ICCJ. Decizia nr. 458/2012. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 458/2012
Dosar nr.1080/2/2012/a1
Şedinţa publică din 16 februarie 2012
Asupra recursului de faţă,
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin încheierea din 10 februarie 2012, pronunţată în dosarul nr. 1080/2/2012 (429/2012), Curtea de Apel Bucureşti secţia I penală, pe rol fiind verificarea legalităţii şi temeiniciei arestării preventive a inculpatului M.V., ocazie cu care, acesta a formulat şi o cerere de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi ţara sau localitatea, în temeiul art. 3001 alin. (1) C. proc. pen., a constatat legalitatea şi temeinicia arestării preventive a inculpatului M.V., arestat în baza M.A.P. din 15 decembrie 2011, emis de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, iar în temeiul art. 3001 alin. (3) C. proc. pen. a menţinut arestarea preventivă a acestuia.
Prin aceeaşi încheiere, s-a respins, ca nefondată, cererea de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi ţara sau localitatea formulată de inculpatul M.V., prin apărători.
În termen legal, inculpatul M.V. a declarat recurs împotriva încheierii menţionate, solicitând admiterea acestuia si, în raport de dispoziţiile art. 136 C. proc. pen., înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea.
În acest sens a susţinut că prin încheierea atacată instanţa a motivat menţinerea măsurii arestării sale preventive prin aceea că procesul în fond este abia la început şi nu au fost audiaţi martori, aspect în raport de care consideră că nu există nici un principiu de drept care să consfinţească necesitatea sau obligativitatea aflării sale în stare de arest la momentul audierii martorilor, şi câtă vreme în cauză nu s-a pronunţat o hotărâre nu există indicii temeinice de săvârşire a faptei.
A mai precizat totodată, că o dată lăsat în libertate nu ar mai putea comite fapte penale, iar menţinerea sa în stare de arest are un beneficiu absolut minim în speţă raportat la faptul că fost lucrător superior din penitenciar, se află în prezent în celulă cu o persoană pe care până nu demult o avea în supraveghere.
Nu în ultimul rând a precizat faptul că orice infracţiune prezintă un grad de pericol social, însă la acest moment persoana sa nu mai prezintă pericol pentru ordinea publică întrucât nu mai are calitatea avută la momentul săvârşirii faptei, astfel că nu ar mai putea comite asemenea infracţiuni.
Cu privire la persoana sa a arătat că este fără antecedente penale şi că are o situaţie familială defavorabilă, având un copil cu probleme de sănătate deosebite şi o situaţia financiară şi familială disperată şi doreşte să îşi găsească un loc de muncă pentru a-şi putea întreţine familia, precizând că în situaţia înlocuirii măsurii arestării preventive cu obligarea de a nu părăsi localitatea, cunoaşte consecinţele încălcării obligării ce se vor dispune în sarcina sa şi arată că se va supune acestora respectându-le întocmai.
Recursul declarat de inculpat nu este fondat.
Potrivit art. 136 alin. (1) C. proc. pen., în cauzele privitoare la infracţiuni pedepsite cu închisoare, pentru a se asigura buna desfăşurare a procesului penal, ori pentru a se împiedica sustragerea inculpatului de la judecată, se poate lua faţă de acesta una din măsurile preventive, lit. d) a acestui articol prevăzând arestarea preventivă.
Art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 356/2006, prevede că măsura arestării inculpatului poate fi luată dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 143 şi inculpatul a săvârşit o infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani şi există probe că lăsarea sa în libertate prezintă pericol concret pentru ordinea publică.
Cu referire la motivele de recurs invocate, se reţine că instanţa de fond, la 10 februarie 2012, a constatat că temeiurile de fapt şi de drept care au impus iniţial arestarea preventivă a inculpatului nu s-au modificat, fiind îndeplinite cerinţele art. 300 alin. (3) C. proc. pen., arestarea preventiva a acestuia fiind, în continuare, justificată.
În raport de actele dosarului, Înalta Curte constată că prin rechizitoriul din data de 7 februarie 2012 emis de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, D.N.A., s-a dispus trimiterea în judecată, în stare de arest preventiv, a inculpatului M.V., alături de alţi 10 coinculpaţi, pentru săvârşirea infracţiunilor de asociere în vederea săvârşirii de infracţiuni şi luare de mită, în formă agravată şi continuată, prevăzută de art. 323 alin. (1) C. pen. de art. 254 alin. (1) şi (2) C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP),cu aplic, art. 33 lit. a) C. pen.
