ICCJ. Decizia nr. 3891/2012. Penal. Infracţiuni de evaziune fiscală (Legea 87/1994, Legea 241/2005). Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 3891/2012
Dosar nr. 3973/119/2011
Şedinţa publică din 27 noiembrie 2012
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 57 din 13 decembrie 2011 a Tribunalului Covasna s-a dispus în baza art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) (84 acte materiale) şi art. 3201 C. proc. pen. condamnarea inculpatului L.D. la pedeapsa de 1 an şi 4 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală în formă continuată.
În baza art. 14 din O.U.G. nr. 16/2001 raportat la art. 292 C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) (84 acte materiale) şi art. 3201 C. proc. pen., condamnarea aceluiaşi inculpat la pedeapsa de 2 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de fals în declaraţiile deţinătorului de deşeuri industriale reciclabile referitoare la provenienţa acestora în formă continuată.
În baza art. 33 lit. a), 34 lit. b) C. pen. a contopit pedepsele de mai sus şi a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea de 1 an şi 4 luni închisoare, cu aplicarea art. 71, 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) C. pen.
În baza art. 81 C. pen. a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei principale rezultante stabilite mai sus pe o durată de 3 ani şi 4 luni, reprezentând termen de încercare stabilit conform art. 82 C. pen.
A atras atenţia inculpatei asupra dispoziţiilor art. 83 C. pen.
În baza art. 71 alin. (5) C. pen. a suspendat pedepsele accesorii pe durata suspendării condiţionate a executării pedepsei principale a închisorii.
În baza art. 14, art. 346 C. proc. pen. raportat la art. 998 şi urm. C. civ. a admis acţiunea civilă formulată de partea civilă Ministerul Finanţelor Publice - Agenţia Naţională de Administraţie Fiscală Bucureşti, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Covasna şi a obligat inculpatul să plătească părţii civile suma de 17.551 RON, la care se adaugă şi obligaţiile fiscale accesorii aferente ce se vor calcula la obligaţiile de plată principale componente ale prejudiciului până la data plăţii efective.
A respins cererea formulată de partea civilă Ministerul Finanţelor Publice - Agenţia Naţională de Administraţie Fiscală Bucureşti de instituire a sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile şi imobile ale inculpatului.
În baza art. 13 din Legea nr. 241/2005 a dispus comunicarea hotărârii de la data rămânerii definitive a acesteia către Oficiul Naţional al Registrului Comerţului.
În baza art. 6 alin. (11) din O.U.G. nr. 75/2001 a dispus comunicarea hotărârii în termen de 15 zile de la data rămânerii definitive a acesteia către Direcţia Generală a Finanţelor Publice Covasna în vederea efectuării cuvenitelor menţiuni în cazierul fiscal al inculpatului.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut în esenţă că inculpatul L.D., în calitate de persoană fizică, a predat în perioada martie 2008 - octombrie 2010 la SC R. SA Braşov deşeuri reciclabile de materiale feroase şi neferoase (deşeuri de fier, cupru, alamă, aluminiu, inox tablă, plumb, acumulatori auto, radiatoare alamă) în cantitate totală de 24.690 Kg, în baza a 84 adeverinţe de primire şi plată, încasând suma de 78.188,92 RON. Pentru cantităţile de deşeuri metalice şi nemetalice menţionate, SC R. SA Braşov a eliberat învinuitului L.D. 84 adeverinţe de primire şi plată, pe aceste documente fiind specificat, potrivit declaraţiilor învinuitului, că deşeurile provin din gospodăria proprie.
În realitate, cantitatea de 24.690 Kg nu provenea din gospodăria proprie, ci a fost colectată de învinuit de la diferite persoane, reuşind în acest mod să se sustragă de la plata unui impozit de 16 % din venitul obţinut care trebuia reţinut la sursă şi achitat către bugetul de stat de SC R. SA Braşov.
