ICCJ. Decizia nr. 549/2012. Penal

Decizii penale ICCJ 2012

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA PENALĂ

Decizia nr. 549/2012

Dosar nr. 5817/1/2011

Şedinţa publică din 22 februarie 2012

Asupra contestaţiei în anulare de faţă;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Decizia penală nr. 2339 din 9 iunie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. 356/100/2008, s-a decis: Admiterea recursului declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, DIICOT., Serviciul Teritorial Cluj împotriva deciziei penale nr. l50/ A din 11 noiembrie 2010 a Curţii de Apel Cluj, secţia penală şi de minori, privind pe intimaţii inculpaţi L.B.M.L., P.M. şi T.G. S-a casat în totalitate, Decizia atacată şi sentinţa penală nr. 229 din 11 mai 2010 a Tribunalului Maramureş şi, rejudecând:A condamnat pe inculpata L.B.M.L. la pedeapsa de 3 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 323 alin. (1) şi (2) C. pen., în baza art. 12 alin. (1) şi (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) a condamnat pe inculpata L.B.M.L. la pedeapsa de 5 ani închisoare şi 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen., în baza art. 33 lit. a), art. 34 lit. b) şi art. 35 C. pen. a dispus ca inculpata să execute pedeapsa cea mai grea, de 5 ani închisoare şi 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen. S-a făcut aplicarea art. 71 - 64 lit. a) şi b) C. pen. A condamnat pe inculpata P.M. la pedeapsa de 4 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută art. 323 alin. (1) şi (2) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP), în baza art. 12 alin. (1) şi (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) şi art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP) a condamnat pe inculpata P.M. la pedeapsa de 6 ani închisoare şi la 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen., în baza art. 33 lit. a), art. 34 lit. b) şi art. 35 C. pen. a dispus ca inculpata să execute pedeapsa cea mai grea, de 6 ani închisoare şi 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen. S-a făcut aplicarea art. 71 - 64 lit. a) şi b) C. pen. A condamnat pe inculpatul T.G. la pedeapsa de 4 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 323 alin. (1) şi (2) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP), în baza art. 12 alin. (1) şi (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) şi art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP) a condamnat pe inculpatul T.G. la pedeapsa de 6 ani închisoare şi la 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen., în baza art. 33 lit. a), art. 34 lit. b) şi art. 35 C. pen., a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea, de 6 ani închisoare şi 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen. A făcut aplicarea art. 71 - 64 lit. a) şi b) C. pen., în baza art. 19 din Legea nr. 678/2001 raportat la art. 118 lit. e) C. pen., a confiscat în folosul statului echivalentul în lei la data efectuării plăţii a sumei de 3500 de dolari de inculpata L.B.M.L., precum şi a sumei de 2000 euro de la inculpata P.M. în baza art. 191 C. proc. pen. a obligat fiecare inculpat la câte 1500 lei cheltuieli judiciara către stat. Onorariile apărătorilor desemnaţi din oficiu pentru intimaţii inculpaţi, în sumă de câte 300 lei urmând a fi plătiţi din fondul Ministerului Justiţiei.

