziţiilor art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., iar în subsidiar în sensul de a se dispune suspendarea condiţionată a executării pedepsei ce i-a fost aplicată.
Examinând sentinţa atacată prin prisma motivelor invocate, cât şi din oficiu, potrivit dispoziţiilor art. 371 şi 378 C. proc. pen., Curtea, în opinie majoritară a constatat că aceasta este legală, dar netemeinică sub aspectul individualizării pedepsei ce i-a fost aplicată inculpatului apelant, respectiv a modalităţii de executare a acesteia.
S-a reţinut că prima instanţă a făcut o justă apreciere şi analiză a probelor administrate în cauză, pe baza cărora a reţinut în mod corect starea de fapt, stabilind de asemenea corect vinovăţia inculpatului apelant şi încadrând juridic corespunzător fapta acestuia.
Curtea, la rândul său, a apreciat că în cauză s-a dovedit că inculpatul apelant a comis infracţiunea de trafic de influenţă.
Astfel, inculpatul apelant a lăsat-o pe martora denunţătoare să creadă că are influenţă asupra colegilor săi care instrumentau cauzele în care aceasta era cercetată pentru comiterea unor infracţiuni de înşelăciune şi a acceptat bani şi daruri direct de la aceasta.
Instanţa de fond a făcut în acest sens referiri concrete la probele ce dovedesc aceste împrejurări, relevant fiind faptul că, din declaraţiile martorilor C.F., V.C., B.T., G.F. şi cea a martorului L.P. din faza de urmărire penală rezultă cu certitudine relaţia dintre inculpat şi martora denunţătoare C.L., vizitele făcute de aceasta din urmă la domiciliul inculpatului apelant şi locul de muncă al acestuia, precum şi împrejurarea că inculpatul apelant a acceptat de la martora denunţătoare centrala termică, precum şi 200 de dolari SUA.
Pentru că instanţa de fond a făcut atât o trecere în revistă dar şi o analiză detaliată şi exhaustivă a probelor administrate în cauză, precizând şi care sunt motivele pentru care a înlăturat ca şi nesincere declaraţiile martorilor K.I. şi K.J. şi a apreciat ca fiind concludente declaraţiile martorei denunţătoare C.L. şi ale martorilor G.M. şi C.F. doar în măsura în care s-au coroborat cu alte probe obiective administrate în cauză, curtea nu va mai reitera aceste argumente, la care achiesează.
S-a apreciat relevant faptul că inculpatul a avut o relaţie, chiar dacă nu poate fi catalogată ca amicală, cu o persoană care a apelat la el tocmai în raport de funcţia pe care acesta o deţinea, pentru că avea probleme juridice, fiind cercetată pentru comiterea unor infracţiuni de înşelăciune.
Curtea a arătat că, în ipoteza în care, astfel cum a susţinut inculpatul, i-ar fi spus acesteia, la prima întâlnire, că problemele sale sunt grave şi ar fi sfatuit-o să-şi angajeze un avocat pentru că nu o poate ajuta, nu au nicio explicaţie vizitele ulterioare ale martorei denunţătoare la domiciliul inculpatului apelant, vizite care este cert că s-au efectuat, împrejurare ce rezultă atât din declaraţia martorei denunţătoare, cât şi din declaraţiile martorilor V.C. şi B.T., cei doi taximetrişti, care au arătat că au transportat-o de mai multe ori pe martora denunţătoare la domiciliul inculpatului apelant, pe str. A. din Oradea.
Curtea a arătat că nu poate fi explicată atitudinea inculpatului apelant care l-a chemat pe martorul G.F., ce instrumenta plângerea depusă de martora denunţătoare împotriva unei persoane fictive pe nume H.V., plângere redactată de inculpat, potrivit susţinerilor denunţătoarei, la domiciliul său, pentru a i-o prezenta pe martora denunţătoare.
Or, în aceste condiţii, chiar dacă inculpatul apelant nu i-ar fi spus în concret martorei denunţătoare că-şi va exercita influenţa asupra colegilor săi pentru a o ajuta, este evident că acest gest i-a dat de înţeles martorei că are influenţă asupra colegilor săi şi că-i va determina să o ajute.
Chiar dacă martorii G.F. şi L.P. au declarat că inculpatul apelant nu a intervenit niciodată în vreunul din dosarele care o priveau pe martora denunţătoare, acest aspect nu are relevanţă, în cazul infracţiunii de trafic de influenţă, neavând importanţă dacă influenţa se exercită sau nu, respectiv dacă influenţa presupusă produce sau nu rezultatul dorit.
