ICCJ. Decizia nr. 523/2012. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 523/2012
Dosar nr.1278/85/2011
Şedinţa publică din 22 februarie 2012
Asupra recursurilor de faţă.
În baza lucrărilor de la dosar, constată următoarele.
A. Prin sentinţa penală nr. 157 din 15 septembrie 2011 pronunţată de Tribunalul Sibiu, secţia penală, în dosarul nr. 1278/85/2011, a fost respinsă cererea de schimbare a încadrării juridice a faptelor formulată de inculpatul H.N. din infracţiunile de tentativă la infracţiunea de omor deosebit de grav, prev. de art. 20 raportat la art. 174 alin. (1) şi (2) combinat cu art. 176 alin. (1) lit. d) C. pen., tentativă la tâlhărie prev. de art. 20 C. pen. rap. la art. 211 alin. (1) şi (2)1 lit. a) şi c) C. pen. şi violare de dornicii iu prev. de art. 192 alin. (1) şi (2) C. pen., toate cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen. şi art. 75 lit. c) C. pen. în infracţiunile de tentativă la furt, prev. de art. 20 C. pen. rap. la art. 208 C. pen. şi violare de domiciliu prev. de art. 192 alin. (1) şi (2) C. pen.
În baza art. 20 C. pen. rap. la art. 174 alin. (1), (2) C. pen. combinat cu art. 176 alin. (1) lit. d) C. pen. şi art. 75 lit. c) C. pen. a fost condamnat inculpatul H.N., fără antecedente penale, în prezent aflat în Penitenciarul Aiud în baza mandatului de arestare preventivă nr. 5 emis în data de 24 februarie 2011 de către Tribunalul Sibiu în dosarul nr. 1021/85/2011, la o pedeapsă de 8 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de omor deosebit de grav în forma tentativei.
În baza art. 65 alin. (2) C. pen. a fost aplicată inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor civile prevăzute de art. 64 lit. a), b) C. pen. pe o durată de 3 ani după executarea pedepsei închisorii.
În baza art. 20 C. pen. rap. la art. 211 alin. (1) şi (2)1 lit. a) şi c) C. pen. cu aplic. art. 75 lit. c) C. pen., a fost condamnat acelaşi inculpat la o pedeapsă de 5 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie în forma tentativei.
În baza art. 192 alin. (1) şi (2) C. pen. cu aplic. art. 75 lit. c) C. pen. a fost condamnat acelaşi inculpat la o pedeapsă de 4 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de violare de domiciliu.
În baza art. 33 lit. a), art. 34 alin. (1) lit. b) C. pen. s-a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea de 8 ani închisoare, precum şi pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor civile prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen. pe o perioadă de 3 ani.
În baza art. 71 C. pen. s-a interzis inculpatului exercitarea drepturilor civile prevăzute de art. 64 lit. a), b) C. pen. pe durata executării pedepsei închisorii.
În baza art. 20 C. pen. raportat la art. 174 alin. (1), (2) C. pen. combinat cu art. 176 alin. (1) lit. d) C. pen. cu aplic. art. 99 şi următoarele C. pen., a fost condamnat inculpatul minor G.F., fără antecedente penale, în prezent aflat în Penitenciarul Tg. Mureş, în baza mandatului de arestare preventivă nr. 6 emis în data de 24 februarie 2011 de către Tribunalul Sibiu în dosarul nr. 1021/85/2011, la pedeapsa de 6 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de omor deosebit de grav în forma tentativei.
În baza art. 20 rap. la art. 211 alin. (1) şi (2)1 lit. a) şi c) C. pen. cu aplic. art. 99 şi următoarele C. pen. a fost condamnat acelaşi inculpat la pedeapsa de 4 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie în forma tentativei.
În baza art. 192 alin. (1) şi (2) C. pen. cu aplic. art. 99 şi următoarele C. pen. a fost condamnat acelaşi inculpat la o pedeapsă de 2 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de violare de domiciliu.