Pentru a decide astfel, instanţa de fond a reţinut următoarele: Asupra recursului de faţă, în baza lucrărilor din dosar, s-au constatat următoarele: Prin sentinţa penală nr. 595 din 14 decembrie 2006, Tribunalul Maramureş a dispus condamnarea inculpaţilor L.B.M.L., P.M. şi T.G. la câte o pedeapsă rezultantă de 7 ani închisoare, cu executare în regim de detenţie, pentru infracţiunile de trafic de persoane în formă continuată şi asociere pentru săvârşirea de infracţiuni, soluţie desfiinţată prin Decizia penală nr. 4/ A din 15 ianuarie 2008 a Curţii de Apel Cluj, instanţa de control judiciar trimiţând cauza spre rejudecare, la acelaşi tribunal, ca urmare a constatării încălcării dispoziţiilor privind citarea şi dreptul la apărare faţă de inculpata L.B.M.L. în al doilea ciclu procesual. Tribunalul Maramureş, prin sentinţa penală nr. 229 din 11 mai 2010, a dispus, în temeiul dispoziţiilor art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen., a dispus achitarea celor trei inculpaţi pentru infracţiunile de trafic de persoane în formă continuată şi asociere pentru săvârşirea de infracţiuni, reţinând, în esenţă, că acuzaţia adusă acestora prin rechizitoriu se bazează exclusiv pe declaraţiile martorelor R.A. şi C.T. (persoane ce nu au dorit să participe în procesul penal în calitate de părţii vătămate), date atât în faţa autorităţilor germane, CB şi în faţa autorităţilor române, împrejurare în care prezumţia de nevinovăţie de care beneficiază inculpaţii atât prin prisma legislaţiei naţionale (art. 66 C. proc. pen.), cât şi a celei europene (C.E.D.O.), nu a fost înlăturată de procuror prin prezentarea unor probe concludente în dovedirea vinovăţiei, orice dubiu profitând-le, în condiţiile în care probatoriul administrat este contradictoriu. în acest sens, au fost exemplificate declaraţiile martorilor R.I. şi C.A., soţii persoanelor exploatate sexual, care au precizat că acestea au practicat prostituţia, fiind plecate din ţară şi în prezent, pentru acelaşi scop, afirmaţii confirmate şi de martora G.L., sora persoanei vătămate R.A. În plus, martora a aflat de la sora sa că aceasta nu a fost vândută în Germania de către inculpaţii P.M. şi T.G., aspect ce s-a coroborat şi cu precizările martorului R.I., prezent la discuţia avută între martorele R.A. şi C.T. cu inculpata L.B.M.L. şi soţul acesteia, la întoarcerea în ţară, ocazie cu care fiecare susţinea propria sa varianta cu privire la evenimentul în cauză. A fost avut în vedere şi conţinutul corespondenţei cu autorităţile germane care au suspendat derularea procedurilor faţă de inculpaţi datorită lipsei unei suspiciuni legata de fapte. Ca urmare, s-a constata că martorele R.A. şi C.T. nu au fost racolate de inculpaţii P.M. şi T.G. sub pretextul de a fi duse în Germania la muncă ca menajere sau ospătăriţe, ci acestea şi-au manifestat disponibilitatea de a-i însoţi, chiar soţii lor ocupându-se de găsirea mijloacelor de transport, iar odată ajunse în străinătate au fost găzduite, câteva zile, de inculpata L.B.M.L. şi apoi părăsind domiciliul acesteia, au sesizat autorităţilor germane şi române faptul că au fost vândute şi obligate să practice prostituţia. Hotărârea instanţei de fond a fost atacată cu apel de DIICOT, Biroul Teritorial Maramureş, care a solicitat desfiinţarea soluţiei de achitare şi condamnarea inculpaţilor pentru infracţiunile reţinute prin rechizitoriu, întrucât vinovăţia acestora rezultă din întregul material probator administrat în cauză, acuzaţiile nefiind fundamentate doar pe declaraţiile persoanelor vătămate R.A. şi C.T., făcând referire, în acest sens, la declaraţiile martorilor R.I., C.A. şi G.L. precum şi la susţinerile celor trei inculpaţi, mijloace de probă care conduc la dovedirea vinovăţiei acestora sub aspectul infracţiunilor de trafic de persoane în formă continuată şi asociere pentru săvârşirea de infracţiuni. Prin Decizia penală nr. 150/ A din 11 noiembrie 2011, Curtea de Apel Cluj, secţia penală şi de minori, a respins, ca nefondat, apelul parchetului şi menţinând soluţia de achitare a celor trei inculpaţi a făcut trimitere la dispoziţiile art. 289 alin. (2), art. 200 si art. 202 C. proc. pen. potrivit cărora instanţa este obligată să verifice temeinicia şi legalitate probelor strânse în cursul urmăririi penale şi care constituie suport al trimiterii în judecată, prin administrarea lor în şedinţa publică, nemijlocit, oral şi contradictoriu pentru a constata în ce măsură pot constitui temei de condamnare.