De asemenea, Curtea a reţinut că în speţă s-a dovedit că inculpatul apelant a primit de la martora denunţătoare centrala termică pe care martora denunţătoare a achiziţionat-o în mod cert, astfel cum rezultă din înscrisurile depuse la dosar şi din depoziţia martorului V.C., cu ajutorul căruia martora denunţătoare a transportat centrala la domiciliul inculpatului apelant.
Astfel fiind, Curtea a apreciat că prima instanţă a reţinut în mod corect vinovăţia inculpatului apelant, făcând o analiză corectă a probelor, în speţă existând concordanţă între situaţia de fapt aşa cum s-a reţinut şi concluzia la care a ajuns instanţa cu privire la aceasta, neputând fi primită susţinerea apărării că am fi în prezenţa unor opinii personale sau deducţii care nu ar rezultat din niciun mijloc de probă de la dosar, în speţă nefiind aplicabil nici principiul in dubio pro reo. Curtea a reţinut că prima instanţă a făcut o aplicare a acestui principiu cu privire la foloasele pe care martora denunţătoare susţine că inculpatul apelant le-ar fi acceptat şi cu privire la care nu au existat alte probe relevante în context probator în afara declaraţiei martorei.
Cu toate acestea, nu se poate niciun moment susţine că, în raport de ceea ce în mod concret a reţinut instanţa de fond în sarcina inculpatului, nu ar exista probe certe, sigure şi complete de vinovăţie, sau că ar exista o îndoială cu privire la vinovăţia inculpatului apelant.
Astfel fiind, sub aspect principal, s-a constatat că criticile formulate de inculpatul sunt nefondate.
Însă, dacă instanţa de fond a făcut o corectă aplicare a principiului in dubio pro reo în ceea ce priveşte bunurile şi sumele de bani pe care martora denunţătoare susţine că le-ar fi dat inculpatului apelant, câtă vreme susţinerile acesteia nu se coroborează cu alte probe relevante în context probator, Curtea a apreciat că în mod greşit a reţinut ca fiind cert faptul că martora denunţătoare i-ar fi dat inculpatului apelant suma de 200 de dolari SUA.
Sub acest aspect s-a arătat că prima instanţă a reţinut că martorul C.F., soţul martorei denunţătoare, a susţinut că aceasta i-ar fi dat de mai multe ori inculpatului apelant sume în cuantum de 200-300 dolari SUA, declaraţii care însă au fost înlăturate, pentru ca ulterior să se prezume că martora i-ar fi dat inculpatului apelant suma de 200 de dolari SUA, într-o ocazie în care martorul C.F. ar fi însoţit-o la domiciliul inculpatului apelant.
Or, chiar potrivit reţinerii instanţei de fond, martorul C.F. a dat o declaraţie generică în acest sens, vorbind de mai multe sume în acest cuantum, condiţii în care nu se poate reţine ca fiind certă nici predarea sumei de 200 de dolari SUA şi în acest caz fiind incident principiul in dubio pro reo.
Cât priveşte cererea subsidiară, Curtea a reţinut că, într-adevăr, din punct de vedere al cuantumului pedepsei, prima instanţă a făcut o justă individualizare a pedepsei pe care i-a aplicat-o inculpatului apelant.
Judecătorul fondului a asigurat un echilibru între criteriile de individualizare a pedepsei şi scopurile acesteia, proporţionalizând just pedeapsa, în raport de fapta comisă de inculpat şi de vinovăţia acestuia.
Fapta inculpatului apelant, care a profitat de funcţia pe care o deţinea şi a lăsat să se înţeleagă că are influenţă asupra colegilor săi şi că şi-o va exercita, acceptând în schimb bunuri a fost apreciată ca fiind una gravă, care aduce atingere relaţiilor sociale privitoare la desfăşurarea activităţii de urmărire penală şi implicit încrederii şi prestigiului de care trebuie să se bucure organele de urmărire penală.
Tocmai împrejurarea că inculpatul apelant făcea parte din aceste organe de urmărire penală, deţinând şi o funcţie de conducere, face ca fapta să capete o gravitate sporită.
Cu toate acestea, chiar dacă inculpatul apelant a avut o atitudine nesinceră şi oscilantă, nu se poate face abstracţie de timpul trecut de la data comiterii faptei, de împrejurarea că anterior, ca de altfel şi ulterior, inculpatul apelant a avut un comportament corect, este integrat social, are o familie, dar şi grave probleme de sănătate.