În baza art. 33 lit. a), art. 34 alin. (1) lit. b) C. pen. s-a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea de 6 ani închisoare.
În baza art. 71 C. pen. a fost interzisă inculpatului exercitarea drepturilor civile prevăzute de art. 64 lit. a), b) C. pen. pe durata executării pedepsei închisorii.
În baza art. 88 alin. (1) C. pen., s-a dedus din pedepsele aplicate inculpaţilor durata reţinerii şi arestării preventive a acestora, începând din 23 februarie 2011 până la zi.
În baza art. 350 C. proc. pen. a fost menţinută starea de arest a inculpaţilor H.N. şi G.F.
În baza art. 14 C. proc. pen., art. 346 C. proc. pen., art. 998 C. civ., art. 1003 C. civ., art. 313 din Legea nr. 95/2006 au fost admise acţiunile civile formulate de Serviciul de Ambulanţă Judeţean Sibiu, cu sediul în Sibiu, jud. Sibiu şi de Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Sibiu, cu sediul în Sibiu, jud. Sibiu şi, în consecinţă:
Au fost obligaţi în solidar inculpaţii H.N. şi G.F., acesta din urmă în solidar cu partea responsabilă civilmente G.C. să plătească:
- în favoarea Serviciului de Ambulanţă Judeţean Sibiu suma de 354 lei plus dobânzi şi penalităţi de întârziere până la data stingerii datoriei, reprezentând cheltuieli de transport şi îngrijiri medicale ale părţii vătămate M.L.;
- în favoarea Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Sibiu suma de 1.778,35 lei plus dobânzi şi penalităţi de întârziere până la data stingerii datoriei, reprezentând cheltuieli de spitalizare ale părţii vătămate M.L.
S-a luat act că partea vătămată M.L. nu s-a constituit parte civilă în cauză.
În baza art. 7 din Legea 76/2008 s-a dispus prelevarea de probe biologice de la ambii inculpaţi în vederea introducerii profilului genetic în baza de date S.N.D.G.J., la data eliberării din penitenciar.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut următoarele:
Cei doi inculpaţi, care sunt consăteni şi prieteni, s-au deplasat în data de 24 decembrie 2010 din localitatea de domiciliu în municipiul Sibiu, cu intenţia de a colinda.
Ajunşi în dreptul imobilului cu nr. 56 din zona Şoseaua Alba lulia din mun. Sibiu, inculpaţii H.N. şi inculpatul minor G.F. au hotărât să sustragă bunuri din această locuinţă.
Cei doi au pătruns în curtea imobilului prin forţarea porţii, iar în continuare au pătruns în casa părţii vătămate M.L. (în vârstă de 86 de ani) pe uşa găsită deschisă.
Fiind surprinşi de proprietara locuinţei în timp ce căutau bunuri, ambii inculpaţi au reacţionat violent, lovind victima cu pumnii şi picioarele în zone anatomice vitale, până au adus-o în stare de inconştienţă, după care, fără să sustragă vreun bun (pentru că nu au găsit), au părăsit locuinţa.
Conform raportului de constatare medico-legală efectuat în cauză (f. 38-39d.u.p.), victima M.L. a suferit în urma agresiunii inculpaţilor leziuni traumatice deosebit de grave: fractură perete superior şi lateral al sinusului maxilarului stâng, fractură temporală stângă, fractură occipitală dreaptă, fractură mandibulară stângă, hemoragie subrahnoidiană, care au impus spitalizarea victimei şi acordarea de îngrijiri medicale de specialitate pentru salvarea vieţii.
Inculpatul minor G.F. a recunoscut comiterea faptelor, atât în faza urmăririi penale, cât şi cu ocazia audierii sale în faţa instanţei.
Referitor la declaraţiile date de inculpatul minor, s-a precizat faptul că acesta a arătat în faţa procurorului în declaraţia dată ca învinuit la data de 03 februarie 2011, că atât el cât şi celălalt inculpat au lovit victima (f. 41 d.u.p.), pentru ca ulterior, din dorinţa de a ajuta pe inculpatul major H., să susţină în toate declaraţiile date, că numai el a agresat victima.