În aceste condiţii, s-a constatat că rechizitoriul se fundamentează exclusiv pe baza declaraţiilor martorelor C.T. şi R.A., în timp ce inculpaţii, au avut o poziţie constantă, pe întreaga durată a procesului, de respingere a acuzaţiilor aduse, iar mijloacele de probă la care face referire parchetul în cuprinsul motivelor de apel nu constituie probe certe de vinovăţie care să justifice o soluţie de condamnare a acestora, operând principiul „in dubio pro reo", situaţie în care, în cauză, prezumţia de nevinovăţie nu a fost înfrântă. S-a reţinut, ca fiind neîntemeiate şi susţinerile potrivit cărora modificarea şi nuanţarea unor declaraţii în faza cercetării judecătoreşti şi aprecierea acestora strict în favoarea inculpaţilor denotă o lipsă de rol activ a instanţei în administrarea probatoriului, câtă vreme administrarea acestora s-a făcut în şedinţa publică, în condiţiile contradictorialităţii, iar procurorul a beneficiat de drepturile conferite de dispoziţiile art. 327 C. proc. pen., adresând întrebări martorilor reaudiaţi. Ca atare, instanţa de apel, analizând probatorul administrat nemijlocit, în şedinţă publică, cu asigurarea contradictorialităţii, a constatat că martorele R.A. şi C.T. şi-au exprimat dorinţa de a-i însoţi pe inculpaţii P.M. şi T.G. în Germania, unde urmau să-şi găsească un loc de muncă, fiind găzduite, în străinătate, pentru câteva zile de inculpata L.B.M.L., iar după plecarea din locuinţa acesteia, au sesizat atât autorităţilor germane, cât şi celor române faptul că au fost victime ale traficului de persoane.

DIICOT, serviciul Teritorial Cluj, a declarat, în termen legal, recurs, solicitând casarea hotărârilor atacate, cu consecinţă pronunţării unei soluţii de condamnare, în rejudecare, sens în care în motivele dezvoltate s-a arătat că punerea sub acuzare şi trimiterea în judecată nu se întemeiază doar pe declaraţiile martorelor R.A. şi C.T., vinovăţia inculpaţilor fiind dovedită de o serie de elemente certe care rezultă din coroborarea întregului material probator administrat în cauză atât în faza de urmărire penală, cât şi în cursul cercetării judecătoreşti, respectiv declaraţiile martorilor C.A., R.J. şi G.L. şi a persoanelor vătămate R.A. şi C.T., precum şi documentele emanate de la autorităţile germane, iar împrejurarea că organele judiciare străine au suspendat cercetările pentru lipsa suficientelor suspiciuni legale de fapte nu poate constitui argument pentru achitarea celor trei inculpaţi, în condiţiile în care acestea nu au avut la dispoziţie alte mijloace de probă decât reclamaţiile şi interogatoriile persoanelor exploatate sexual. S-a mai menţionat că martorii C.A. şi R.J. au declarat pentru prima dată în cursul cercetării judecătoreşti că victimele erau prostituate, împrejurare care, însă, nu exclude existenţa infracţiunii de trafic de persoane în situaţia în care sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de norma de incriminare pentru o asemenea faptă penală, precum şi faptul că nuanţarea unor declaraţii date în faţa instanţei nu poate fi apreciată strict în favoarea inculpaţilor fără a fi analizate prin raportare la întregul material probator. În ceea ce priveşte infracţiunea prevăzută de art. 323 C. pen. s-a susţinut că pentru a se reţine această faptă este suficient să se facă dovada existenţei unui consens fără echivoc între inculpaţi sub aspectul constituirii şi scopului asocierii, infracţiunea consumându-se în momentul realizării acestui consens fără a fi necesar ca asocierea să aibă o anumită durată în timp. În acord cu principiul dreptului la un proces echitabil consacrat de C.E.D.O., transpus şi în legislaţia naţională şi prin raportare şi la motivele de recurs ale parchetului care prin criticile formulate tindeau la o soluţie de condamnare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a luat măsuri pentru readministrarea probatoriului, însă inculpaţii P.M. şi T.G. au refuzat să dea declaraţii uzând de dreptul la tăcere conform art. 70 C. proc. pen., în timp ce ascultarea inculpatei L.B.M.L. a fost imposibilă, întrucât în ciuda demersurilor făcute nu a fost identificat domiciliul avut de aceasta în străinătate. Nici victimele traficului de persoane nu au putut fi audiate direct şi nemijlocit pentru că potrivit susţinerilor inculpaţilor P.M. şi T.G. şi martorele R.A. şi C.T. se află în străinătate, adresele acestora fiind necunoscute aspect confirmat şi de verificările efectuate de instanţa de apel la evidenţa populaţiei.