Curte a apreciat astfel că, pentru realizarea scopului pedepsei, în special sub raportul capacităţii inculpatului apelant de a se îndrepta, nu este necesară executarea efectivă a pedepsei, ţinând seama de împrejurarea că pentru inculpatul apelant, în raport şi funcţia pe care a deţinut-o, trecând de cealaltă parte a barei, din rolul de acuzator în cel de acuzat, procesul penal în sine a constituit un avertisment mai mult decât serios.
În raport de aceste considerente, prin decizia penală nr. 53/A/2012 din 19 aprilie 2012, Curtea de Apel Oradea, în majoritate, a admis apelul inculpatului, a desfiinţat în parte sentinţa penală apelată şi rejudecând s-a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei de trei ani închisoare ce i-a fost aplicată inculpatului apelant, pe durata unui termen de încercare de 5 ani, stabilit conform art. 862 C. pen.
În baza art. 71 alin. (5) C. pen. pe durata suspendării sub supraveghere a executării pedepsei aplicate inculpatului apelant s-a suspendat şi executarea pedepsei accesorii aplicate, care, în opinia curţii, au fost corect individualizate.
În baza art. 359 C. proc. pen. s-a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 864 alin. (2) C. proc. pen.
S-a redus valoarea sumei confiscată de la inculpat de la 29.419.200 ROL până la 23.419.200 ROL.
S-a respins ca nefondat apelul parchetului, apreciindu-se neîntemeiate criticile formulate.
În baza art. 192 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare avansate au rămas în sarcina statului.
În opinie separată, s-a apreciat că se impunea achitarea inculpatului D.M. în temeiul dispoziţiilor art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen. şi înlăturarea măsurii confiscării, arătându-se în esenţă că probatoriul administrat în cauză nu a fost de natură a înlătura prezumţia de nevinovăţie de care se bucură inculpatul.
Relevant sub acest aspect a fost considerat faptul că martorii G.F. şi L.P. au declarat că inculpatul apelant nu a făcut nicio intervenţie în dosarele pe care le instrumentau şi care o vizau pe martora denunţătoare, nici în prezenţa acesteia şi nici cu altă ocazie.
Referitor la centrala termică pretins a fi primită de către inculpatul apelant de la martora denunţătoare, s-a arătat că nu s-a demonstrat fără putinţă de îndoială, faptul că aceasta a fost descărcată la domiciliul inculpatului apelant, declaraţiile martorului V.C. nefiind concludente în acest sens. Astfel, acesta nu a putut preciza decât faptul că a transportat centrala pe str. A., fără să poată indica numărul casei şi cine locuia acolo, martorul neputând de altfel preciza nici unde a fost deplasată centrală şi nici locul exact în care a fost instalată. De asemenea, martorul a arătat că nu poate indica nici cui i-a fost destinată centrala, precizând că s-au prezentat pentru a o descărca din maşină mai multe persoane.
În aceste condiţii, în raport de aceste dubii, coroborate cu împrejurarea că martora a formulat denunţul la aproximativ 4 ani după data comiterii pretinsei fapte, că nu a putut indica atunci când a fost întrebată în ce ar fi constat ajutorul pe care inculpatul apelant i l-ar fi promis, sau ar fi lăsat să se înţeleagă că i-l va da, precum şi că aceasta a arătat că nu i-a cerut niciodată în mod expres să facă ceva, s-a apreciat că nu se poate reţine în sarcina inculpatului comiterea infracţiunii de trafic de influenţă.
Faptul că inculpatul l-a chemat pe colegul său, martorul G.F. la domiciliul său unde i-a prezentat-o pe martora denunţătoare, îl făcea pasibil cel mult de răspundere disciplinară, în raport de împrejurarea că, aşa cum a declarat martorul, atât în faza de urmărire penală cât şi în cea a cercetării judecătoreşti, inculpatul nu i-a cerut niciun moment să o ajute în vreun fel pe martora denunţătoare nici cu acea ocazie şi nici ulterior.
Susţinerile martorei denunţătoare au fost considerate neverosimile şi prin prisma faptului că sumele de bani şi bunurile pretins a fi date inculpatului apelant aveau o valoare substanţială, acoperind aproape prejudiciile cauzate de către aceasta prin comiterea infracţiunilor pentru care era cercetată, or, firesc ar fi fost să achite prejudiciile, iar nu să le dea unei persoane care, potrivit chiar susţinerilor sale, nu i-a promis nimic.
