ICCJ. Decizia nr. 3798/2012. Penal
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 3798/2012
Dosar nr. 7324/1/2012
Şedinţa publică din 19 noiembrie 2012
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin încheierea din 12 noiembrie 2012 a Curţii de Apel Ploieşti - Secţia Penală şi pentru Cauze cu Minori şi de Familie, pronunţată în dosarul nr. 2896/120/2012, în baza art. 1608a alin. (6) C. proc. pen., a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de către inculpatul B.C.C., aflat în Penitenciarul Mărgineni.
A fost obligat inculpatul la plata sumei de 100 lei, cheltuieli judiciare avansate de stat în favoarea acestuia.
Pentru a pronunţa această soluţie, examinând pe fond cererea, după admiterea ei în principiu, instanţa a reţinut că, deşi art. 136 alin. (2) C. proc. pen. stabileşte că scopul măsurilor preventive poate fi realizat şi prin liberarea provizorie a inculpatului sub control judiciar ori pe cauţiune, cu toate acestea, în raport de natura faptelor deduse judecăţii, de modul şi împrejurările concrete de comitere şi de stadiul procesual în care se află judecata, în speţă, nu sunt suficiente garanţii în vederea realizării eficiente a acestui scop în modalităţile sus-menţionate.
S-a constatat că inculpatul îndeplineşte una dintre condiţiile de bază ale admisibilităţii cererii de liberare provizorie sub control judiciar, anume aceea prevăzută de art. 1602 alin. (1) C. proc. pen., în sensul că pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunile pentru care este dedus judecăţii nu depăşeşte limita maximă de 18 ani închisoare, stipulată de acest text de lege, însă, potrivit art. 1602 alin. (2) C. proc. pen., liberarea provizorie sub control judiciar nu se acordă în cazul în care există date din care rezultă necesitatea de a-l împiedica pe învinuit sau inculpat să săvârşească alte infracţiuni sau că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influenţarea unor părţi, martori sau experţi, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă, sau prin alte asemenea fapte.
S-a reţinut că în mod constant jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului a dezvoltat patru motive acceptabile pentru a se refuza eliberarea în cursul procedurii judiciare aflată în curs: riscul ca acuzatul să nu se prezinte la proces, riscul ca în cazul eliberării să încerce să împiedice desfăşurarea procesului penal sau să comită alte infracţiuni ori riscul ca acesta să tulbure ordinea publică.
Totodată, s-a reţinut că prin decizia nr. 17 pronunţată în dosarul nr. 23/2011 de către înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pe calea recursului în interesul legii, s-a statuat că, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 1608a alin. (2) teza a Ii-a şi alin. (6) teza a Ii-a C. proc. pen., instanţa de judecată, în cadrul examenului de temeinicie a cererii de liberare provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune, în cazul în care constată că temeiurile care au determinat arestarea preventivă subzistă, verifică în ce măsură buna desfăşurare a procesului penal este ori nu împiedicată de punerea în libertate provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune a învinuitului ori inculpatului", din examinarea considerentelor care au stat la baza pronunţării acestei decizii de către instanţa supremă rezultând că s-a avut în vedere că, în absenţa unor criterii legale care ar trebui să stea la baza aprecierii organului judiciar asupra temeiniciei cererii de liberare provizorie sub control judiciar a inculpatului, instanţa trebuie să se raporteze atât la elementele ce privesc faptele pentru care este cercetat, cât şi la datele care circumstanţiază persoana inculpatului. S-a reţinut că, deşi inclusiv prin jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului se admite că prin gravitatea deosebită a acuzaţiilor şi prin reacţia publicului la acestea se justifică o detenţie provizorie cel puţin o perioadă de timp, la menţinerea măsurii arestării preventive pe parcursul desfăşurării procesului penal trebuie avute în vedere o categorie de riscuri care ar afecta ordinea publică, fie prin inducerea unui sentiment de îngrijorare în rândul publicului, fie prin crearea, menţinerea sau amplificarea unei stări de tensiune în rândul colectivităţii, riscul de recidivă ori necesitatea bunei desfăşurări a procesului penal.