Examinând hotărârile atacate atât prin prisma criticilor formulate şi a cazurilor de casare invocate, cât şi din oficiu conform dispoziţiilor art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte a constatat ca fiind fondat recursul parchetului pentru următoarele considerente:

Potrivit dispoziţiilor art. 3859 pct. 18 C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării când s-a comis o gravă eroare de fapt, având drept consecinţă pronunţarea unei soluţii greşite de achitare sau de condamnare. Eroarea de fapt constituie caz de casare ori de câte ori într-o cauză este evidentă stabilirea eronată a faptelor în existenţa sau inexistenţa lor. În natura acestora sau în împrejurările în care au fost comise, fie prin neluarea în considerare a probelor care le confirmau, fie prin denaturarea conţinutului acestora, cu condiţia să fi influenţat asupra soluţiei. Aşadar, greşita examinare a probelor administrate la instanţa de fond, sens în care s-a constatat că la dosar exista o probă când în realitate aceasta nu exista, ori se consideră că anumite probe demonstrează existenţa unei împrejurări, când de fapt, din mijloacele de probă reiese contrariul, conduce la comiterea unei erori grave în reţinerea situaţiei de fapt. Înalta Curte a constatat că există contradicţie evidentă între considerentele hotărârii de achitare şi conţinutul real al mijloacelor de probă, starea de fapt reţinută prin hotărârile atacate fiind consecinţa ignorării şi a denaturării probelor administrate la instanţa de fond şi cea de apel, fără a face o examinare a materialului probatoriu administrat în cauză, s-au limitat în motivarea soluţiei să reţină că prezumţia de nevinovăţie a inculpaţilor nu a fost înfrântă în condiţiile în care singurele probe în fundamentarea vinovăţiei sunt declaraţiile martorelor R.A. şi C.T., victime ale infracţiunii de trafic de persoane, date pro causa, ignorând astfel aspectele evidente ce rezultau din conţinutul probelor. Or, conform dispoziţiilor art. 356 lit. c) C. proc. pen. expunerea hotărârii trebuie să cuprindă o analiză a probelor care au servit ca temei pentru soluţionarea laturii penale a cauzei, cât şi a celor care au fost înlăturate, precum şi analiza oricăror elemente de fapt pe care se sprijină soluţia dată. Astfel, din examinarea mijloacelor de probă aflate la dosarul de urmărire penală, coroborate cu probele administrate nemijlocit în cursul cercetării judecătoreşti, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că, la data de 16 septembrie 2002, inculpaţii P.M. şi T.G., frate şi soră, au recrutat, prin înşelăciune, persoanele vătămate R.A. şi C.T., promiţându-le locuri de muncă bine plătite în Germania, ca menajere sau bucătărese, sens în care au spus că le vor însoţi până la destinaţie, într-un oraş de lângă Hamburg, unde se stabilise fiica, respectiv nepoata de soră, inculpata L.B.M.L., aceasta fiind cea care urma să le faciliteze angajarea. Prezent la discuţii a fost şi martorul R.J., soţul persoanei vătămate R.A., care şi-a exprimat acordul, însă a condiţionat plecarea tinerelor de obţinerea de venituri din activităţi licite, fiind exclusă practicarea prostituţiei, primind garanţii în acest sens din partea inculpatei P.M., care s-a obligat să plătească transportul celor două în străinătate, urmând să-i fie restituită contravaloarea călătoriei din primul salariu. La data de 19 septembrie 2002 persoanele vătămate împreună cu inculpaţii P.M. şi T.G. care erau însoţiţi şi de martora T.C., verişoară primară cu inculpata P.M., au părăsi teritoriul României, la bordul a două maşini şi o dată ajunşi la Hamburg, inculpata P.M. a contactat-o telefonic pe fiica sa, inculpata L.B.M.L., care şi-a trimis concubinul, numitul B.