Raportul de Inspecţie Fiscală din 27 aprilie 2011 Agenţia Naţională de Administraţie Fiscală- A.I.F. Covasna, a confirmat că învinuitul L.D. a desfăşurat o activitate neautorizată şi a stabilit la capitolul „Constatări privind impozitul pe venit", conform prevederilor Legii nr. 571/2003 (art. 39 şi art. 43), în baza calculelor prezentate în Anexa nr. 4, cuantumul impozitului pe venit, majorările şi penalităţile aferente, datorate de învinuit bugetului de stat pentru cele 84 acte materiale (art. 119 şi art. 120 din O.G. nr. 92/2003), defalcat pentru anii 2008, 2009 şi 2010.
Astfel, în anul fiscal 2008, venitul net realizat a fost de 28.613 RON, impozitul pe venit datorat fiind de 4.578 RON, majorări de întârziere pentru perioada 15 iulie 2009-26 aprilie 2011 în cuantum de 2.197 RON şi penalităţi pentru perioada 01 iulie 2010-26 aprilie 2011 în cuantum de 687 RON. În anul fiscal 2009, venitul net realizat a fost de 14.559 RON, impozitul pe venit datorat fiind de 2.329 RON, majorări de întârziere pentru perioada 15 iulie 2009-26 aprilie 2011 în cuantum de 284 RON şi penalităţi pentru perioada 16 octombrie 2010-26 aprilie 2011 în cuantum de 43 RON. În anul fiscal 2010, venitul net realizat a fost de 35.017 RON, impozitul pe venit datorat fiind de 5.603, nefiind calculate accesorii şi penalităţi întrucât termenul de declarare a veniturilor realizate în cursul anului 2010 a fost 15 mai 2011. Impozitul pe venit total este în cuantum de 12.510 RON, majorările de întârziere totale sunt în cuantum de 2.481 RON, totalul penalităţilor calculate este în cuantum de 730 RON, iar totalul datorat este de 15.721 RON.
Din verificările efectuate de organele de cercetare penală s-a stabilit că deşeurile predate de învinuitul L.D. nu provin din gospodăria proprie, împrejurare care rezultă din declaraţiile acestuia.
Inculpatul L.D. a desfăşurat în perioada martie 2008-octombrie 2010 acte de comerţ cu deşeuri metalice, iar veniturile obţinute din colectarea deşeurilor provenite din alte surse decât gospodăria proprie se încadrează în prevederile H.G. nr. 44/2004, pct. 152 din Normele metodologice de aplicare a art. 78 alin. (2) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc., potrivit cărora veniturile obţinute de persoanele fizice din valorificarea prin centrele ce colectare a deşeurilor de metal, hârtie, sticlă şi altele asemenea se includ în categoria „alte surse".
În conformitate cu prevederile art. 79 din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc., astfel de venituri trebuiau impozitate de plătitorul de venituri (SC R. SA Braşov) prin reţinere la sursă, aplicându-se cota de impozit de 16 % asupra venitului brut, în cuantum de 78.188,92 RON, iar impozitul reţinut trebuia virat la bugetul de stat până la data de 25 inclusiv a lunii următoare celei în care a fost reţinut. Impunerea venitului realizat de către învinuitul L.D. prin reţinere la sursă cu un impozit în cotă de 16 % nu s-a operat de SC R. SA Braşov din cauza celor declarate de învinuitul.
În temeiul raportului de inspecţie fiscală organele de control fiscal au emis decizia de impunere privind impozitul pe venit din 27 aprilie 2011.
Inculpatul L.D. cunoştea cu exactitate provenienţa deşeurilor reciclabile pe care Ie-a achiziţionat de la alte persoane fizice, declarând în mod fals că acestea proveneau din gospodăria proprie, împrejurare greu de crezut raportat la cantitatea impresionantă de deşeuri şi la perioada mare de timp în care a comercializat deşeurile reciclabile respective (34 de luni).
La dosar se află contractul de vânzare-cumpărare încheiat între învinuitul L.D. şi SC R. SA Braşov în care inculpatul a declarat pe propria răspundere că deşeurile provin din gospodăria proprie, la pct. 7 fiind stipulat că pentru deşeurile declarate ca fiind din „alte surse", impozitul de 16 %, conform Legii nr. 571/2003, este reţinut prin stopaj la sursă, din preţul brut, de către SC R. SA Braşov.