S-a constatat că apelantul inculpat B.C.C. este dedus judecăţii pentru comiterea infracţiunilor prev. de art. 8 din Legea nr. 39/2003 rap. la art. 323 C. pen. şi art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, fiind condamnat la o pedeapsă rezultantă privativă de libertate de 3 ani închisoare.
S-a apreciat, astfel, că cererea de liberare provizorie formulată de inculpat nu este întemeiată, această concluzie fiind fundamentată pe analiza datelor evidenţiate de decizia pronunţată pe calea recursului în interesul legii, respectiv: pe probele administrate nemijlocit, gravitatea faptelor deduse judecăţii şi pericolul concret pentru ordinea publică al acestora, impactul social al faptelor reţinute în sarcina inculpatului, limitele de pedeapsă, durata arestului, persoana inculpatului, vârsta, antecedente penale şi sănătatea acestuia.
A fost avut în vedere şi faptul că, în repetatele sale decizii, Curtea Europeană a evidenţiat că gravitatea sancţiunii aplicabile este un factor relevant în aprecierea existenţei pericolului de sustragere sau de obstrucţionare a cursului procesului, fiind în egală măsură recunoscut că gravitatea pedepsei la care acuzatul se poate aştepta în caz de condamnare, poate să fie considerată în mod legitim ca fiind de natură a-l incita să fugă, apreciere care este pe deplin valabilă şi în cazul apelantului-inculpat, date fiind limitele pedepselor pentru care acesta este dedus judecăţii.
Totodată, s-a apreciat că, deşi judecata în primă instanţă s-a finalizat prin pronunţarea unei hotărâri de condamnare, iar apelantul a adoptat o conduită procesuală de recunoaştere a vinovăţiei sale conform art. 3201 C. proc. pen., cauza aflându-se în curs de judecată în apel, cu toate acestea nu este oportună punerea în libertate sub control judiciar a inculpatului întrucât riscurile influenţării bunei desfăşurări a procesului penal nu sunt în totalitate eliminate sau serios diminuate.
S-a mai reţinut că, deşi inculpatul susţine că prin recunoaşterea vinovăţiei sale conform art. 3201 C. proc. pen., nu mai poate influenţa cursul procesului penal, o atare posibilitate nu este exclusă, din moment ce apelul este o cale devolutivă de atac, ce permite readministrarea probelor, cu atât mai mult cu cât unul dintre coinculpaţi a adoptat o conduită procesuală fondată pe lipsa participaţiei sale penale.
S-a constatat, de asemenea, că în ceea ce priveşte acest aspect, ce vizează riscul influenţării bunei desfăşurări a procesului penal, sunt relevante atât natura şi modul de comitere a faptei pentru care a fost trimis în judecată inculpatul, dar mai ales gradul de participaţie penală care este reţinut în sentinţa apelată, din acest punct de vedere observându-se că, potrivit celor reţinute în considerente, inculpatul B.C.C. a avut rolul de lider al asocierii infracţionale ce a avut ca scop derularea infracţiunilor de trafic de droguri, al cărei obiect material a fost reprezentat de o cantitate mare de cannabis, de circa 900 grame, iar asocierea infracţională dedusă judecăţii a avut o durată şi un număr semnificativ de membri.
În al doilea rând, în ceea ce priveşte impactul punerii în libertate a inculpatului, chiar sub control judiciar, s-a apreciat că acesta ar fi, actualmente, unul negativ în comunitatea locală din care provine acesta, deoarece nu se poate aprecia în mod solid argumentat că, până la acest moment procesual, ecourile publice ale faptei deduse judecăţii ar fi, în mod substanţial, diminuate, iar pe cale de consecinţă punerea în libertate a inculpatului ar putea constitui o încurajare, în rândul opiniei publice, pe linia comiterii unor fapte de acelaşi gen.
Cu privire la durata arestului preventiv, s-a reţinut că apelantul este arestat preventiv de la data de 19 martie 2012, perioada scursă până la această dată nefiind în măsură să depăşească exigenţele unui termen rezonabil de soluţionare, raportat la complexitatea cauzei şi implementarea măsurilor specifice criminalităţii organizate.