Ş., să-i aducă la domiciliul său. Iniţial, inculpata L.B.M.L. a obligat persoanele vătămate R.A. şi C.T. să practice prostituţia într-un bar, iar apoi într-un imobil în care au fost mutate sub supraveghere, motivând că trebuie să-şi recupereze suma de 2000 euro pe care a plătit-o mamei sale pentru ele, iar în caz de refuz, a ameninţat că vor fi vândute unor proxeneţi albanezi. Persoanele vătămate R.A. şi C.T., treptat au câştigat încrederea inculpatei L.B.M.L. şi obţinând cheia de la imobilul în care locuiau s-au deplasat la o cabină telefonică publică, de unde l-au sunat pe martorul C.A. povestindu-i cele întâmplate, fiind îndrumate să se deplaseze la poliţie, iar la rândul său, martorul a anunţat organele de poliţie din ţară. Banii obţinuţi din exploatarea celor două în sumă de 3500 dolari au fost luaţi de inculpata L.B.M.L. şi numitul B.Ş. În luna noiembrie 2004, inculpata L.B.M.L. însoţită de martora T.C. şi numitul B.Ş. s-au deplasat la domiciliul persoanei vătămate R.A. pentru a o determina să îşi retragă acuzaţiile, de faţă la discuţii fiind prezenţi şi martorii R.J. şi G.L., soţul, respectiv sora acesteia. Cu această ocazie, persoana vătămată a fost ameninţată de inculpata L.B.M.L. că îşi va face dreptate singură, sens în care îl va pune pe numitul B.Ş. să intre peste ea în casă, "măcar să ştie pentru ce face puşcărie". În faţa organelor de urmărire penală, persoanele vătămate R.A. şi C.T. au declarat că nu înţeleg să participe în proces ca părţi vătămate şi nu se constituie părţii civile, declaraţiile acestora fiind valorificate în calitate de martor, astfel cum stabilesc dispoziţiile art. 82 C. proc. pen. În acest sens, s-a apreciat că sunt semnificative declaraţiile martorelor R.A. şi C.T., date în faţa organelor de urmărire penală în perioada 2003-2004, care au susţinut că inculpaţii P.M. şi T.G. s-au oferit să le ducă în Germania pentru a se angaja ca bucătărese sau menajere, sens în care le-au plăti transportul, contravaloarea acestuia urmând să fie restituită din primul salariu, iar obţinerea unor locuri de muncă cât mai avantajoase să fie facilitată de inculpata L.B.M.L., care trăia de 8 ani lângă oraşul Hamburg. Aceleaşi persoane vătămate au precizat că inculpata L.B.M.L. a plătit pentru ele suma de 2000 euro, în schimb fiind obligate să practice prostituţia pentru acoperirea acestor cheltuielile, sub ameninţarea că vor fi vândute unor proxeneţi albanezi. În declaraţiile date, ambele persoane vătămate au susţinut că nu au avut posibilitatea să refuze practicarea prostituţiei, în condiţiile în care nu aveau bani şi, în acelaşi timp, erau ameninţate cu vânzarea către proxeneţi albanezi, fiind-le indusă şi ideea că sunt supravegheate, din stradă, de cunoscuţi ai inculpatei L.B.M.L. Au mai precizat că au practicat prostituţia timp de aproape 2 săptămâni, perioada în care au obţinut 3500 dolari, bani ce au fost luaţi de inculpata L.B.M.L. şi concubinul acesteia. Împrejurările de fapt stabilite prin declaraţiile celor două persoane vătămate au fost confirmate de aspectele relatate de martorul R.J. în faza de urmărire penala şi la instanţa de fond, în primul ciclu procesual, care a fost prezent când inculpaţii P.M. şi T.G. au propus martorelor R.A. şi C.T. să le găsească locuri de muncă în Germania, unde locuia inculpata L.B.M.L., fiica coinculpatei P.M., iar banii de transport urmau să le fie restituiţi din primul salariu, ocazie cu care martorul a condiţionat plecarea soţiei sale de obţinerea de venituri din activităţi licite, fiind exclusă practicarea prostituţiei. Mai mult, martorul a mai precizat că a aflat de la martorul C.A., ce fusese sunat din Germania de persoana vătămată C.T., că cele două fete au fost obligate să practice prostituţia, aspect ce i-a fost, ulterior, confirmat şi de către soţia sa, martora R.A. atât telefonic cât şi la întoarcerea în ţară, iar în noiembrie 2004, la domiciliul său, s-a prezentat inculpata L.B.M.L. împreună cu numitul B.Ş., solicitându-i martorei să-şi retragă plângerea pretinzând că cele sesizate nu sunt reale, cerere cu care însă nu a fost de acord.

