ICCJ. Decizia nr. 551/2012. Penal. Menţinere măsură de arestare preventivă. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr.551/2012
Dosar nr. 1283/1/2012
Şedinţa publică din 22 februarie 2012
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin încheierea de şedinţă din data de 13 februarie 2012 pronunţată în dosarul nr. 6364/95/2011, Curtea de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori, a dispus menţinerea stării de arest a inculpaţilor C.L., T.I., L.C. şi M.O.
Pentru a dispune astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Verificând legalitatea şi temeinicia măsurii arestării preventive a inculpaţilor C.L., T.I., L.C. şi M.O., curtea a apreciat că se impune menţinerea acestei măsuri.
Prin încheierea nr. 12 din 10 februarie 2011, pronunţată de Tribunalul Gorj, în dosarul nr. 2551/95/2011, s-a dispus arestarea preventivă a inculpaţilor, apreciindu-se că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de 148 alin. (1) lit. a), b), e) şi f) C. proc. pen.,fiind indicii temeinice că inculpaţii T.I., C.L. şi B.A. au iniţiat şi constituit un grup infracţional organizat. La grupare, din anul 2008, au aderat şi inculpaţii L.C. şi M.O. prin recrutare, transport, cazare, transfer persoane minore şi majore. În luna noiembrie 2008 inculpaţii C.L. şi T.I. au recrutat, cazat şi transferat în Anglia prin acte de înşelăciune, forme de constrângere ori fraudă mai multe părţi vătămate, unde le-au determinat să practice prostituţia. Pe partea vătămată L.G. au constrâns-o, aceasta fiind obligată să-şi răscumpere dreptul dea a putea să se elibereze de sub autoritatea inculpaţilor, acelaşi lucru întâmplându-se şi cu partea vătămată P.I. Inculpaţii au încercat să zădărnicească aflarea adevărului, dar cercetările au continuat, probatoriul fiind administrat sub diverse forme. Inculpaţii au determinat părţile vătămate şi martorii să nu declare adevărul, prin acte de înţelegere frauduloasă, acte de constrângere, ameninţare. Inculpatul T.I. ajutat de inculpaţii L.C., C.L. şi M.O. au recrutat, transferat şi transportat pe minora Ş.A. în vârstă de 16 ani, pe părţile vătămate H.L.R. şi C.V. care au fost scoase din ţară prin inducerea acestora în eroare şi prin ameninţări, reţelele infracţionale fiind extinse în S.U.A. Măsura a fost prelungită şi menţinută iar prin sentinţa penală nr. 233 din 20 decembrie 2011, pronunţată de Tribunalul Gorj în dosarul nr. 6364/95/2011, inculpaţii au fost condamnaţi la pedepse cu privare de libertate.
Analizând materialul probator existent la dosar curtea a apreciat că nu s-au schimbat temeiurile avute în vedere la luarea măsurii deoarece în continuare sunt probe că inculpaţii au săvârşit faptele pentru care sunt cercetaţi, infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani. Criteriile personale invocate de inculpaţi trebuie analizate şi în comparaţie cu interesul general al societăţii, astfel încât niciuna dintre cele două componente ale echilibrului social nu trebuie să primeze în detrimentul celeilalte. S-a apreciat că inculpaţii prezintă în continuare pericol concret pentru ordinea publică, având în vedere natura şi gravitatea faptei, împrejurările săvârşirii, impactul negativ pe care l-a avut infracţiunea în rândul comunităţii, fiind justificată ideea că dacă inculpaţii s-ar afla în libertate s-ar crea un sentiment de nesiguranţă în rândul celorlalţi membrii ai societăţii generat de aspectul că persoane bănuite că au săvârşit astfel de fapte se află printre ei. Totodată s-a mai reţinut că nu trebuie ignorată nici reacţia opiniei publice, care reclamă o intervenţie promptă a autorităţilor care să nu aibă ca efect încurajarea unor astfel de comportamente, ci diminuarea sau chiar stoparea lor.
Pe de altă parte curtea a constatat că s-au respectat drepturile inculpatului prevăzute de Codul de procedură penală şi art. 5 şi 6 din C.E.D.O.