Nici aspectele de ordin personal şi umanitar invocate de către inculpat în susţinerea cererii sale, respectiv dorinţa de continuare a studiilor şi sprijinul părintesc, de altfel firesc, de care se bucură pentru o eventuală reintegrare socială, nu au fost apreciate ca fiind argumente suficient de puternice pentru a se aprecia că punerea sa în libertate sub control judiciar ar corespunde exigenţelor unei bunei desfăşurări a procesului penal, subsumându-se deci scopului măsurilor preventive, aşa cum acesta este definit în art. 136 alin. (2) C. proc. pen.
Împotriva încheierii din 12 noiembrie 2012 a Curţii de Apel Ploieşti - Secţia Penală şi pentru Cauze cu Minori şi de Familie, pronunţată în dosarul nr. 2896/120/2012, în termen legal, a declarat recurs inculpatul B.C.C., solicitând admiterea căii de atac promovate, casarea încheierii atacate şi, pe fond, admiterea cererii de liberare provizorie sub control judiciar.
Concluziile formulate de reprezentantul Parchetului, de apărătorul recurentului inculpat şi ultimul cuvânt al acestuia au fost consemnate în partea introductivă a prezentei hotărâri, urmând a nu mai fi reluate.
Înalta Curte, examinând recursul declarat de inculpat, pe baza lucrărilor şi a materialului din dosarul cauzei, constată că acesta nu este fondat pentru considerentele care urmează.
Potrivit art. 136 alin. (1) C. proc. pen., arestarea preventivă este una dintre măsurile preventive ce pot fi luate împotriva învinuitului sau inculpatului cercetat într-o cauză privitoare la infracţiuni pedepsite cu detenţiunea pe viaţă sau cu închisoare, pentru a se asigura buna desfăşurare a procesului penal ori pentru a se împiedica sustragerea învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei.
În alin. (2) al articolului anterior menţionat, legiuitorul a arătat că scopul măsurilor preventive poate fi realizat şi prin liberarea provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune.
Deşi nu este o măsură preventivă, liberarea provizorie poate fi considerată ca fiind o modalitate de individualizare a măsurii arestării preventive, scopul urmărit prin ambele măsuri fiind acelaşi, şi anume buna desfăşurare a procesului penal în ansamblul său.
Din analiza prevederilor art. 136 alin. (2) coroborate cu cele ale art. 1602 C. proc. pen. rezultă că, pentru a se dispune liberarea provizorie sub control judiciar, se cer a fi îndeplinite două condiţii pozitive şi una negativă.
Prima condiţie pozitivă se referă la faptul că liberarea provizorie este condiţionată de privarea de libertate a persoanei, ea neputând fi dispusă în lipsa unei stări de arest efectiv, iar a doua condiţie pozitivă vizează natura şi gravitatea infracţiunii de comiterea căreia este bănuit inculpatul.
Sub acest aspect, potrivit dispoziţiilor art. 1602 alin. (1) C. proc. pen., „liberarea provizorie sub control judiciar se poate acorda în cazul infracţiunilor săvârşite din culpă, precum şi în cazul infracţiunilor intenţionate pentru care legea prevede pedeapsa închisorii ce nu depăşeşte 18 ani".
Condiţia negativă vizează comportamentul inculpatului şi perspectiva acestui comportament după punerea sa în libertate provizorie.
Dispoziţiile art. 1602 C. proc. pen. prevăd că liberarea provizorie este o măsură facultativă şi nu una obligatorie (legea foloseşte sintagma „se poate acorda"), inculpatul având doar o vocaţie la beneficiul liberării provizorii. Dacă instanţa constată îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate impuse de lege, va aprecia asupra oportunităţii lăsării în libertate a inculpatului prin verificarea temeiniciei cererii.
Acordarea acestei facilităţi legale nu constituie un drept absolut al inculpatului, ci doar o vocaţie, instanţa nefiind obligată să se pronunţe în sensul admiterii cererii de liberare în orice situaţie.
Dimpotrivă, instanţei i se cere prin alin. (2) al art. 1602 C. proc. pen. să verifice şi să examineze existenţa datelor din care rezultă necesitatea de a-l împiedica pe inculpat să săvârşească alte infracţiuni sau că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influenţarea unor părţi, martori sau experţi, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte asemenea fapte.