Pentru faptele ce sunt reţinute în sarcina inculpatului, instanţa a aplicat acestuia o pedeapsă la stabilirea şi individualizarea căreia s-au avut în vedere limitele reduse potrivit art. 3201 alin. (7) C. proc. pen. şi criteriile prevăzute de art. 72 C. pen. Astfel instanţa a avut în vedere atitudinea sinceră de recunoaştere şi regret a faptelor comise de inculpat şi lipsa antecedentelor penale ale acestuia dar şi întinderea în timp a activităţii infracţionale, numărul de acte materiale şi prejudiciul încă nerecuperat.
Apreciind că, în raport cu lipsa antecedentelor penale ale inculpatului şi atitudinea de recunoaştere şi regret a faptelor comise, scopul pedepsei poate fi atins fără privare de libertate, în baza art. 81 C. pen. a suspendat condiţionat executarea pedepsei principale rezultante stabilite mai sus pe o durată de 3 ani şi 4 luni, reprezentând termen de încercare stabilit conform art. 82 C. pen. Fiind întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie o şi existând acordul inculpatului privind achitarea pretenţiilor civile formulate, în baza art. 14, 346 C. proc. pen. raportat la art. 998 şi urm. C. civ. a admis acţiunea civilă formulată de partea civilă Ministerul Finanţelor Publice - Agenţia Naţională de Administraţie Fiscală Bucureşti, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Covasna şi a obligat pe inculpat să plătească părţii civile suma de 17.551 RON, la care se adaugă şi obligaţiile fiscale accesorii aferente ce se vor calcula la obligaţiile de plată principale componente ale prejudiciului până la data plăţii efective.
A respins cererea formulată de partea civilă Ministerul Finanţelor Publice - Agenţia Naţională de Administraţie Fiscală Bucureşti de instituire a sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile şi imobile ale inculpatului întrucât inculpatul nu are astfel de bunuri.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Covasna şi partea civilă Ministerul Finanţelor Publice, Agenţia Naţională de Administraţie Fiscală, Direcţia Generală a Finanţelor Publice Covasna.
Parchetul de pe lângă Tribunalul Covasna a criticat sentinţa pentru o netemeinicie în ce priveşte condamnarea inculpatului pentru infracţiunea prevăzută de art. 14 alin. (1) din O.U.G. nr. 16/2001 cu raportare la art. 292 C. pen., având în vedere că ordonanţa menţionată a fost abrogată în luna noiembrie 2011, sens în care a solicitat achitarea inculpatului, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. b) raportat la art. 10 lit. b) C. proc. pen., şi cu privire la individualizarea judiciară a pedepsei aplicate pentru infracţiunea de evaziune fiscală, faţă de gradul de pericol social al acestei infracţiuni şi a solicitat majorarea pedepsei.
Partea civilă Ministerul Finanţelor Publice, Agenţia Naţională de Administraţie Fiscală, Direcţia Generală a Finanţelor Publice Covasna a criticat sentinţa pentru netemeinicie în ce priveşte respingerea cererii de instituire a sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile şi imobile ale inculpatului, arătând că în mod eronat prima instanţă a reţinut că inculpatul nu are bunuri mobile sau imobile supra cărora să se poată aplica măsura, deoarece din informaţiile obţinute de la Primăria B., acesta figurează în evidenţele fiscale cu un bun imobil şi terenul aferent şi un mijloc de transport - remorcă.
Prin decizia penală nr. 46/Ap din 18 aprilie 2012 Curtea de Apel Braşov, secţia penală, şi pentru cauze cu minori, a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Covasna împotriva sentinţei penale nr. 57 din 13 decembrie 2011 Tribunalului Covasna, pe care a desfiinţat-o în ce priveşte soluţia de condamnare a inculpatului L.D. pentru săvârşirea infracţiunii de fals în declaraţii şi rejudecând în aceste limite:
În baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. b) C. proc. pen. a dispus achitarea inculpatului L.D. pentru săvârşirea infracţiunii de fals în declaraţii prevăzută de art. 14 din O.U.G. nr. 16/2001 raportat la art. 292 C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (84 acte materiale). A menţinut celelalte dispoziţii ale hotărârii atacate. A respins apelul declarat de partea civilă Ministerul Finanţelor Publice, Agenţia Naţională de Administraţie Fiscală, Direcţia Generală a Finanţelor Publice Covasna împotriva aceleiaşi sentinţe şi a obligat partea civilă să plătească statului suma de 100 RON cu titlu de cheltuieli judiciare, restul acestor cheltuieli rămân în sarcina statului.