Împotriva acestei încheieri, în termen legal a declarat recurs inculpata M.O., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Examinând recursul declarat de inculpata M.O. sub toate aspectele, conform art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte, apreciază că acesta este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta.
Din examinarea lucrărilor dosarului, se constată că, prin sentinţa penală nr. 233 din 20 decembrie 2011, pronunţată de Tribunalul Gorj în dosarul nr. 6364/95/2011, inculpata a fost condamnată la pedeapsa cu privare de libertate. În baza art. 350 C. proc. pen., s-a menţinut măsura arestării preventive luată faţă de inculpată.
Faţă de inculpată s-a dispus arestarea preventivă prin încheierea nr. 12 din 10 februarie 2011, pronunţată de Tribunalul Gorj în dosarul nr. 2551/95/2011, apreciindu-se că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de 148 alin. (1) lit. a), b), e) şi f) C. proc. pen., fiind indicii temeinice că inculpaţii T.I., C.L. şi B.A. au iniţiat şi constituit un grup infracţional organizat. La grupare, din anul 2008, au aderat şi inculpaţii L.C. şi M.O. prin recrutare, transport, cazare, transfer persoane minore şi majore. în luna noiembrie 2008 inculpaţii C.L. şi T.I. au recrutat, cazat şi transferat în Anglia prin acte de înşelăciune, forme de constrângere ori fraudă mai multe părţi vătămate, unde le-au determinat să practice prostituţia. Pe partea vătămată L.G. au constrâns-o, aceasta fiind obligată să-şi răscumpere dreptul dea a putea să se elibereze de sub autoritatea inculpaţilor, acelaşi lucru întâmplându-se şi cu partea vătămată P.I. Inculpaţii au încercat să zădărnicească aflarea adevărului, dar cercetările au continuat, probatoriul fiind administrat sub diverse forme. Inculpaţii au determinat părţile vătămate şi martorii să nu declare adevărul, prin acte de înţelegere frauduloasă, acte de constrângere, ameninţare. Inculpatul T.I. ajutat de inculpaţii L.C., C.L. şi M.O. au recrutat, transferat şi transportat pe minora Ş.A. în vârstă de 16 ani, pe părţile vătămate H.L.R. şi C.V. care au fost scoase din ţară prin inducerea acestora în eroare şi prin ameninţări, reţelele infracţionale fiind extinse în S.U.A.
Ţinând seama de probele cauzei, respectiv: (plângerile şi denunţurile părţilor vătămate, procese verbale de sesizare din oficiu, declaraţiile părţilor vătămate şi inculpaţi ale martorilor T.C., C.C., F.V. şa, procese verbale de percheziţii domiciliare, corporală şi auto, ş.a.) probe din care a rezultat presupunerea rezonabilă că inculpata a săvârşit faptele pentru care a fost trimisă în judecată, şi faţă de care s-a şi dispus măsura arestării preventive, măsură care a fost menţinută de către instanţă în continuare, apare ca justificată.
La acest moment, Înalta Curte, nu a analizat probele ce au fost administrate în faza de urmărire penală şi la cercetarea judecătorească, şi nici nu a tras concluzii referitoare la vinovăţia sau nevinovăţia inculpatei întrucât s-ar fi antepronunţat.
Înalta Curte, consideră că în ceea ce o priveşte pe inculpată, subzistă temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive, temeiuri prevăzute de art. 148 lit. b), e) şi f) C. proc. pen. precum,respectiv pedepsele prevăzute pentru infracţiunile reţinute în sarcina inculpatei sunt mai mari de 4 ani şi există probe certe că lăsarea în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică.
Astfel, conform art. 3002 C. proc. pen., în cauzele în care inculpatul este trimis în judecată în stare de arest preventiv, instanţa este datoare să verifice din oficiu, legalitatea şi temeinicia măsurii arestării preventive înainte de expirarea duratei arestării preventive. Din actele şi lucrările dosarului rezultă că instanţa Curţii de Apel Craiova s-a conformat acestor dispoziţii legale.
De asemenea, dacă constată că temeiurile ce au determinat arestarea preventivă au încetat sau nu există temeiuri noi care să justifice privarea de libertate, dispune prin încheiere, revocarea arestării preventive şi punerea de îndată în libertate a inculpatului.
