ICCJ. Decizia nr. 552/2012. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr.552/2012
Dosar nr. 75638/3/2011/a2
Şedinţa publică din 22 februarie 2012
Asupra recursurilor de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin încheierea de şedinţă din data de 10 februarie 2012, pronunţată în dosarul nr. 75638/3/2011/a2 (362/2012), Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, a menţinut starea de arest a inculpaţilor G.M.F. şi N.G.
Pentru a dispune astfel, instanţa de apel a reţinut în esenţă că temeiurile prevăzute de art. 143 şi 148 lit. f) C. proc. pen., avute în vedere la luarea măsurii aretării preventive a inculpaţilor G.M.F. şi N.G. se menţin şi în prezent şi se impune în continuare privarea de libertate a acestora.
Împotriva acestei încheieri în termen legal, au declarat recurs inculpaţii G.M.F. şi N.G., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Examinând recursurile declarate de inculpaţii G.M.F. şi N.G. sub toate aspectele, conform art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte, apreciază că acestea sunt nefondate, pentru considerentele ce se vor arăta.
Din examinarea lucrărilor dosarului, se constată că, prin sentinţa penală nr. 873 din 14 decembrie 2011 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, inculpaţii G.M.F. şi N.G. au fost condamnaţi la pedepse privative de libertate pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea 143/2000 şi art. 3 alin. (1) şi (2) din Legea 143/2000 şi s-a dedus perioada reţinerii si arestării preventive a inculpaţilor de la 18 octombrie 2011 la zi.
S-a reţinut în esenţă că la data de 17 octombrie 2011 inculpaţii G.M.F. şi N.G. au fost depistaţi de către lucrători de poliţie din cadrul I.G.P.R – B.C.I.O.B., în apropierea localităţii Sibiu, deţinând cantitatea de 199,28 grame cocaină, drog pe care l-au deţinut, transportat şi introdus fără drept pe teritoriul României deplasându-se pe ruta Spania (Madrid) - România.
Împotriva inculpaţilor G.M.F. şi N.G. a fost luată măsura reţinerii la data de 18 octombrie 2011, iar ulterior au fost arestaţi preventiv.
Ţinând seama de probele cauzei, respectiv: proces-verbal de depistare a inculpaţilor în timp ce deţineau cantitatea de 194,44 gr. cocaina; procese-verbale de redare a convorbirilor înregistrate şi interceptate în baza autorizaţiilor emise de instanţă, declaraţii martori C.D., C.C.D., T.C.G., T.G., A.I.N., raport de constatare tehnico - ştiinţifică din 24 octombrie 2011, diagrama cursei efectuate de autocarul aparţinând firmei SC M.A.T. SRL pe ruta Madrid - Videle din care rezultă că cei doi inculpaţi au călătorit pe ruta Spania – România, probe din care a rezultat presupunerea rezonabilă că inculpaţii au săvârşit faptele pentru care au fost trimişi în judecată, şi faţă de care s-a şi dispus măsura arestării preventive, măsură care a fost menţinută de către instanţă în continuare, apare ca justificată.
La acest moment, Înalta Curte, nu a analizat probele ce au fost administrate în faza de urmărire penală şi la cercetarea judecătorească, şi nici nu a tras concluzii referitoare la vinovăţia sau nevinovăţia inculpaţilor întrucât s-ar fi antepronunţat.
Înalta Curte, consideră că în ceea ce îi priveşte pe inculpaţi, subzistă temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive, temeiuri prevăzute de art. 148 lit. f) C. proc. pen. precum, respectiv pedepsele prevăzute pentru infracţiunile reţinute în sarcina inculpaţilor sunt mai mari de 4 ani şi există probe certe că lăsarea în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică.
Astfel, conform art. 3002 C. proc. pen., în cauzele în care inculpatul este trimis în judecată în stare de arest preventiv, instanţa este datoare să verifice din oficiu, legalitatea şi temeinicia măsurii arestării preventive înainte de expirarea duratei arestării preventive. Din actele şi lucrările dosarului rezultă că instanţa Curţii de Apel Bucureşti s-a conformat acestor dispoziţii legale.