Inculpatul H.N. a susţinut în declaraţiile date în cursul procesului penal că a pătruns în imobilul locuit de victimă împreună cu inculpatul minor, a încercat să sustragă bunuri, dar nu a exercitat nici un act de violenţă asupra victimei.
Din probatoriul administrat în cauză, instanţa a apreciat că participarea directă a inculpatului major H.N. la lovirea victimei M.L. rezultă fără dubiu.
Astfel, atât partea vătămată, cât şi martorul M.C., dar şi concluziile certificatului medico-legal şi declaraţia inculpatului minor din faza urmăririi penale, confirmă participarea ambilor inculpaţi la actele de lovire repetată a victimei, chiar în interiorul locuinţei acesteia.
Pentru aceste argumente, instanţa a respins la data de 18 mai 2011 cererea inculpatului minor G.F., făcută până la începerea cercetării judecătoreşti de a fi judecat conform procedurii prev. de art. 320/1 C. proc. pen. privind recunoaşterea vinovăţiei, întrucât acesta nu a recunoscut în totalitate faptele aşa cum au fost reţinute în actul de sesizare, declaraţia dată în cursul cercetării judecătoreşti cu privire la participarea celuilalt inculpat contrazicând-o pe cea dată în cursul urmăririi penale.
De asemenea, cererea formulată de inculpatul H.N. prin apărător ales, de schimbare a încadrării juridice a faptelor acestui inculpat din infracţiunile de tentativă la omor deosebit de grav, tentativă la tâlhărie şi violare de domiciliu, fapte prev. de art. 20 C. pen. raportat la art. 174 alin. (1), (2) combinat cu art. 176 alin. (1) lit. d) C. pen., art. 20 C. pen. rap. la art. 211 alin. (1) şi (2)1 lit. a) şi c) C. pen. şi art. 192 alin. (1) şi (2) C. pen., toate cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen. şi art. 75 lit. c) C. pen. în infracţiunea de tentativă la furt şi violare de domiciliu, fapte prev. de art. 20 C. pen. rap. la art. 208 C. pen. şi art. 192 alin. (1) şi (2) C. pen., a fost respinsă ca nefondată, apreciind că încadrarea juridică a faptelor inculpatului făcută în actul de sesizare este cea corectă.
Pentru toate aceste considerente, tribunalul a constatat că vinovăţia ambilor inculpaţi în comiterea infracţiunilor de tentativă la omor deosebit de grav, tentativă la tâlhărie şi violare de domiciliu, fapte săvârşite în concurs real, a fost dovedită.
S-a reţinut că, în drept, faptele inculpatului H.N., aşa cum au fost expuse, întrunesc elementele constitutive ale infracţiunilor tentativă la infracţiunea de omor deosebit de grav, faptă prev. de art. 20 C. pen. rap. la art. 174 alin. (1) şi (2) C. pen. combinat cu art. 176 alin. (1) lit. d) C. pen., cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen. şi art. 75 lit. c) C. pen.; tentativă la infracţiunea de tâlhărie, faptă prev. de art. 211 alin. (1) şi (2) ind. 1, lit. a) şi c) C. pen. cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen. şi art. 75 lit. c) C. pen. şi infracţiunea de violare de domiciliu, faptă prev. de art. 192 alin. (1) şi (2) C. pen. cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen. şi art. 75 lit. c) C. pen.
De asemenea, faptele inculpatului minor G.F., aşa cum au fost descrise, întrunesc elementele constitutive ale infracţiunilor de tentativă la infracţiunea de omor deosebit de grav, faptă prev. de art. 20 C. pen. rap. la art. 174 alin. (1) şi (2) C. pen. combinat cu art. 176 alin. (1) lit. d) C. pen. cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen. şi art. 99 şi urm. C. pen.; tentativă la infracţiunea de tâlhărie, faptă prev. de art. 211 alin. (1) şi (2) ind. 1, lit. a) şi c) C. pen. cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen. şi art. 99 şi urm. C. pen. şi infracţiunea de violare de domiciliu, faptă prev. de art. 192 C. pen. alin. (1) şi (2) teza a II a C. pen. cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen. şi art. 99 şi urm. C. pen.