Şi declaraţiile date de martorul R.J. la instanţa de fond, după trimiterea cauzei spre rejudecare, susţin situaţia de fapt reţinută de Înalta Curte, chiar dacă acestea nu cuprind o prezentare amănunţită a aspectelor relatate organelor de urmărire penală şi judecătorului fondului din primul ciclu procesual, împrejurare datorată trecerii timpului, cu atât mai mult cu cât la finalul depoziţiei, martorul a arătat, după ce în prealabil i-au fost citite declaraţiile de la urmărire, că acestea corespund adevărului. La conturarea elementelor de fapt au fost avute în vedere şi declaraţiile martorului C.A. date în faza de urmărire penală şi la instanţa de fond atât în primul ciclu procesual cât şi în rejudecare, potrivit cărora actuala sa soţie, C.T., a plecat în anul 2002, perioadă în care erau certaţi, în Germania, împreună cu o prietenă, întrucât inculpaţii P.M. şi T.G. au promis ca prin intermediul inculpatei L.B.M.L. să le obţină locuri de muncă ca bucătărese sau menajere, iar în realitate au fost obligate de către aceasta şi soţul ei, numitul B.Ş., să se prostitueze, împrejurări de care a luat cunoştinţă telefonic, ocazie cu care a îndrumat persoana vătămată să se adreseze autorităţilor germane, precum şi după întoarcerea acesteia în ţară când a însoţit-o la organele de poliţie pentru a depune plângere. Chiar dacă ar fi adevărate afirmaţiile martorilor R.J. şi C.A., făcute abia în rejudecare a fondului, potrivit cărora cele două fete ar fi prostituate, Înalta Curte a constatat că această împrejurare nu are relevanţă sub aspectul reţinerii infracţiunii de trafic de persoane, câtă vreme sunt întrunite elementele constitutive ale acestei fapte penale, în raport inclusiv de circumstanţele care au determinat şi au favorizat comiterea, întrucât legiuitorul nu a condiţionat existenţa traficului de persoane de anumite calităţi ale victimelor exploatări sexuale. Situaţia de fapt reţinută s-a coroborat şi cu aspectele susţinute de martora G.L., sora persoanei vătămate R.A., care a fost de faţă în noiembrie 2004, când inculpata L.B.M.L., însoţită de numitul B.Ş. înarmat cu un pistol, a venit la domiciliul cumnatului său, martorul R.J., şi a solicitat sorei sale să-şi retragă plângerea în schimbul unei sume de banii, însă, fiind refuzata a ameninţat-o cu moartea. Cu aceiaşi ocazie, a aflat că inculpata L.B.M.L. a obligat-o pe sora sa, în Germania, să practice prostituţia. În ceea ce priveşte declaraţia dată de aceiaşi martoră, în rejudecarea fondului cauzei, Înalta Curte a înlăturat susţinerea referitoare la faptul că persoana vătămată R.A. i-ar fi spus cu ocazia incidentului din noiembrie 2004 că a fost vândută în Germania pentru practicarea prostituţie de soţul său, întrucât nu se coroborează cu nici un mijloc de probă administrat în cauză, din contră este în contradicţie cu împrejurările de fapt ce au rezultat din declaraţiile martorilor R.A., C.T., C.A. şi R.J.. în plus, cu ocazia ascultării de către organele de urmărire penală (anul 2004) şi de către judecătorul fondului din primul ciclu procesual (anul 2006), acest aspect nu a fost menţionat, deşi declaraţiile au fost date mult mai aproape de momentul desfăşurării împrejurărilor relatate, decât cea din anul 2009, motiv pentru care depoziţiile iniţiale redau cât mai fidel firul evenimentelor întâmplate în noiembrie 2004, cunoscut fiind faptul că o dată cu trecerea timpului se estompează amănuntele, fără ca procesul uitării să funcţioneze invers, sens în care redarea unei întâmplării petrecute în urmă cu 7 ani nu poate fi mai corectă şi mai completă decât cea făcută imediat, la câteva zile, sau respectiv la un interval de 2 ani.

