ICCJ. Decizia nr. 517/2012. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 517/2012
Dosar nr. 1226/2/2012/a1
Şedinţa publică din 21 februarie 2012
Asupra recursurilor de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin încheierea din 15 februarie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, având pe rol verificarea legalităţii şi temeiniciei arestării preventive a inculpaţilor M.A. şi A.M., în baza art. 3001 alin. (1) C. proc. pen., a constatat legalitatea şi temeinicia măsurii arestării preventive.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut că, printre alţii, inculpaţii au fost arestaţi prin încheierea pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, (mandatul de arestare preventivă nr. 80/UP pentru M.A. şi mandatul de arestare preventivă nr. 81/UP pentru A.M.) din 22 decembrie 2011, fiind cercetaţi pentru:
- M.A., pentru luare de mită, prevăzută şi pedepsită de art. 6 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 254 alin. (1) C. pen. şi trafic de influenţă, prevăzută şi pedepsită de art. 6 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 257 alin. (1) C. pen., faptele constând în aceea că, în calitate de primar a pretins suma de 500.000 Euro denunţătorului P.F. (din care a primit până în prezent 50.000 Euro), în scopul de a abuza de prerogativele funcţiei în exercitarea atribuţiilor de serviciu şi a dispune întocmirea unui plan parcelar (de către Comisia Locală de Fond Funciar) în care să fie incluse toate terenurile denunţătorului (23 de loturi, în suprafaţă totală de 23,8 ha) şi amplasate unul în vecinătatea celuilalt (alipite), precum şi în scopul de a-şi trafica influenţa pe care a lăsat să se creadă că o are asupra directorului Oficiului de cadastru şi Publicitate Imobiliară Ilfov – G.R.N., pentru a o determina să avizeze planul parcelar şi să emită documentele cadastrale în vederea alipirii terenurilor în cauză; fals intelectual, în forma participaţiei improprii (instigare mediată), prevăzută şi pedepsită de art. 31 alin. (2) C. pen. raportat la art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP) raportat la art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000, pentru că l-a determinat pe finul său, S.O., să încheie un contract de cesiune fictiv, la notariat, cu denunţătorul P.F., prin care denunţătorul să îi cedeze drepturile asupra a două imobile (terenuri) cesionarului (S.O.), contract întocmit şi autentificat sub nr. 2611 la data de 28 iulie 2011 (fără vinovăţie, de notarul public M.V.), prin care s-au atestat astfel împrejurări necorespunzătoare adevărului, deoarece, în realitate, acest contract a fost încheiat în scopul de a garanta şi a ascunde săvârşirea infracţiunii de luare de mită;
- A.M., sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de: trafic de influenţă, în formă continuată, prevăzută şi pedepsită de art. 6 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 257 alin. (1) C. pen. raportat la art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), pentru că a pretins, direct şi indirect (prin intermediul lui S.I.), suma de 1.100.000 Euro denunţătorului P.F., lăsând să se creadă că are influenţă asupra primarului M.A. pentru a-l determina să întocmească un plan parcelar în care să fie incluse toate terenurile denunţătorului şi amplasate unul în vecinătatea celuilalt (alipite), precum şi asupra directorului Oficiului de Cadastru şi Publicitate Imobiliare Ilfov - G.R.N., pentru a o determina să avizeze planul parcelar şi să emită cu rapiditate documentele cadastrale pentru terenurile în cauză; fals intelectual, în forma participaţiei improprii (instigare mediată) prevăzută şi pedepsită de art. 31 alin. (2) C. pen. raportat la art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP) raportat la art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000, pentru că l-a determinat pe S.I. să întocmească la notariat un contract de împrumut fictiv cu denunţătorul P.F., din care să rezulte că S.I. l-a împrumutat pe denunţător cu suma pretinsă drept mită, iar împrumutul să fie garantat cu terenurile denunţătorului, contract de împrumut întocmit şi autentificat sub nr. 1028 la data de 06 iulie 2011 (fără vinovăţie de notarul public P.R.A.), prin care s-au atestat astfel împrejurări necorespunzătoare adevărului, deoarece, în realitate, acest contract a fost încheiat în scopul de a garanta şi a ascunde săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă.