În aceste condiţii, s-a apreciat că în cauză acuzarea nu a putut dovedi dincolo de orice îndoială vinovăţia inculpatului apelant, iar instanţa de fond deşi a făcut analiză justă a probelor administrate în cauză, înlăturând unele dintre ele, nu şi-a dus până la capăt raţionamentul, pentru că, într-adevăr, declaraţia martorei denunţătoare, în raport de moralitatea acesteia, precum şi de datele concrete ale cauzei, creează serioase dubii cu privire la obiectivitatea şi sinceritatea sa.
Cum declaraţia sa nu se coroborează cu nicio altă probă administrată în cauză, s-a apreciat că în speţă era aplicabil principiul in dubio pro reo, nefiind în prezenţa unei certitudinii a vinovăţiei inculpatului apelant, care să fie întemeiată probe decisive, complete, sigure şi în măsură să reflecte realitatea obiectivă.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie, Serviciul Teritorial Oradea şi inculpatul D.M.
Parchetul a invocat cazurile de casare prevăzute de art. 3859 alin. (1) pct. 14 şi 17 C. proc. pen., criticând modalitatea de individualizare a pedepsei atât în privinţa cuantumului cât şi a modalităţii de executare, şi greşita apreciere a probelor care a condus la diminuarea sumei ce a făcut obiectul confiscării speciale.
Criticile inculpatului au fost încadrate în cazul de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen., acesta susţinând în esenţă că hotărârea de condamnare este rezultatul unei grave erori de fapt, situaţia de fapt reţinută neavând corespondent în probele administrate.
Analizând decizia recurată atât prin prisma criticilor formulate şi a cazurilor de casare invocate, cât şi din oficiu, în limitele prevăzute de dispoziţiile art. 3859 alin. (3)C. proc. pen., Înalta Curte reţine următoarele:
Asupra recursului declarat de inculpatul D.M.
Astfel cum s-a arătat anterior, recurentul a criticat soluţia de condamnare arătând că aceasta este rezultatul unei grave erori de fapt, în cauză nefiind administrate probe din care să rezulte că i-ar fi promis denunţătoarei o intervenţie asupra lucrătorilor de poliţie care îi instrumentau cauzele. S-a susţinut că martora denunţătoare a avut o atitudine oscilantă în declaraţiile date, acestea fiind în contradicţie cu cele ale martorilor K.J. şi K.I. care conturează o stare de fapt diferită de cea reţinută de organul de urmărire penală prin rechizitoriu. De asemenea, s-a învederat faptul că ofiţerii de poliţie ce instrumentau dosarele denunţătoarei au arătat că inculpatul nu a intervenit în nici un fel în sensul în favoarea acesteia.
Înalta Curte reţine că, în conformitate cu dispoziţiile, art. 3859 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen. hotărârile sunt supuse casării atunci când s-a comis o gravă eroare de fapt având drept consecinţă pronunţarea unei hotărâri greşite de achitare. Astfel cum instanţa supremă a definit eroarea gravă de fapt prin decizia în interesul legii nr. 8 din 9 februarie 2009, aceasta constă într-o greşită examinare a probelor administrate, în sensul că la dosar există o anumită probă, când în realitate aceasta nu există, sau atunci când se consideră că un anumit act, un anumit raport de expertiză ar demonstra existenţa unei împrejurări, când în realitate din acest mijloc de probă reiese contrariul. Eroarea gravă de fapt presupune deci reţinerea unei împrejurări esenţiale fără ca probele administrate să o susţină sau o nereţinere a unei astfel de împrejurări esenţiale, deşi probele administrate o confirmau, ambele ipoteze fiind rezultatul denaturării grave a probelor.
În cauză, Înalta Curte nu a identificat în cadrul situaţiei de fapt niciun aspect esenţial stabilit de instanţa de apel care să vină în contradicţie evidentă şi necontroversată cu ceea ce indică dosarul prin probele sale. Recurentul face referire la declaraţiile martorilor K.J. şi K.I., însă aspectele învederate de cei doi martori, şi care au fost înlăturate de către prima instanţă cu motivare că aceştia nu prezintă credibilitate, nu au nici un fel de relevanţă în raport de situaţia de fapt stabilită în apel care a condus la menţinerea soluţiei de condamnare.