Inculpaţii P.M. şi T.G. au negat comiterea faptelor, arătând în mod constant la urmărire penală, cât şi în faţa instanţelor (în fond şi în apel) că nu au racolat persoanele vătămate R.A. şi C.T., deplasarea acestora în Germania făcându-se din propria lor iniţiativă, susţinând, totodată, că transportul a fost suportat fie de martora T.C., verişoară primară cu inculpata P.M., fie de către această inculpată, dar din banii proveniţi de la coinculpata L.B.M.L., iar o dată ajunşi la destinaţie cele două fete au fost cazate pentru o zi sau câteva zile la domiciliul celei din urmă inculpate, care s-a oferit să le ajute în găsirea de locuri de muncă, iar ulterior plecării lor nu au cunoscut ce s-a întâmplat cu acestea. Au mai precizat, ca scopul deplasării în Germania a fost să îşi viziteze fiica în cazul inculpatei P.M., respectiv să îşi ajute nepoata la treburile gospodăreşti în ce-l priveşte pe inculpatul T.G., fără ca vreunul dintre aceştia să poată spune cu ce se ocupa inculpata L.B.M.L., deşi cheltuielile cu drumul au fost suportate de ea, care Ie-a şi dat câte 1000 de euro pentru fiecare, la întoarcerea în ţară. Înalta Curte a constatat, că anumite aspecte relatate de inculpaţii P.M., T.G. se coroborează cu susţinerile persoanelor vătămate R.A. şi C.T., respectiv cele referitoare la faptul că cei doi inculpaţi au suportat cheltuielile de transport pentru fete, precum şi că au primit anumite sume de bani de la fiică, respectiv nepoata de soră, fără însă ca aceştia, în final, să prezinte vreun argument pertinent pentru a justifica motivul pentru care au fost de acord să fie însoţiţi în Germania de cele două şi să le plătească drumul. În aceste condiţii, au fost înlăturate şi declaraţiile celor doi inculpaţi care sunt contrazise de ansamblul probelor administrate în cauză, adică declaraţiile persoanelor vătămate R.A. şi C.T., martorilor C.A., R.J. şi G.L. (doar cele ce sprijină situaţia de fapt reţinută), precum şi declaraţiile inculpatei L.B.M.L. date la urmărire penală. Situaţia de fapt mai sus reţinută s-a coroborat şi cu elementele de fapt rezultate din plângerile şi interogatoriile luate persoanelor vătămate R.A. şi C.T. de către autorităţile străine, imediat după ce au fugit din locuinţa în care erau ţinute şi exploatate sexual, depoziţiile date în faţa organelor de poliţie germane cuprinzând o descriere amplă şi amănunţită a modalităţii de săvârşire a faptelor de către cei trei inculpaţi, aspecte care se regăsesc şi în conţinutul declaraţiilor date pe parcursul desfăşurării procedurii judiciare române. În plus, împrejurarea că organele judiciare germane au suspendat cercetările pentru lipsa suficientelor suspiciuni în legătură cu faptele reclamate de persoanele vătămate R.A. şi C.T. s-a apreciat că nu are relevanţă în cauza, câtă vreme aceste autorităţi nu au avut la dispoziţie alte mijloace de probă decât plângerile formulate şi interogatoriile luate persoanelor exploatate sexual, în timp ce în cadrul procedurii judiciare derulate de către organele judiciare române au fost administrate în mod legal, inclusiv direct, nemijlocit şi în regim de contradictorialitate, respectându-se, astfel, garanţiile dreptului la un proces echitabil, declaraţiile inculpaţilor P.M., T.G. şi L.B.M.L. şi ale martorilor R.A., C.T., C.A., R.J. şi G.L., care au dovedit vinovăţia celor trei inculpaţi. S-a mai reţinut că, din modalitatea în care a acţionat în parte fiecare inculpat, rezulta că aceştia au înţeles să-şi alăture eforturile pentru a se asocia în vederea săvârşirii unei fapte de trafic de persoane. Astfel, între inculpaţi, care erau rude apropiate, inculpata L.B.M.L. fiind fiica inculpatei P.M. şi nepoată de unchi a inculpatului T.G. a intervenit, în luna septembrie 2002, o înţelegere de a acţiona potrivit unui plan în scopul realizării de venituri ilicite din exploatarea sexuală a unor persoane, cu sarcini bine stabilite pentru fiecare. Existenţa unui consens neechivoc în acest sens a rezultat din rolul pe care l-a avut fiecare inculpat în parte şi din desfăşurarea ulterioară a faptelor.