Instanţa a reţinut că, în cauză, subzistă temeiurile prevăzute de art. 148 lit. f) C. proc. pen., respectiv existenţa probelor şi indiciilor temeinice în sensul cerut de art. 143 şi art. 681 C. proc. pen., paragraful 1 lit. c) al art. 5 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, dar şi a art. 136 C. proc. pen. şi, ca atare, a apreciat că există presupunerea rezonabilă că inculpaţii au săvârşit faptele şi că pentru buna desfăşurare a procesului penal se impune menţinerea acestei măsuri în condiţiile în care inculpaţii s-au folosit de funcţiile lor, au abuzat de încrederea comunităţii, au implicat mai multe persoane în scopul obţinerii de foloase necuvenite, împiedicând martorul denunţător să se bucure de drepturile sale cetăţeneşti.
Referitor la pericolul concret pentru ordinea publică, această condiţie, în accepţiunea instanţei este îndeplinită, decurgând din gravitatea presupuselor infracţiuni, din împrejurările complexe în care s-au derulat, de persoana inculpaţilor – profesia şi funcţia deţinută de aceştia, presupunând probitate profesională şi morală, respect faţă de lege şi aplicarea întocmai a acesteia.
Împotriva acestei încheieri au declarat recurs inculpaţii pentru considerentele expuse.
În examinarea recursurilor, instanţa porneşte de la următoarele premise:
- este adevărat că, în principiu, starea de arest este una de excepţie în cursul procesului penal;
- acest principiu nu este însă unul absolut, de natură să excludă luarea măsurii arestării prealabil deschiderii unui proces public în care are loc judecarea pe fond a cauzei penale;
- legislaţiile penale ale tuturor statelor prevăd posibilitatea arestării prealabile judecăţii publice (procesului în faţa instanţei);
- însăşi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului permite luarea măsurii preventive a arestării, ca măsură prealabilă judecării acuzatului [art. 5 paragraful 1 lit. c)]; jurisprudenţa Curţii Europene a examinat, de-a lungul timpului, condiţiile în care această măsură poate fi luată de statele Uniunii, astfel încât să fie corect protejată libertatea cetăţeanului (persoanei fizice).
- Constituţia României [art. 23 alin. (4) şi (5)] prevede posibilitatea luării acestei măsuri preventive, jurisprudenţa Curţii Constituţionale statuând, constant, că luarea acestei măsuri nu este de natură să aducă atingere prezumţiei de nevinovăţie.
În consecinţă, fără a aduce atingere caracterului de excepţie al arestării, măsura poate fi totuşi dispusă în condiţiile prevăzute de legea internă.
Examinând actele şi lucrările dosarului poate aprecia că, în prezenta cauză, au fost respectate dispoziţiile art. 5 din C.E.D.O. şi practica Curţii Europene a Drepturilor Omului în materie, precum şi legea internă.
În mai multe cauze, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat că avantajele pe care le prezintă detenţia preventivă sunt cunoscute şi nu pot fi negate: să împiedice persoana suspectă să fugă, să evite distrugerea unor probe, să împiedice săvârşirea unor noi infracţiuni sau, eventual, să o protejeze împotriva furiei publicului sau a victimei. În doctrină sunt şi opinii împotriva detenţiei provizorii, afirmându-se că aceasta prezintă numeroase inconveniente, această măsură reprezentând o atingere adusă prezumţiei de nevinovăţie, o ruptură de mediul familial şi profesional şi, totodată, poate constitui – uneori – un mijloc de presiune asupra inculpatului pentru a-l constrânge să mărturisească.
În jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a precizat care este principiul general în această materie în cauza Wemhoff contra Germaniei (hotărârea din data de 27 iunie1968): „detenţia preventivă trebuie să aibă un caracter excepţional, starea de libertate fiind starea normală – şi ea nu trebuie să se prelungească dincolo de limitele rezonabile – independent de faptul că ea se va imputa sau nu din pedeapsă".
În raport cu aceste principii generale este inerentă problema interpretării noţiunii de „limite rezonabile". Această interpretare trebuie să fie una „in concreto", urmând a se analiza circumstanţele fiecărui caz în parte.
Pentru înţelegerea acestei noţiuni trebuie observată legătura dintre ea – „limitele rezonabile ale detenţiei preventive" – şi dispoziţia asemănătoare cuprinsă în art. 6 paragraful 1 – intervalul de timp rezonabil în care trebuie judecată o cauză.
Cu privire la aceasta, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în cauza Stogmuller contra Austriei, menţionează că: „dispoziţia din art. 6 paragraful 1 se întinde asupra tuturor justiţiabililor şi are ca scop să îi protejeze împotriva duratei excesive a procedurii; în materie penală, ea vizează în mod special să evite prelungirea pe o perioadă prea mare de timp a incertitudinii cu privire la soarta inculpatului. Art. 5 paragraful 3 se referă la persoanele aflate în detenţie preventivă. El cere o diligentă sporită pentru procedurile de acest tip. Tocmai din acest punct de vedere intervalul prevăzut de art. 5 se deosebeşte de cel prevăzut de art. 6. Pe de altă parte însă, chiar dacă durata instrucţiei penale nu depăşeşte limitele considerate rezonabile, cea a detenţiei o poate face".