La individualizarea pedepselor aplicate fiecărui inculpat, instanţa de fond a ţinut seama de criteriile generale de individualizare prev. de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP): gradul de pericol social al faptelor comise, limitele de pedeapsă fixate de lege, personalitatea celor doi infractori, împrejurările care atenuează (în cazul minorului) sau agravează (în cazul majorului) răspunderea penală.
Astfel, prima instanţă a reţinut gradul deosebit de ridicat al infracţiunilor comise de cei doi inculpaţi (tentativă la omor deosebit de grav şi tentativă la tâlhărie, violare de domiciliu în formă agravată), dar şi faptul că cei doi inculpaţi, fără a fi recidivişti, nu sunt la primul conflict cu legea penală.
În acest sens, prima instanţă a reţinut că faţă de inculpatul H.N. şi G.F. s-a pus în mişcare acţiunea penală şi pentru infracţiunea de furt calificat de către Parchetul de pe lângă Judecătoria Sibiu.
A mai reţinut instanţa agravanta prevăzută de art. 75 lit. c) C. pen., lipsa unui loc de muncă, a unei ocupaţii în privinţa inculpatului H.N. şi, respectiv, starea de minoritate (cauză de reducere la jumătate a limitelor de pedeapsă), lipsa oricăror studii şcolare ale inculpatului minor G.F., tendinţa acestuia pentru un comportament delincvent, lipsa de supraveghere din partea părinţilor, absenţa autorităţii părinteşti asupra minorului.
B. împotriva acestei sentinţe au formulat apel, în termenul legal, inculpaţii H.N. şi G.F., aducându-i critici de nelegalitate şi netemeinicie.
Prin apărătorul desemnat din oficiu, inculpatul H.N. a solicitat schimbarea încadrării juridice a faptelor pentru care a fost condamnat de instanţa de fond în tentativă la infracţiunea de furt şi violare de domiciliu, fapte pe care Ie-a recunoscut. A susţinut inculpatul că doar inculpatul G.F. a aplicat lovituri părţii vătămate, neexistând probe că ar fi participat şi el la comiterea acestei infracţiuni.
În subsidiar, a solicitat reducerea pedepsei aplicate, având în vedere gradul redus de participaţie şi faptul că partea vătămată nu a formulat pretenţii civile în cauză.
Prin apelul formulat, astfel cum a fost susţinut de apărătorul din oficiu, inculpatul G.F. a solicitat reducerea pedepsei, faţă de conduita sinceră avută în cursul procedurilor, faţă de starea sa de minoritate şi faţă de cererea sa de a beneficia de dispoziţiile art. 320/1 C. proc. pen.
În apel, deşi s-a adus la cunoştinţa inculpaţi lor posibilitatea de a da o nouă declaraţie, conform dispoziţiilor art. 378 alin. (1) ind. 1 C. proc. pen., inculpaţii au uzat de dreptul la tăcere.
Prin Decizia penală nr. 25/A din 14 noiembrie 2011 a Curţii de Apel Alba-Iulia, secţia pentru cauze cu minori şi de familie, s-au respins ca nefondate apelurile declarate de inculpaţi, apreciindu-se criticile nefondate şi s-a menţinut starea de arest a acestora.
C. împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs inculpaţii, criticând ambele hotărâri pentru nelegalitate şi netemeinicie, reiterând motivele de apel.
Examinând Decizia recurată prin prisma cazurilor de casare prev. de art. 3859 pct. 17 şi 14 C. proc. pen., ÎNALTA CURTE constată că recursurile inculpaţilor sunt neîntemeiate.