Astfel, Curtea de apel, dând o nouă apreciere materialului probator administrat în cauză, a constatat că susţinerile martorei denunţătoare privind împrejurarea că i-ar fi înmânat inculpatului D.M. şi diverse sume de bani nu se coroborează cu alte date şi împrejurări ce rezultă din ansamblul probator, astfel că a reţinut că singurul bun ce a fost acceptat de inculpat, lăsând să se înţeleagă că are influenţă asupra ofiţerului de poliţie care instrumenta plângerea sa penală, a fost o centrală termică.
Înalta Curte constată că situaţia de fapt, astfel cum a fost stabilită, este în concordanţă cu conţinutul probelor şi în acest sens se au în vedere declaraţiile martorului V.C. care a arătat că, la cererea martorei denunţătoare C.L., a transportat o centrală termică la o locuinţă din str. A. din Oradea, casa fiind situată la aproximativ 100 m de linia ferată, pe partea dreaptă a străzii; declaraţia martorului B.T., taximetrist care precizează că, la solicitarea denunţătoarei a transportat-o pe aceasta de câteva ori la o casă situată pe str. C.A., ştiind că respectivul imobil aparţine unui poliţist pe nume D.M., acesta fiind amplasat pe partea dreaptă a străzii, la cca 150-200 m de la trecerea liniei de cale ferată; împrejurarea că inculpatul domiciliază pe str. A.; declaraţiile martorului G.F., care a susţinut că, având în instrumentare plângerea penală formulată de către martora denunţătoare, inculpatul i-a solicitat să se deplaseze la domiciliul său, unde se alfa şi partea vătămată C.L., D.M. facându-i cunoştinţă cu aceasta şi discutând aspecte legate de plângere; declaraţia martorei denunţătoare C.L. care a arătat că, auzindu-l pe inculpat că urmează să-şi schimbe centrala termică, s-a oferit să îi procure una, acesta acceptând propunerea sa; factura fiscală din care rezultă că la data de 9 iulie 2002 a fost achiziţionată o centrală termică marca V. de la SC R. SRL. De asemenea Înalta Curte reţine că martorul G.F. relatează că întâmplarea legată de chemarea sa de către inculpat la domiciliul său s-a petrecut „vara, cred că în luna iulie”, în aceeaşi perioadă în care a fost achiziţionată şi centrala termică.
Acest context probator susţine starea factuală stabilită de instanţă dar şi concluzia că inculpatul a acceptat să primească centrala termică lăsând să se înţeleagă că are influenţă asupra ofiţerului de poliţie care instrumenta cauza penală pornită ca urmare a plângerii formulate de către martora denunţătoare. Înalta Curte reţine că simplul gest de a-l chema pe martorul G.F. la domiciliul său, de a i-o prezenta pe C.L. şi de a discuta pe tema plângerii, care reprezenta în realitate un mijloc de apărare în dosarul penal în care era cercetată, este suficient pentru a-i da acesteia de înţeles că are influenţă asupra martorului.
Celelalte aspecte invocate de recurent, legate de împrejurarea că atât G.F. cât şi martorul L.P. au învederat în declaraţiile date împrejurarea că niciodată inculpatul nu a intervenit în cauzele pe care le instrumentau şi care o priveau pe martora denunţătoare C.L. sunt fără relevanţă pentru reţinerea infracţiunii de trafic de influenţă. Aceasta întrucât pentru întrunirea elementelor constitutive ale infracţiunii prevăzută de art. 257 C. pen. este suficient ca persoana să accepte primirea de foloase lăsând să se creadă că are influenţă (ce poate fi reală sau chiar presupusă) asupra unui funcţionar pentru a-l determina să facă un act ce intră în sfera atribuţiilor acestuia de serviciu. În ipoteza în care se şi intervine pe lângă respectivul funcţionar pentru a-l determina la o acţiune sau inacţiune ilicită, se ridică problema săvârşirii şi a altei infracţiuni (respectiv instigare la abuz în serviciu, complicitate la luare şi dare de mită, după caz).
În raport de aceste considerente, Înalta Curte constată total neîntemeiate criticile formulate, în cauză nefiind incident cazul de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen., dar nici cel prevăzut de pct. 12 teza I al aceluiaşi articol, prin prisma căruia a fost făcută analiza anterioară.
Asupra recursului declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie, Serviciul Teritorial Oradea
O primă critică formulată de parchet se referă la greşita aplicare a legii de către instanţa de apel, care a redus cuantumul sumei ce a fost confiscată de la inculpat. În cauză au fost invocate dispoziţiile art. 3859 alin. (1) pct. 172 C. proc. pen. Ministerul Public învederând faptul că, din probatoriul administrat în cauză ar rezulta faptul că şi suma de 200 dolari SUA a fost primită de către inculpatul D.M.