De asemenea, s-a stabilit jurisprudenţial că aprecierea limitelor rezonabile ale unei detenţii provizorii se face luându-se în considerare circumstanţele concrete ale fiecărui caz, pentru a vedea în ce măsură „există indicii precise cu privire la un interes public real care, fără a fi adusă atingere prezumţiei de nevinovăţie, are o pondere mai mare decât cea a regulii generale a judecării în stare de libertate" (Curtea Europeană a Drepturilor Omului: hotărârile în cauzele Labita contra Italiei, Neumeister contra Austriei şi Stasatis contra Lituaniei).
Dacă motivele pentru care o persoană poate fi lipsită de libertate sunt, de regulă, aceleaşi în toate legislaţiile (conservarea probelor, împiedicarea exercitării de presiuni asupra martorilor sau victimei sau împiedicarea unei posibile înţelegeri între inculpat şi complicii săi, protejarea ordinii publice în cazul infracţiunilor cu puternic ecou în rândul comunităţii, prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni sau împiedicarea fugii acuzatului), Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu s-a mulţumit să constate invocarea lor de către instanţele naţionale, ci a obligat instanţele naţionale să argumenteze cu probe motivele pentru care măsura arestării preventive a fost prelungită, demonstrând astfel că au depus diligenţe speciale în desfăşurarea procedurii (Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cauza Jablonski contra Poloniei).
Chiar Curtea Europeană a recunoscut jurisprudenţial că, în măsura în care şi dreptul naţional prevede, prin gravitatea lor particulară şi prin reacţia publicului la săvârşirea lor, anumite infracţiuni pot să provoace o tulburare socială de natură a justifica o detenţie provizorie, cel puţin pentru un anume timp.
Convenţia Europeană condiţionează legalitatea privării de libertate de existenţa unor motive verosimile, temeinice, că s-a săvârşit sau că se va săvârşi o infracţiune sau că autorul va fugi după săvârşirea unei infracţiuni. Noţiunea de „motive verosimile" a fost interpretată de Curte în sensul existenţei unor date, informaţii care să convingă un observator obiectiv că este posibil ca persoana respectivă să fi săvârşit acea infracţiune. Aceste date nu trebuie să aibă aceeaşi forţă ca cele necesare pentru a justifica o condamnare sau pentru a formula o acuzare, nefiind necesar ca persoana să fie, într-un final şi acuzată sau trimisă în judecată. Scopul arestării este să se continue cercetările, urmând să se confirme sau să se infirme motivele care constituie temei al arestării.
Or, faptele care formează obiect de cercetare în prezentul dosar, prin gravitatea lor particulară, în contextul funcţiilor îndeplinite de persoanele cercetate, şi prin reacţia publicului la săvârşirea lor sunt de natură să provoace o tulburare socială, nu obligatoriu privită la nivel naţional, care să justifice menţinerea stării de arest.
Întrucât faptele presupus a fi fost săvârşite de inculpaţi, precum şi gradul de implicare ori de participaţie penală a acestora, dar şi probele ori indiciile temeinice care le dovedesc au fost deja expuse, nu se mai impune relevarea lor.
În opinia Înaltei Curţi, instanţa de fond a făcut o analiză detaliată (filele 13-14), pe care şi-o însuşeşte, apreciind că menţinerea măsurii arestării este o măsură de natură să asigure în cauză buna desfăşurare a procesului penal, în condiţiile în care instanţa, la acest moment, nu a început cercetarea judecătorească.
Ca atare, instanţa reţinând că temeiurile care au determinat luarea acestei măsuri subzistă şi în prezent şi impun în continuare privarea lor de libertate, per a contrario neimpunându-se revocarea acestei măsuri şi înlocuirea cu o altă măsură alternativă neprivativă de libertate, în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge ca nefondate recursurile inculpaţilor.
Văzând şi dispoziţiilor art. 192 alin. (2) C. proc. pen.;
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpaţii A.M. şi M.A. împotriva încheierii din 15 februarie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, pronunţată în dosarul nr. 1226/2/2012/a1.
Obligă recurenţii inculpaţi inculpat la plata sumei de câte 350 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de câte 50 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi 21 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 521/2012. Penal | ICCJ. Decizia nr. 509/2012. Penal. înşelăciunea (art. 215... → |
|---|