Prin actul de sesizare s-a reţinut în fapt, că inculpatul M.V., subcomisar şi comandantul secţiei a VI-a din penitenciarul Rahova, în mod repetat şi în realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale, în perioada august-decembrie 2011 a pretins şi primit bani şi alte foloase de la deţinuţii aflaţi în executarea pedepselor în penitenciarul Rahova, secţia a VI-a, pentru a-şi îndeplini sau pentru a nu-şi îndeplini atribuţiile de serviciu respectiv fie pentru soluţionarea favorabilă a unor cereri formulate de deţinuţi fie pentru a permite încălcarea de către aceştia a normelor care reglementează obligaţiile şi interdicţiile ce se aplică deţinuţilor, precum şi neluarea măsurilor corespunzătoare pentru sancţionarea abaterilor constatate. De asemenea, s-a reţinut că, în vederea săvârşirii infracţiunii, inculpatul M.V. s-a asociat cu coinculpaţii H.A.I. şi H.I.
Prin încheierea de şedinţă din Camera de Consiliu din data de 15 decembrie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală a dispus luarea măsurii arestării preventive a inculpatului M.V. pe o perioadă de 29 de zile, de la 15 decembrie 2011 la 12 ianuarie 2012, reţinând că inculpatul se află în situaţia prevăzută de art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., respectiv a săvârşit infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani şi există probe că lăsarea sa în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică.
Prin încheierea de şedinţă din Camera de Consiliu din data de 6 ianuarie 2012 Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală a dispus, în conformitate cu art. 155 C. proc. pen., prelungirea măsurii arestării preventive a inculpatului M.V. pe o perioadă de 30 de zile, de la 13 ianuarie 2012 la 11 februarie 2012.
Aşa fiind, se constată că deşi în cauză nu s-a pronunţat încă o hotărâre de condamnare inculpatului, în prezent dosarul fiind în primă instanţă la judecata în fond, există raţiuni temeinice de fapt şi de drept de natură să justifice continuarea privării de libertate a acestuia, în condiţiile art. 5 par. 1 lit. a) din C.E.D.O.
Totodată, s-au mai avut în vedere recrudescenţa acestui gen de fapte, starea de pericol şi urmările sociale produse prin însăşi natura faptelor.
În această ordine de idei, Înalta Curte constată că în ceea ce priveşte pericolul pentru ordinea publică, la evaluarea lui s-au avut în vedere atât datele personale ale inculpatului, cât şi cele referitoare la activitatea infracţională de săvârşirea căreia este învinuit, respectiv pericolul social al faptelor, împrejurarea că lăsarea în libertate a inculpatului ar putea crea în opinia publică un sentiment de insecuritate, credinţa că justiţia nu acţionează destul de ferm împotriva unor manifestări infracţionale de pericol accentuat.
Faţă de cele arătate, se constată că temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive a inculpatului nu s-au schimbat şi impun în continuare privarea de libertate a acestuia, apreciind că lăsarea în libertate ar prezenta pericol concret pentru ordinea publică, de natură să aducă atingere desfăşurării procesului penal, în raport de natura şi gravitatea infracţiunilor săvârşite, de modalitatea de săvârşire, de circumstanţele reale în care s-a desfăşurat activitatea infracţională, de recrudescenţa acestui gen de fapte, de starea de pericol şi de urmările sociale produse prin însăşi natura faptelor.
Aşa fiind, măsura arestării preventive se justifică în continuare, fără a încălca prezumţia de nevinovăţie de care se bucură inculpatul până la pronunţarea şi rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, deoarece a fost luată pe baza presupunerii rezonabile, în sensul comiterii unor infracţiuni şi nu tinde să reprezinte o executare anticipata a pedepsei, durata nedepăşind, la acest moment procesual, caracterul rezonabil, având în vedere complexitatea cauzei şi faptul că până în prezent nu a fost pronunţată o hotărâre de condamnare în cauză.
În raport de toate considerentele arătate, Înalta Curte constată că nu se justifică nici înlocuirea măsurii arestării preventive cu o altă măsură preventivă mai puţin restrictivă, respectiv măsura obligării de a nu părăsi ţara sau localitatea.
Ca atare, încheierea pronunţată la 10 februarie 2012 este legală.
Pentru considerentele expuse, recursul declarat de inculpatul M.V. nefiind fondat, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va fi respins.
În baza art. 192 C. proc. pen., inculpatul recurent va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul M.V. împotriva încheierii din 10 februarie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, pronunţată în dosarul nr. 1080/2/2012 (429/2012).
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 100 lei cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 16 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 459/2012. Penal | ICCJ. Decizia nr. 457/2012. Penal → |
|---|