De asemenea, dacă constată că temeiurile ce au determinat arestarea preventivă au încetat sau nu există temeiuri noi care să justifice privarea de libertate, dispune prin încheiere, revocarea arestării preventive şi punerea de îndată în libertate a inculpatului.
Conform dispoziţiilor art. 160 ind. b) alin. (3) C. proc. pen., când instanţa constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate, instanţa dispune, prin încheiere motivată, menţinerea arestării preventive.
Prin încheierea atacată, instanţa de apel, constatând că aceste dispoziţii procedurale sunt aplicabile în cauză, pentru că există motive verosimile de a bănui că inculpaţii G.M.F. şi N.G., au comis faptele pentru care au fost trimişi în judecată, respectiv prevăzute de art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000 şi art. 3 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000, pentru care pedeapsa prevăzută de lege este mai mare de patru ani, iar lăsarea în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică, a dispus menţinerea arestării preventive a inculpaţilor.
Astfel, de la termenul la care s-a verificat şi menţinut starea de arest nu au apărut elemente noi care să modifice temeiurile avute în vedere la menţinerea măsurii, existând indicii suficiente că inculpaţii au săvârşit faptele pentru care se află în faţa instanţei, de asemenea, se menţin aceste temeiuri şi cu privire la pericolul concret pentru ordinea publică, inculpaţii, fiind bănuiţi că au săvârşit infracţiuni grave, având în vedere împrejurările comiterii faptei, natura, gravitatea şi pericolul social ridicat al unor astfel de infracţiuni, având în vedere cantitatea de 199,28 grame cocaină, drog pe care l-au deţinut, transportat şi introdus fără drept pe teritoriul României deplasându-se pe ruta Spania (Madrid) - România.
Poziţia procesuală sinceră a inculpaţilor a fost avută în vedere la stabilirea pedepselor, iar alte circumstanţe personale ce pot fi avute în vedere nu se regăsesc în privinţa inculpaţilor.
Înalta Curte reţine că încheierea instanţei de apel este legală şi justificată.
Astfel, potrivit art. 5 pct. 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, referitor la cazurile de excepţie în care o persoană poate fi lipsită de libertate, inculpatul a fost iniţial reţinut în vederea aducerii în fata autorităţilor judiciare competente existând motive verosimile de a bănui că au săvârşit o infracţiune (lit. c)).
Ulterior măsura arestării a fost prelungită pe baza încheierilor pronunţate de un tribunal competent (art. 5 pct. 1 lit. a) din Convenţie), în speţă în temeiul încheierilor pronunţate de către Tribunalul Bucureşti, şi încheierea recurată pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti prin care s-a menţinut starea de arest a inculpaţilor, încheiere pronunţată în dosarul nr. 75638/3/2011/a2 (362/2012).
Aşadar, Înalta Curte, consideră că menţinerea arestării preventive a inculpaţilor este justificată, întrucât subzistă temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive, temeiuri prevăzute de art. 148 lit. f) C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 356/2006, respectiv pedeapsa pentru infracţiunile reţinute în sarcina inculpaţilor este mai mare de 4 ani şi există probe că lăsarea în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică.
Totodată, Curtea a apreciat că sunt în continuare îndeplinite cerinţele ari. 136 alin. (1) C. proc. pen., potrivit cărora, în cauzele privitoare la infracţiuni pedepsite cu detenţiunea pe viaţă sau cu închisoare, pentru a se asigura buna desfăşurare a procesului penal ori pentru a se împiedica sustragerea învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei, se poate lua faţă de acesta una din următoarele măsuri preventive: 1) reţinerea; b) obligarea de a nu părăsi localitatea; c) obligarea de a nu părăsi ţara; d) arestarea preventivă.
Având în vedere faptul că măsurile preventive aduc atingere libertăţii individuale, consfinţită ca un drept fundamental al persoanei, legiuitorul a instituit garanţiile juridice necesare care să împiedice orice abuz în luarea şi menţinerea măsurilor preventive.
În reglementarea acestora, se recomandă instituirea unui grad diferenţiat de constrângere a libertăţii individuale sau a altor drepturi şi libertăţi, astfel încât să poată fi aleasă, în funcţie de fiecare cauză concretă, măsura preventivă care poate asigura scopul urmărit prin cea mai redusă constrângere.