1. Astfel, în ceea ce priveşte critica adusă încadrării juridice dată faptei comise de inculpatul H.N., analizată inclusiv prin prisma susţinerilor din ultimul cuvânt al inculpatului, Înalta Curte constată că aceasta este nefondată. Astfel, solicitarea inculpatului de schimbare a încadrării juridice a faptelor pentru care a fost trimis în judecată în infracţiunile de tentativă de furt şi violare de domiciliu, nu poate fi primită, raportat la situaţia de fapt corect reţinută de prima instanţă în baza materialului probator administrat în cauză. în concret, deşi inculpatul H.N. a negat exercitarea vreunui act de violenţă asupra părţii vătămate, arătând că inculpatul minor se face vinovat de agresarea păreţii vătămate, participarea acestuia la lovirea părţii vătămate rezultă din declaraţiile părţii vătămate - care a relatat că ambii tineri care au pătruns în locuinţă au exercitat acte de violenţă, punându-i mâna în gât şi lovind-o cu pumnii şi picioarele, coroborate cu declaraţiile iniţiale ale inculpatului minor G.F. - acesta arătând că şi inculpatul major a lovit partea vătămată cu pumnul şi apoi cu piciorul în stomac, precum şi cu constatările şi concluziile raportului de constatare medico-legală întocmit de Serviciul de Medicină Legală judeţean Sibiu - din care rezultă că partea vătămată a suferit leziuni traumatice cranio-faciale şi toracice, care s-au putut produce prin lovire repetată cu corpuri dure şi posibil compresiune cu mâna la nivelul gâtului. încercarea inculpatului minor de a reveni asupra primei declaraţii în scopul atenuării răspunderii penale a inculpatului major este explicabilă prin aceea că inculpaţii se află într-o relaţie de rudenie (veri) şi, în timp, şi-au consolidat această relaţie, inclusiv prin participarea la comiterea altor fapte penale.
Pe de altă parte, fiind astfel dovedit că inculpatul H.N. a exercitat acte de violenţă asupra părţii vătămate, Înalta Curte constată că, în raport de modul repetat şi intensitatea loviturilor aplicate unei persoane în vârstă de 86 de ani, cu pumnii şi picioarele, în zone anatomice vitale, cauzându-i leziuni traumatice deosebit de grave, ce au necesitat pentru vindecare 40-45 zile de îngrijiri medicale dacă nu survin complicaţii, fapta acestuia întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de tentativă la omor, prev. de art. 20 C. pen. rap. la art. 174 alin. (1) şi (2) C. pen., iar în raport de intenţia manifestă de a sustrage bunuri chiar prin exercitarea de violenţe, deci de a săvârşi o tâlhărie, încadrarea juridică corectă este dată de raportarea la dispoziţiile art. 176 alin. (1) lit. d) C. pen.
În consecinţă, cum încadrarea juridică a faptei comise de inculpat este cea prev. de art. 20 C. pen. rap. la art. 174 alin. (1) şi (2) C. pen., combinat cu art. 176 alin. (1) lit. d) C. pen., solicitarea acestuia de a i aplica dispoziţiile art. 320/1 alin. (1) şi (7) C. proc. pen. este inadmisibilă, chiar în situaţia în care ar fi recunoscut faptele şi şi-ar fi însuşit probele de la urmărire penală, în raport de dispoziţiile art. 320/1 alin. (7) teza finală, potrivit cărora dispoziţiile alin. (1)- (6) nu se aplică în cazul în care acţiunea penală vizează o infracţiune care se pedepseşte cu detenţiunea pe viaţă, cum este şi cazul infracţiunii de omor deosebit de grav.
