ICCJ. Decizia nr. 3796/2012. Penal. înşelăciunea (art. 215 C.p.). Revizuire - Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 3796/2012
Dosar nr. 3132/114/2011
Şedinţa publică din 19 noiembrie 2012
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 10/CC din 10 mai 2011 pronunţată în dosarul nr. 3132/114/2011, în Camera de Consiliu, de către Tribunalul Buzău - secţia penală, a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea formulată de condamnatul M.D., deţinut în Penitenciarul Mărgineni, de revizuire a sentinţei penale nr. 171 din 12 noiembrie 1999 a Tribunalului Buzău.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că prin sentinţa penală mai sus indicată, revizuentul M.D. a fost condamnat la o pedeapsă rezultantă de 10 ani închisoare şi 5 ani interzicerea unor drepturi prev. de art. 64 lit. a) şi b) C. pen., pentru săvârşirea infracţiunilor de înşelăciune cu consecinţe deosebit de grave şi falsificarea de monede, timbre sau de alte valori, fapte prev. şi ped. de art. 215 alin. (1), (2), (3) şi (5) C. pen. şi, respectiv, art. 282 alin. (1) şi (2) C. pen., ambele cu reţinerea recidivei prev. de art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP)
S-a dedus prevenţia inculpatului de la 23 august 1999 la zi şi s-a menţinut starea de arest.
Sentinţa pronunţată nu a fost modificată în căile de atac exercitate de inculpat.
S-a stabilit că împotriva acestei sentinţe condamnatul a formulat două cereri de revizuire, relevând că există fapte şi împrejurări care nu au fost cunoscute de instanţele care au soluţionat cauza.
Condamnatul a susţinut că, deşi a recunoscut activitatea infracţională în modalitatea reţinută în rechizitoriu, în realitate, unul din actele materiale, care vizează mărfurile ridicate la 10 august 1999, nu a fost comis de acesta.
S-a invocat faptul că mărfurile de la SC "R." Bucureşti au fost ridicate la 10 august 1999 de numitul F.I. şi că acestea au fost vândute ulterior către I.I.
Condamnatul s-a declarat nemulţumit de faptul că cele două facturi emise de SC R. Bucureşti şi fila CEC nu au fost supuse expertizării şi nu s-a făcut recunoaştere din grup pentru a se stabili dacă poate fi recunoscut de reprezentanţii părţii civile.
În cererea de revizuire, condamnatul M.D. a invocat cazul prev. de art. 394 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., făcând referire la fila 4 paragraf 6 din sentinţa penală de condamnare, în care susţine că au fost evidenţiate aspecte nereale.
Constatând că cererea de revizuire formulată de către condamnat constituie o nouă cerere având acelaşi obiect şi anume revizuirea sentinţei penale de condamnare nr. 171 din 12 noiembrie 1999 a Tribunalului Buzău, instanţa de fond a respins această cerere ca fiind inadmisibilă.
Sentinţa a fost atacată cu apel de către revizuentul condamnat M.D., susţinându-se că aceasta este nelegală şi netemeinică, deoarece actele care au stat la baza condamnării sale au fost false şi nu corespund realităţii şi, ca atare, s-a solicitat admiterea apelului, desfiinţarea sentinţei şi trimiterea cauzei la aceeaşi instanţă pentru continuarea cercetărilor, urmând a se avea în vedere şi înscrisurile depuse la dosar.
Prin decizia penală nr. 60 din 10 aprilie 2012 a Curţii de Apel Ploieşti - Secţia Penală şi pentru Cauze cu Minori şi de Familie, îndreptată prin încheierea de îndreptare eroare materială pronunţată de aceeaşi instanţă, în Camera de Consiliu, la data de 14 mai 2012, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de condamnatul M.D., împotriva sentinţei penale nr. 10/CC din data de 10 mai 2011 pronunţată de Tribunalul Buzău - Secţia Penală, în dosarul nr. 3132/114/2011.
A fost obligat apelantul la 300 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 lei, onorariu apărător din oficiu ce se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei în contul Baroului Prahova.
Curtea de apel, verificând hotărârea atacată, conform art. 378 C. proc. pen., pe baza lucrărilor şi materialului cauzei şi din oficiu sub toate aspectele de fapt şi de drept, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 371 alin. (2) C. proc. pen., a constatat că apelul declarat de revizuentul condamnat M.D. este nefondat.
S-a reţinut că revizuentul a indicat la momentul audierii elemente de detaliu cu privire la actul material analizat, pe care nu l-a contestat în căile de atac, astfel încât o nouă expertiză cu privire la înscrisurile indicate, respectiv cele două facturi şi fila CEC nu se impunea în cauză, neconstituind un fapt probatoriu în sensul dispoziţiilor art. 394 lit. a) C. proc. pen., aceasta deoarece, în cauză, a fost efectuat un raport de constatare tehnico - ştiinţifică din care rezultă că semnăturile de pe trei file CEC aparţin inculpatului şi, ca atare, nu se justifică şi nu se impune o prelungire a probatoriului în sensul realizării unei recunoaşteri din grup a condamnatului de către reprezentanţii părţii civile.
Ca atare, s-a apreciat că în mod corect prima instanţă a concluzionat că în cauză motivele invocate de revizuent nu se constituie în fapte sau împrejurări noi necunoscute de instanţă sau care să afecteze temeinica hotărârii atacate.
Împotriva deciziei anterior menţionate, în termen legal, a declarat recurs revizuentul condamnat M.D., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea orală a recursului, s-a susţinut că cererea de revizuire este întemeiată pe dispoziţiile art. 394 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., făcându-se referire la faptul că în cauză au apărut împrejurări noi, care nu au fost avute în vedere de către instanţă cu prilejul pronunţării hotărârii de condamnare.