Individualizarea măsurii preventive este lăsată întotdeauna la latitudinea judecătorului, respectiv instanţei în cursul judecăţii, pentru a aprecia dacă măsura obligării de a nu părăsi ţara sau localitatea este suficientă sau se impune luarea, respectiv menţinerea faţă de inculpat a măsurii arestării preventive.
Detenţia provizorie poate fi menţinută atunci când instanţa constată insuficienţa măsurii obligării de a nu părăsi ţara sau localitatea, cu respectarea, pe toată durata procesului, a principiului proporţionalităţii între măsura preventivă şi gravitatea faptei respectiv a făptuitorului.
Din perspectiva C.E.D.O., în art. 5 paragraful 3 se arată că orice persoană arestată sau deţinută, în condiţiile prevăzute de paragraful 1 lit. c) din prezentul articol, are dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanţii care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere.
Pentru a înţelege sensul dispoziţiei enunţate, Curtea a stabilit cu exactitate domeniul ei de aplicaţie. Astfel s-a apreciat că este esenţial ca, în funcţie de starea de detenţie a persoanei împotriva căreia se desfăşoară urmărirea penală, instanţele naţionale să aprecieze dacă intervalul scurs înaintea judecării inculpatului a depăşit, la un moment dat, limitele rezonabile, adică cele ale sacrificiului care, în circumstanţele cauzei, putea fi impus în mod rezonabil unei persoane prezumată nevinovată.
Curtea a decis, cu valoare de principiu, că termenul final al detenţiei provizorii la care se referă art. 5 paragraful 3 este ziua când hotărârea de condamnare a devenit definitivă, sau aceea în care s-a statuat asupra fondului cauzei, fie chiar numai în primă instanţă.
Totodată, s-a statuat că gravitatea unei fapte poate justifica menţinerea stării de arest în condiţiile în care durata acestuia nu a depăşit o limită rezonabilă.
Raportând datele speţei dedusă judecăţii la dispoziţiile cuprinse în legea naţională corelate cu prevederile art. 5 paragraful 3 din C.E.D.O., Înalta Curte, apreciază că, în acest moment, cererile inculpaţilor de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi ţara sau localitatea sunt neîntemeiate, iar, pentru realizarea scopului penal astfel cum este reglementat de art. 136 alin. (1) C. pen., impunându-se menţinerea măsurii arestării preventive, fiind respectat în acest fel şi principiul proporţionalităţii între măsura preventivă şi gravitatea faptei respectiv a făptuitorului.
Raportându-ne la gravitatea infracţiunilor săvârşite, la împrejurarea că la instanţa de apel cauza este la debutul cercetării judecătoreşti, Înalta Curte, apreciază că în acest moment nu este oportună înlocuirea măsurii arestării preventive a inculpaţilor cu altă măsură neprivativă de libertate.
În aceste condiţii, Înalta Curte, a apreciat că detenţia provizorie este legitimă, fiind necesară ocrotirii unui interes general al societăţii care primează în raport de interesul privat al inculpaţilor (aceştia fiind reţinuţi şi ulterior arestaţi preventiv din data de 18 octombrie 2011), nu a depăşit un termen rezonabil în accepţiunea legislaţiei naţionale dar şi din perspectiva C.E.D.O.
Faţă de aceste considerente, în conformitate cu dispoziţiile art. 385 ind. 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., urmează a respinge ca nefondate recursurile declarate de inculpaţii G.M.F. şi N.G. împotriva încheierii de şedinţă din data de 10 februarie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală pronunţată în dosarul nr. 75638/3/2011/a2 (362/2012).
În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen. recurenţii inculpaţi G.M.F. şi N.G. vor fi obligaţi la plata sumei de câte 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de câte 100 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpaţii G.M.F. şi N.G. împotriva încheierii de şedinţă din data de 10 februarie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, pronunţată în dosarul nr. 75638/3/2011/a2 (362/2012).
Obligă recurenţii inculpaţi la plata sumelor de câte 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care sumele de câte 100 lei, reprezentând onorariile apărătorilor desemnaţi din oficiu, se vor avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 22 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 580/2012. Penal | ICCJ. Decizia nr. 551/2012. Penal. Menţinere măsură de... → |
|---|