Înalta Curte constată că acest motiv de recurs nu poate fi cenzurat din perspectiva niciunuia dintre cazurile de casare prevăzute de art. 3859 alin. (1) C. proc. pen. Deşi se susţine greşita aplicare a legii, parchetul critică în realitate situaţia de fapt reţinută de către instanţa de apel, căci reducerea sumei ce a făcut obiectul măsurii de siguranţă a confiscării speciale nu este rezultatul unei interpretări sau aplicări greşite a dispoziţiilor legale în materie, ci a reaprecierii stării de fapt. Astfel, constatând că probatoriul administrat în cauză nu este suficient pentru a susţine concluzia că inculpatul a primit şi suma de 200 de dolari SUA, sub acest aspect declaraţiile denunţătoarei C.L. necoroborându-se cu alte probe, Curtea de apel a dat eficienţă principiului in dubio pro reo şi a reţinut că singurul bun primit de inculpat a fost o centrală termică. Pe cale de consecinţă, conform art. 257 alin. (2) C. pen. a dispus confiscarea de la inculpat numai a contravalorii bunului primit, respectiv a sumei de 23.419.200 ROL.
Motivul de recurs nu ar putea fi circumscris nici cazului de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen., singurul de altfel care permite cenzurarea situaţiei de fapt astfel cum aceasta este criticată de către parchet, întrucât constatarea instanţei de apel nu a produs consecinţe sub aspectul laturii penale, în cauză nefiind dispusă o soluţie de achitare.
Nici criticile formulate în temeiul dispoziţiilor art. 3859 alin. (1) pct. 14 C. proc. pen. nu sunt întemeiate.
În ceea ce priveşte cuantumul sancţiunii penale aplicate, Înalta Curte constată că acesta a fost stabilit în condiţiile unei analize plurale a tuturor criteriilor prevăzute de dispoziţiile art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), pedeapsa de 3 ani închisoare respectând principiul proporţionalităţii care trebuie să existe între gravitatea concretă a faptei (determinată de calitatea inculpatului de ofiţer de poliţie, acesta nesocotind cu bună ştiinţă standardele de conduită impuse de statutul său profesional), scopul urmărit şi urmarea produsă (obţinerea de foloase materiale în contextul traficării influenţei pe care o avea asupra colegilor săi de serviciu, aspect de natură a afecta credibilitatea şi prestigiul instituţiei al cărei angajat era), dar şi datele care caracterizează persoana favorabil persoana inculpatului astfel cum acestea rezultă din înscrisurile în circumstanţiere depuse la dosar.
Modalitatea de individualizare a executării pedepsei este de asemenea corectă, Înalta Curte apreciind că simpla pronunţare a hotărârii de condamnare constituie un avertisment puternic pentru inculpat şi că există garanţii reale că, chiar şi fără executarea pedepsei, acesta nu va mai periclita sistemul valorilor sociale ocrotite de lege, prin săvârşirea de noi infracţiuni. Pe lângă circumstanţele personale favorabile inculpatului, instanţa de recurs are în vedere şi împrejurarea că, în toată perioada ulterioară comiterii infracţiunii din prezenta cauză de peste 10 ani, acesta nu a mai fost implicat în săvârşirea de alte fapte penale.
În raport de considerentele anterioare, în baza dispoziţiilor art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţiei va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie, Serviciul Teritorial Oradea şi intimatul inculpat D.M.
În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen. va obliga recurentul intimat inculpat la plata sumei de 250 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 RON, reprezentând onorariul parţial pentru apărarea din oficiu, până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Celelalte cheltuieli judiciare ocazionate cu soluţionarea recursului rămân în sarcina statului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie, Serviciul Teritorial Oradea şi intimatul inculpat D.M. împotriva deciziei penale nr. 53/A din data de 19 aprilie 2012 a Curţii de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori.
Obligă recurentul intimat inculpat la plata sumei de 250 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 RON, reprezentând onorariul parţial pentru apărarea din oficiu, până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Celelalte cheltuieli judiciare ocazionate cu soluţionarea recursului rămân în sarcina statului.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi 23 octombrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3467/2012. Penal. Infracţiuni de corupţie... | ICCJ. Decizia nr. 3403/2012. Penal. Iniţiere, constituire de... → |
|---|