Conform dispoziţiilor art. 160 ind. b) alin. (3) C. proc. pen., când instanţa constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate, instanţa dispune, prin încheiere motivată, menţinerea arestării preventive.
Prin încheierea atacată, instanţa de apel, constatând că aceste dispoziţii procedurale sunt aplicabile în cauză, pentru că există motive verosimile de a bănui că inculpata M.O., a comis faptele pentru care a fost trimisă în judecată şi condamnată în primă instanţă, respectiv prevăzute de art. 7 Legea nr. 39/2003 şi art. 12 şi 13 din Legea nr. 678/2001, pentru care pedeapsa prevăzută de lege este mai mare de patru ani, iar lăsarea în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică,a dispus menţinerea arestării preventive a inculpatei.
Astfel, de la termenul la care s-a menţinut starea de arest nu au apărut elemente noi care să modifice temeiurile avute în vedere la menţinerea măsuri, existând indicii suficiente că inculpata a săvârşit faptele pentru care se află în faţa instanţei, de asemenea, se menţin aceste temeiuri şi cu privire la pericolul concret pentru ordinea publică, inculpata, fiind bănuită că a săvârşit infracţiuni grave, având în vedere împrejurările comiterii faptei, natura, gravitatea şi pericolul social ridicat al unor astfel de infracţiuni, având în vedere că în activitatea infracţională au fost antrenate mai multe persoane, respectiv, inculpatul T.I. a fost ajutat de inculpaţii L.C., C.L. şi M.O. care au recrutat, transferat şi transportat pe minora Ş.A. în vârstă de 16 ani, pe părţile vătămate H.L.R. şi C.V. care au fost scoase din ţară prin inducerea acestora în eroare şi prin ameninţări, reţelele infracţionale fiind extinse în S.U.A.
Poziţia procesuală a inculpatei a fost avută în vedere la stabilirea pedepsei, iar alte circumstanţe personale ce pot fi avute în vedere nu se regăsesc în privinţa inculpatei.
Înalta Curte reţine că încheierea instanţei de apel este legală şi justificată.
Astfel, potrivit art. 5 pct. 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, referitor la cazurile de excepţie în care o persoană poate fi lipsită de libertate, inculpatul a fost iniţial reţinut în vederea aducerii în fata autorităţilor judiciare competente existând motive verosimile de a bănui că au săvârşit o infracţiune (lit. c)).
Ulterior măsura arestării a fost prelungită pe baza încheierilor pronunţate de un tribunal competent (art. 5 pct. 1 lit. a) din Convenţie), în speţă în temeiul încheierilor pronunţate de către Tribunalul Gorj, şi încheierea recurată pronunţată de Curtea de Apel Craiova prin care s-a menţinut starea de arest a inculpatei, încheiere pronunţată în dosarul nr. 6364/95/2011.
Aşadar, Înalta Curte, consideră că menţinerea arestării preventive a inculpatei este justificată, întrucât subzistă temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive, temeiuri prevăzute de art. 148 lit. b), e) şi f) C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 356/2006, respectiv pedeapsa pentru infracţiunile reţinute în sarcina inculpaţilor este mai mare de 4 ani şi există probe că lăsarea în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică.
Totodată, Curtea a apreciat că sunt în continuare îndeplinite cerinţele art. 136 alin. (1) C. proc. pen., potrivit cărora, în cauzele privitoare la infracţiuni pedepsite cu detenţiunea pe viaţă sau cu închisoare, pentru a se asigura buna desfăşurare a procesului penal ori pentru a se împiedica sustragerea învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei, se poate lua faţă de acesta una din următoarele măsuri preventive: 1) reţinerea; b) obligarea de a nu părăsi localitatea; c) obligarea de a nu părăsi ţara; d) arestarea preventivă.
Având în vedere faptul că măsurile preventive aduc atingere libertăţii individuale, consfinţită ca un drept fundamental al persoanei, legiuitorul a instituit garanţiile juridice necesare care să împiedice orice abuz în luarea şi menţinerea măsurilor preventive.