În opinia instanţei, expresia „date" conţinută în textul de lege anterior menţionat nu se referă la existenţa unor probe în sensul legii, ci a unor informaţii, situaţii, împrejurări concrete rezultate din dosar, privitoare la persoana inculpatului, la modul de operare, la infracţiunea pretins a fi comisă, care să îndreptăţească temerea, să o justifice.
Prin urmare, instanţei i se cere să fie diligentă în a proteja mijloacele de probă existente, dar şi pentru a asigura buna desfăşurare a procesului penal, iar pe de altă parte, de a-l opri pe inculpat de la orice altă activitate infracţională.
Legea nu prevede care sunt acele criterii care urmează a fi avute în vedere la examinarea temeiniciei unei cereri de liberare provizorie, însă, în opinia înaltei Curţi, instanţa trebuie să se raporteze la gravitatea faptelor, la circumstanţele concrete ale cauzei, la urmările produse, precum şi la datele care caracterizează inculpatul.
Instanţa poate refuza liberarea dacă apreciază că detenţia provizorie este absolut necesară, iar scopul procesului penal nu poate fi asigurat decât prin menţinerea arestării preventive.
Detenţia provizorie poate fi menţinută atunci când instanţa constată insuficienţa controlului judiciar, cu respectarea, pe toată durata procesului, a principiului proporţionalităţii între măsura preventivă şi gravitatea faptei.
Din perspectiva Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, în art. 5 paragraful 3 se arată că orice persoană arestată sau deţinută, în condiţiile prevăzute de paragraful 1 lit. c) din prezentul articol, are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanţii care să asigure prezentarea persoanei în cauză la, audiere.
Pentru a înţelege sensul dispoziţiei enunţate, Curtează stabilit cu exactitate domeniul ei de aplicaţie. Astfel, s-a apreciat că este esenţial ca, în funcţie de starea de detenţie a persoanei împotriva căreia se desfăşoară urmărirea penală, instanţele naţionale să aprecieze dacă intervalul scurs înaintea judecării inculpatului a depăşit, la un moment dat, limitele rezonabile, adică cele ale sacrificiului care, în circumstanţele cauzei, putea fi impus în mod rezonabil unei persoane prezumată nevinovată.
S-a decis astfel, cu valoare de principiu, că termenul final al detenţiei provizorii la care se referă art. 5 paragraful 3 este ziua când hotărârea de condamnare a devenit definitivă sau aceea în care s-a statuat asupra fondului cauzei, fie chiar numai în primă instanţă.
Totodată, s-a statuat că gravitatea unei fapte poate justifica menţinerea stării de arest în condiţiile în care durata acestuia nu a depăşit o limită rezonabilă.
Raportând datele speţei deduse judecăţii la dispoziţiile cuprinse în legea naţională, corelate cu prevederile art. 5 paragraful 3 din CEDO, înalta Curte apreciază - astfel cum a dispus şi Curtea de Apel Ploieşti - că, în acest moment, controlul judiciar nu poate fi instituit inculpatului B.C.C., fiind insuficient pentru realizarea scopului penal, astfel cum este reglementat de art. 136 alin. (1) C. proc. pen., impunându-se menţinerea măsurii arestării preventive.
Se reţine, de asemenea, că circumstanţele personale ale inculpatului au fost avute în vedere de către curtea de apel, însă acestea nu au fost apreciate ca fiind suficiente pentru a justifica punerea în libertate.
Pentru considerentele expuse, apreciind încheierea atacată ca fiind temeinică şi legală, în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul B.C.C.
În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul inculpat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat, în care se va include şi onorariul apărătorului desemnat din oficiu, conform dispozitivului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul B.C.C. împotriva încheierii din 12 noiembrie 2012 a Curţii de Apel Ploieşti - Secţia Penală şi pentru Cauze cu Minori şi de Familie, pronunţată în dosarul nr. 2896/120/2012.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 19 noiembrie 2012
| ← ICCJ. Decizia nr. 3799/2012. Penal | ICCJ. Decizia nr. 3796/2012. Penal. înşelăciunea (art. 215... → |
|---|