Împotriva acestei decizii, la data de 12 iulie 2011 contestatoarea L.B.M.L., a formulat contestaţie în anulare întemeiată pe dispoziţiile art. 386 lit. a) şi b) C. proc. pen.

În motivele contestaţiei a arătat în esenţă că la momentul soluţionării recursului era plecată din ţară fiind internată într-o clinică medicală şi nu a putut încunoştinţa instanţa.

Examinând contestaţia în anulare în raport cu lucrările şi materialul din dosarul cauzei, Înalta Curte constată că aceasta este inadmisibilă, urmând a fi respinsă ca atare.

Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 391 alin. (2) C. proc. pen., instanţa constatând că cererea de contestaţie este făcută în termenul prevăzut de lege, că motivul pe care se sprijină contestaţia este dintre cele prevăzute în art. 386 şi că în sprijinul contestaţiei se depun ori se invocă dovezi care sunt la dosar, admite în principiu contestaţia şi dispune citarea părţilor interesate.

Potrivit dispoziţiilor art. 386 C. proc. pen., împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestaţie în anulare în următoarele cazuri:

a) când procedura de citare a părţii pentru termenul la care s-a judecat cauza de către instanţa de recurs nu a fost îndeplinită conform legii,

b) când partea dovedeşte că la termenul la care s-a judecat cauza de către instanţa de recurs a fost în imposibilitate de a se prezenta şi de a încunoştinţa instanţa despre această împiedicare;

c) când instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra unei cauze de încetare a procesului penal dintre cele prevăzute la art. 10 alin. (1) lit. f)-i),cu privire la care existau probe la dosar;

d) când împotriva unei persoane s-au pronunţat două hotărâri definitive pentru aceeaşi faptă;

e) când, la judecarea recursului sau la rejudecarea cauzei de către instanţa de recurs, inculpatul prezent nu a fost ascultat, iar ascultarea acestuia este obligatorie potrivit art. 38514 alin. (11) ori art. 38516 alin. (11).

Examinând cauza în raport de dispoziţiile art. 391 alin. (2) C. proc. pen., instanţa constată pe de-o parte că, cererea de contestaţie este făcută în termenul prevăzut de dispoziţiile art. 388 C. proc. pen., respectiv 10 de zile de la data începerii executării deciziei contestate (Decizia nu a fost pusă în executare, în prezent se derulează procedura extrădării condamnatei conform înscrisurilor din dosar), iar pe de altă parte, motivele invocate nu sunt dintre cele prevăzute în art. 386 lit. a) – e), C. proc. pen., la dosar neexistând înscrisuri pe care să se sprijine motivele invocate, astfel încât contestaţia în anulare va fi respinsă ca inadmisibilă.

Ca atare, văzând dispoziţiile art. 391 C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge ca inadmisibilă, contestaţia în anulare formulată de contestatoarea L.B.M.L. şi o va obliga pe contestatoare la plata cheltuielilor judiciare către stat, în conformitate cu dispoziţiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge, ca inadmisibilă contestaţia în anulare formulată de contestatoarea L.B.M.L. împotriva deciziei penale nr. 2339 din 9 iunie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. 356/100/2008.

Obligă contestatoarea la plata sumei de 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi 22 februarie 2012.

← ICCJ. Decizia nr. 55/2012. Penal  ICCJ. Decizia nr. 547/2012. Penal. Infracţiuni la alte legi... →

Vezi şi alte speţe de drept penal:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 549/2012. Penal