A constatat instanţa de apel că este întemeiată critica formulată de Ministerul Public cu privire la condamnarea inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii de fals în declaraţii în formă continuată prevăzută de art. 14 din O.U.G. nr. 16/2001 raportat la art. 292, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (84 o acte materiale), deoarece Legea nr. 211 din 2011 a intrat în vigoare la data de 25 noiembrie 2011, prin dispoziţiile art. 68 din lege a fost abrogată O.U.G. nr. 16/2001 privind gestionarea deşeurilor industriale reciclabile, republicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 104/07.02.2002, cu modificările ulterioare, ceea ce atrage soluţia de achitare a inculpatei, în temeiul art. 10 lit. b) C. proc. pen. pe motiv că fapta nu mai este prevăzută de legea penală.
Referitor la individualizarea judiciară a pedepsei, a constatat instanţa de apel că au fost respectate toate criteriile prevăzute de art. 72 C. pen. Astfel, s-a constatat corect că pericolul social al faptelor este moderat, împrejurările săvârşirii acestora - numărul mare al actelor materiale şi perioada îndelungată de timp în care a săvârşit activitatea ilicită, faptul că inculpatul a încercat să atenueze urmările faptelor, achitând o mică parte din prejudiciul cauzat statului dar şi circumstanţele personale ale acestuia.
În ceea ce priveşte apelul promovat de partea civilă, instanţa a constatat că este lipsit de temei, deoarece instituirea măsurii sechestrului asigurător se dispune doar în situaţia în care inculpatul are în proprietate bunuri mobile sau imobile, în condiţiile prevăzute de art. 163 şi urm. C. proc. pen., iar în cauză nu există bunuri asupra cărora să poată fi aplicată măsura sechestrului în vederea recuperării prejudiciului, astfel încât urmează ca parte civilă, ca organ fiscal, să verifice dacă inculpatul va dobândi alte bunuri şi să solicite instituirea măsurii asupra unor bunuri viitoare.
A reţinut că parte civilă ar mai avea la îndemână şi posibilitatea formulării unei acţiuni în faţa instanţei civile, în cadrul căreia să se clarifice dacă inculpatul este proprietarul imobilului în discuţie, să solicite întabularea în CF şi apoi instituirea sechestrului.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs partea civilă Ministerul Finanţelor Publice, Agenţia Naţională de Administraţie Fiscală, Direcţia Generală a Finanţelor Publice Covasna şi a solicitat, în esenţă, admiterea recursului şi instituirea măsurilor asigurătorii asupra bunurilor mobile şi imobile din patrimoniul inculpatului şi exonerarea de la plata cheltuielilor judiciare din apel
Examinând decizia recurată în raport de motivele de casare invocate de recurenta parte civilă, dar şi din oficiu conform prevederilor art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., combinat cu art. 3856 alin. (1) şi art. 3857 din acelaşi cod, Înalta Curte constată că recursul declarat de partea civilă Agenţia Naţională de Administraţie Fiscală prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Covasna este nefondat pentru următoarele considerente:
Înalta Curte, în urma probatoriului administrat constată că instanţele de fond şi de apel au reţinut o corectă situaţie de fapt, o justă încadrarea a faptei, fiind întrunite condiţiile legale pentru răspunderea penală a inculpatului L.D. pentru comiterea infracţiunii de evaziune fiscală, aspect necontestat de acesta care, întrucât acesta a solicitat ca judecarea să se efectueze potrivit dispoziţiilor privind acordul de vinovăţie prevăzut de art. 3201 C. proc. pen.