În reglementarea acestora, se recomandă instituirea unui grad diferenţiat de constrângere a libertăţii individuale sau a altor drepturi şi libertăţi, astfel încât să poată fi aleasă, în funcţie de fiecare cauză concretă, măsura preventivă care poate asigura scopul urmărit prin cea mai redusă constrângere.
Individualizarea măsurii preventive este lăsată întotdeauna la latitudinea judecătorului, respectiv instanţei în cursul judecăţii, pentru a aprecia dacă măsura obligării de a nu părăsi ţara sau localitatea este suficientă sau se impune luarea, respectiv menţinerea faţă de inculpat a măsurii arestării preventive.
Detenţia provizorie poate fi menţinută atunci când instanţa constată insuficienţa măsurii obligării de a nu părăsi ţara sau localitatea, cu respectarea, pe toată durata procesului, a principiului proporţionalităţii între măsura preventivă şi gravitatea faptei respectiv a făptuitorului.
Din perspectiva C.E.D.O., în art. 5 paragraful 3 se arată că orice persoană arestată sau deţinută, în condiţiile prevăzute de paragraful 1 lit. c) din prezentul articol, are dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanţii care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere.
Pentru a înţelege sensul dispoziţiei enunţate, Curtea a stabilit cu exactitate domeniul ei de aplicaţie. Astfel s-a apreciat că este esenţial ca, în funcţie de starea de detenţie a persoanei împotriva căreia se desfăşoară urmărirea penală, instanţele naţionale să aprecieze dacă intervalul scurs înaintea judecării inculpatului a depăşit, la un moment dat, limitele rezonabile, adică cele ale sacrificiului care, în circumstanţele cauzei, putea fi impus în mod rezonabil unei persoane prezumată nevinovată.
Curtea a decis, cu valoare de principiu, că termenul final al detenţiei provizorii la care se referă art. 5 paragraful 3 este ziua când hotărârea de condamnare a devenit definitivă, sau aceea în care s-a statuat asupra fondului cauzei, fie chiar numai în primă instanţă.
Totodată, s-a statuat că gravitatea unei fapte poate justifica menţinerea stării de arest în condiţiile în care durata acestuia nu a depăşit o limită rezonabilă.
Raportând datele speţei dedusă judecăţii la dispoziţiile cuprinse în legea naţională corelate cu prevederile art. 5 paragraful 3 din C.E.D.O., Înalta Curte, apreciază că, în acest moment, cererea inculpatei de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi ţara sau localitatea este neîntemeiată, iar, pentru realizarea scopului penal astfel cum este reglementat de art. 136 alin. (1) C. pen., impunându-se menţinerea măsurii arestării preventive, fiind respectat în acest fel şi principiul proporţionalităţii între măsura preventivă şi gravitatea faptei respectiv a făptuitorului.
Raportându-ne la gravitatea infracţiunilor săvârşite, la împrejurarea că la instanţa de apel cauza este la începutul cercetării judecătoreşti, Înalta Curte, apreciază că în acest moment nu este oportună înlocuirea măsurii arestării preventive a inculpatei cu altă măsură neprivativă de libertate.
În aceste condiţii, Înalta Curte, a apreciat că detenţia provizorie este legitimă, fiind necesară ocrotirii unui interes general al societăţii care primează în raport de interesul privat al inculpatei (aceasta fiind reţinută şi ulterior arestată preventiv din data de 10 februarie 2011), nu a depăşit un termen rezonabil în accepţiunea legislaţiei naţionale dar şi din perspectiva C.E.D.O.
Faţă de aceste considerente, în conformitate cu dispoziţiile art. 385 ind. 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., urmează a respinge ca nefondat recursul declarat de inculpata M.O. împotriva încheierii de şedinţă din data de 13 februarie 2012 a Curţii de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori, pronunţată în dosarul nr. 6364/95/2011.
În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen. recurenta inculpată va fi obligată la plata sumei de 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpata M.O. împotriva încheierii de şedinţă din data de 13 februarie 2012 a Curţii de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori, pronunţată în dosarul nr. 6364/95/2011.
Obligă recurenta inculpată la plata sumei de 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 22 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 552/2012. Penal | ICCJ. Decizia nr. 55/2012. Penal → |
|---|