2. Referitor la critica formulată de inculpatul G.F. ce vizează individualizarea judiciară a pedepsei, ÎNALTA CURTE apreciază că solicitarea acestuia de a se reduce pedeapsa aplicată nu se justifică în condiţiile în care, pe de o parte, inculpatul nu a recunoscut integral acuzaţiile aduse, ci a încercat în cursul judecăţii să îl exonereze parţial de răspundere pe coinculpatul H.N. şi, de asemenea, să-şi diminueze participarea sa la exercitarea actelor de violenţă asupra părţii vătămate, arătând că i-a dat acesteia doar un pumn în zona fetei (fila 64 dosar fond şi ultimul cuvânt din recurs) iar, pe de altă parte, în raport de datele ce caracterizează persoana acestuia, aşa cum au fost reţinute de instanţa de fond, respectiv: lipsa oricăror studii şcolare, lipsa de supraveghere din partea părinţilor, absenţa autorităţii părinteşti asupra minorului şi tendinţa acestuia pentru un comportament delincvent. Sub acest ultim aspect, din înscrisurile aflate la dosarul cauzei (fila 106-109 dosar u.pen.) reiese că inculpatul G.F. a mai fost sancţionat administrativ şi, respectiv, cercetat/arestat preventiv pentru săvârşirea altor infracţiuni de furt calificat şi tâlhărie împreună cu inculpatul H. şi alţi făptuitori, ceea ce denotă o perseverenţă infracţională în săvârşirea unor infracţiuni grave şi pun în evidenţă periculozitatea sporită a acestuia şi necesitatea de a se aplica o pedeapsă care să asigure atât reeducarea, dar şi o constrângere corespunzătoare încălcării legii penale.
De altfel, în ansamblul criteriilor indicate de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), persoana inculpatului reprezintă doar un reper care nu poate prevala faţă de criteriul gradului de pericol social concret ridicat pe care îl prezintă fapta acestuia, astfel că nu se justifică reducerea pedepsei aplicată de instanţa de fond şi menţinută de instanţa de apel.
Ca atare, Înalta Curte, analizând din oficiu acelaşi caz de casare - prev. de pct. 14 al art. 385/9 C. proc. pen. şi în ceea ce îl priveşte pe inculpatul H.N., apreciază că nu se justifică reducerea pedepselor aplicate inculpaţilor de instanţa de fond şi menţinute în apel, faţă de împrejurările şi modalitatea în care au fost comise faptele, de gravitatea deosebită a acestora, de periculozitatea de care au dat dovadă inculpaţii, criterii în raport de care instanţa de fond a dozat corespunzător atât cuantumul cât şi modalitatea de executare a pedepselor aplicate, inculpaţii neprezentând garanţiile unei conduite care să permite instanţei să dea dovadă de clemenţă.
În consecinţă, apreciind că prin cuantumul şi modalitatea de executare, pedepsele aplicate inculpaţilor sunt apte să asigure reeducarea acestora, prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni dar şi o constrângere corespunzătoare încălcării legii, Înalta Curte va respinge recursuri le sub acest aspect.
Pentru toate aceste considerente, având în vedere şi faptul că nu există motive de casare care să fie luate în considerare din oficiu, conform dispoziţiilor art. 385/9 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte, în baza art. 385/15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge recursurile formulate de inculpaţi, ca nefondate, constatând că aceştia au săvârşit cu vinovăţie faptele pentru care au fost condamnaţi iar pedepsele aplicate sunt bine dozate şi nu se justifică reducerea acestora.
Conform dispoziţiilor art. 385/16 alin. (2) C. proc. pen. se va computa durata arestării preventive, la zi iar în baza art. 192 alin. (2) din acelaşi cod recurenţii - inculpaţi vor fi obligaţi la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate recursurile declarate de inculpaţii H.N. şi G.F. împotriva deciziei penale nr. 25/A din 14 noiembrie 2011 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia pentru cauze cu minori şi de familie.
Deduce din cuantumul pedepselor aplicate inculpaţilor H.N. şi G.F., durata reţinerii şi arestării preventive de la 23 februarie 2011 la 22 februarie 2012.
Obligă recurenţii inculpaţi la plata sumelor de câte 500 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care sumele de câte 300 lei, reprezentând onorariile apărătorilor desemnaţi din oficiu, se vor avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 22 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 398/2012. Penal. Luare de mită (art. 254... | ICCJ. Decizia nr. 521/2012. Penal → |
|---|