Concluziile formulate de reprezentantul parchetului, de apărătorul recurentului revizuent condamnat şi ultimul cuvânt al acestuia au fost consemnate în partea introductivă a prezentei hotărâri, urmând a nu mai fi reluate.
Examinând recursul declarat în cauză, respectiv actele şi lucrările din dosar, înalta Curte constată că acesta nu este întemeiat pentru considerentele care urmează.
Potrivit art. 394 alin. (1) C. proc. pen., revizuirea poate fi cerută când:
a) s-au descoperit fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanţă la soluţionarea cauzei;
b) un martor, un expert sau un interpret a săvârşit infracţiunea de mărturie mincinoasă în cauza a cărei revizuire se cere;
c) un înscris care a servit ca temei al hotărârii a cărei revizuire se cere a fost declarat fals;
d) un membru al completului de judecată, procurorul ori persoana care a efectuat acte de cercetare penală a comis o infracţiune în legătură cu cauza a cărei revizuire se cere;
e) când două sau mai multe hotărâri judecătoreşti definitive nu se pot concilia.
În prezenta cauză, pe calea revizuirii, condamnatul a invocat dispoziţiile art. 394 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., în sensul că s-au descoperit fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanţă la soluţionarea cauzei, arătând că unul dintre actele materiale reţinute în sarcina sa, respectiv ridicarea mărfurilor în data de 10 august 1999, nu ar fi fost comis de acesta, ci de F.I., care a şi ridicat mărfurile respective şi le-a vândut către o altă persoană. A mai susţinut recurentul revizuent că legitimaţia pe care a folosit-o era pe numele de P.R., iar cea folosită de F., era pe numele de P.D. şi că în anul 1999 l-a acoperit pe F., fiindu-i prieten, însă nu poate fi condamnat pentru o faptă pe care nu a comis-o, exprimându-şi totodată nemulţumirea faţă de împrejurarea că nu au fost expertizate facturile respective.
Verificând cererea de revizuire, instanţa de fond şi cea de prim control judiciar au apreciat că motivele invocate de revizuent nu reprezintă fapte sau împrejurări necunoscute instanţei şi care afectează temeinicia hotărârii atacate, în sensul la care se referă legiuitorul în art. 394 alin. (1) lit. a) C. proc. pen.
Din analiza textului legal menţionat rezultă că temeiul revizuirii nu se referă la probe noi prezentate instanţei în această procedură, revizuirea nefiind o cale ordinară de atac în care s-ar putea continua probaţiunea.
Dimpotrivă, în calea extraordinară de atac a revizuirii, ceea ce pare a fi nouă este fapta probatorie şi nu mijlocul nou de probă prin care s-ar putea face dovada existenţei unei fapte probatorii cunoscută de instanţă la momentul judecăţii.
Revizuirea unei hotărâri judecătoreşti definitive este posibilă în anumite cazuri, expres şi limitativ prevăzute de lege, în speţă, condamnatul invocând prevederile art. 394 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., care se referă la existenţa unor împrejurări noi, necunoscute de către instanţă la soluţionarea cauzei, împrejurări care ar fi în măsură să conducă la concluzia netemeiniciei hotărârii de condamnare. Este necesar, aşadar, ca invocarea elementelor noi să conducă la o soluţie diametral opusă celei dispuse în cauză, respectiv atunci când este atacată o hotărâre de condamnare - cum este cazul de faţă -, faptele sau împrejurările noi trebuie să conducă la soluţia achitării sau încetării procesului penal.
În prezenta cauză, se constată că recurentul revizuent condamnat urmăreşte, de fapt, o prelungire a probaţiunii, făcând confuzie între faptele probatorii - care, potrivit art. 394 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., trebuie să fie noi pentru a justifica admisibilitatea cererii de revizuire formulate în baza acestui temei - şi mijloacele de probă care servesc la aflarea adevărului.
Pe de altă parte, se reţine că împrejurările despre care a făcut vorbire recurentul revizuent condamnat nu sunt apte să conducă la adoptarea unei soluţii diametral opuse, respectiv de achitare, astfel cum prevăd dispoziţiile legale anterior menţionate, având în vedere că acestea se referă numai la unul dintre actele materiale reţinute în sarcina recurentului revizuent, fiind de remarcat, de asemenea, şi împrejurarea că acesta a recunoscut săvârşirea infracţiunii la urmărirea penală şi în cursul cercetării judecătoreşti, în căile de atac invocând doar critici privind greşita individualizare a pedepsei aplicate.
Rezultă, aşadar, că susţinerile recurentului revizuent condamnat nu se încadrează în dispoziţiile art. 394 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., astfel încât criticile formulate nu pot fi primite, soluţia de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de revizuire fiind temeinică şi legală.
În lumina acestor consideraţii, având în vedere că în cauză nu se identifică nici alte motive de casare a hotărârilor atacate, înalta Curte, în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge recursul declarat în cauză, ca nefondat.
În temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul revizuent condamnat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat, în care se va include şi onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, conform dispozitivului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de revizuentul condamnat M.D. împotriva deciziei penale nr. 60 din 10 aprilie 2012 a Curţii de Apel Ploieşti - Secţia Penală şi pentru Cauze cu Minori şi de Familie.
Obligă recurentul revizuent condamnat la plata sumei de 400 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 lei, reprezentând onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 19 noiembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3798/2012. Penal | ICCJ. Decizia nr. 3793/2012. Penal → |
|---|