De asemenea, Înalta Curte constată că în mod corect a fost soluţionată latura civilă a cauzei, având în vedere că în cauză nu există bunuri asupra cărora să poată fi aplicată măsura sechestrului în vederea recuperării prejudiciului.
Dispoziţiile art. 163 alin. (1) C. proc. pen., prevăd că măsurile asigurătorii se iau în cursul procesului penal de procuror sau de instanţa de judecată şi constau în indisponibilizarea, prin instituirea unui sechestru, a bunurilor mobile şi imobile, în vederea confiscării speciale, a reparării pagubei produse prin infracţiune, precum şi pentru garantarea executării pedepsei şi se pot lua la cererea părţii civile sau din oficiu.
Astfel, pentru a se putea dispune o asemenea măsură, chiar din oficiu, este necesar să se constate că existenţa temerii că bunurile personale care ar putea garanta recuperarea pagubei să fie înstrăinate sau ascunse în scopul sustragerii de la răspunderea civilă.
Aplicarea acestei măsurii asigurătorii se realizează prin instituirea unui sechestru, identificându-se bunurile aparţinând persoanei împotriva căreia s-a luat măsura asiguratorie şi se inventariază într-un proces-verbal în care se înscriu caracteristicile pe care le au, starea de uzură, cantitatea şi evaluarea lor în bani.
Or, în cauză, din procesul verbal întocmit de către Serviciul de Investigare a Fraudelor, aflat la dosarul de urmărire penală, s-a constatat că imobilul, înscris în CF nr. AA, nr. top. XX B., nu este proprietatea inculpatului, astfel că nu a putut fi inscripţionat ipotecar în vederea recuperării prejudiciului. De asemenea, imobilul B., unde ar locui inculpatul, înscris în CF nr. AA, nr. top. XX B., conversia nr. BB în CF nr. CC şi actual nr. DD, la nr. top. YY figurează alte persoane ce au calitatea de proprietar, astfel încât acest imobil nu poate fi suspus măsurii sechestrului asigurător.
Din înscrisul aflat la dosarul de urmărire penală rezultă că autovehiculul pe care l-ar fi deţinut inculpatul, a fost vândut în vara anului 2010 şi a fost radiat din circulaţie prin dezmembrare.
Astfel, în mod corect a constatat instanţa de apel că instituirea sechestrului asigurător nu este posibilă, deoarece instituirea măsurii sechestrului asigurător se dispune doar în situaţia în care inculpatul are în proprietate bunuri mobile sau imobile, în condiţiile prevăzute de art. 163 şi urm. C. proc. pen., iar în cauză nu există bunuri asupra cărora să poată fi aplicată măsura sechestrului în vederea recuperării prejudiciului.
În ceea ce priveşte critica părţii civile referitoare la faptul că a fost obligată la cheltuieli judiciare către stat, în apel, Înalta Curte constată că în mod corect a dispus instanţa de apel obligarea părţii civile la plata cheltuielilor judiciare către stat, având în vedere dispoziţiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen., care prevăd că în cazul declarării apelului ori recursului sau al introducerii oricărei alte cereri, cheltuielile judiciare sunt suportate de către persoana căreia i s-a respins ori care şi-a retras apelul, recursul sau cererea.
Înalta Curte, ţinând seama de aceste împrejurări precum şi de administrarea legală şi completă a probelor de către prima instanţă şi de către instanţa de apel, constatând că nu există niciun alt caz de casare care se ia în considerare din oficiu, va respinge, ca nefondat, recursul declarate de partea civilă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Covasna împotriva deciziei penale nr. 46/Ap din 18 aprilie 2012 a Curţii de Apel Braşov, secţia penală şi pentru cauze cu minori, privind pe inculpatul L.D.
În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurenta parte civilă va fi obligată la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de partea civilă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Covasna împotriva deciziei penale nr. 46/Ap din 18 aprilie 2012 a Curţii de Apel Braşov, secţia penală şi pentru cauze cu minori, privind pe inculpatul L.D.
Obligă recurenta parte civilă la plata sumei de 400 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 RON reprezintă onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul inculpat.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţa publică, azi, 27 noiembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3888/2012. Penal | ICCJ. Decizia nr. 4115/2012. Penal → |
|---|
