ICCJ. Decizia nr. 562/2012. Penal
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 562/2012
Dosar nr. 472/44/2011
Şedinţa publică din 23 februarie 2012
Asupra recursurilor de faţă, în baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 201 din 21 februarie 2011, Tribunalul Galaţi i-a condamnat pe inculpaţii:
- S.C., la o pedeapsă de 12 ani închisoare, pentru infracţiunea prevăzută de art. 197 alin. (l) şi (3) teza I C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen. şi 8 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a Il-a, b), d) şi e) C. pen., după executarea pedepsei rezultante, revocând suspendarea condiţionată a executării pedepsei de un an şi 6 luni închisoare aplicată prin sentinţa penală nr. 86 din 10 februarie 2009 a Judecătoriei Tecuci, pe care a adăugat-o la pedeapsa din prezenta, inculpatul executând în final pedeapsa de 13 ani şi 6 luni închisoare şi 8 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a Il-a, b), d) şi e) C. pen, menţinând starea de arest şi deducând prevenţia de la 10 martie 2010 la zi;
- P.I., la o pedeapsă de 18 ani închisoare, pentru infracţiunea prevăzută de art. 197 alin. (l) şi (3) teza I C. pen. şi 8 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a Il-a, b), d) şi e) C. pen., după executarea pedepsei rezultante, menţinând starea de arest şi deducând prevenţia de la 10 martie 2010 la zi.
În baza art. 14 C. proc. pen., raportat la art. 998 C. civ., l-a obligat pe inculpatul P. I. să plătească părţii civile S.G. suma de 1.000 lei cu titlu de daune morale.
În baza art. 7 alin. (l) din Legea nr. 76/2008 s-au prelevat probe biologice de la inculpaţi în vederea introducerii profilului genetic în S.N.D.G.J.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că la data de 06 martie 2009, partea vătămată, minora S.G. şi martorele P.D.G. şi C.V. plecând de la şcoală s-au deplasat la domiciliul inculpatului P.I., tatăl martorei P.D., unde, la ora 2000, au venit inculpatul S.C., zis „N.” şi martorul D.C.M.
Cele două martore au plecat cu împreună cu inculpatul S.C. să se plimbe cu autoturismul condus de martorul D.C.M., partea vătămată rămânând cu inculpatul P.I., ocazie cu care acesta i-a explicat cum se dezvirginează o fată, propunându-i să întreţină relaţii sexuale, fiind însă refuzat.
În timp ce se plimbau cu autoturismul, inculpatul S.C. i-a propus martorei C.V. să întreţină relaţii sexuale, fiind însă refuzat, motiv pentru care martora P.D.G. i-a spus inculpatului că poate partea vătămată S.G., care se afla la domiciliu său, vrea să întreţină raporturi sexuale.
Ca urmare aceştia au revenit la domiciliul inculpatului P.I., de unde au luat-o pe partea vătămată, deşi martora C.V. le aduse la cunoştinţă că aceasta are doar 13 ani, precum şi fără a-i comunica intenţiile inculpatului S.C.
Plecând cu autoturismul condus de martorul D.C.M., partea vătămată S.G. s-a urcat pe bancheta din spate, alături de martora P.D.G. şi inculpatul S.C., iar la un moment dat când se deplasau spre oraşul Tecuci, inculpatul i-a cerut imperativ şoferului să oprească în dreptul unei plantaţii, solicitându-le celor din maşină să coboare întrucât dorea să discute cu partea vătămată. încercând să coboare din autoturism, partea vătămată a fost luată de mână de către inculpatul S.C., care a ameninţat-o cu un cuţit că „îi va tăia venele” dacă nu rămâne, ulterior tăindu-i blugii şi cerându-i să se dezbrace pentru a întreţine relaţii sexuale.
Astfel, inculpatul S.C., sub ameninţarea cu un cuţit a reuşit să întreţină un raport sexual normal cu partea vătămată S.G., căreia i-a spus că îi dă foc la casă dacă va face plângere la poliţie.
Martorii D.C.M., C.V. şi P.D.G. au realizat cele întâmplate în autoturism, dar nu au intervenit întrucât inculpatul S.C. avea o fire violentă, aşa cum a rezultat din declaraţia lui D.C.M. care în momentul revenirii la maşină a observat că partea vătămată plângea, aceasta refuzând să-i spună motivul.
Partea vătămată S.G. şi martorele C.V. şi P.D.G. au fost lăsate la domiciliul acesteia din urmă, unde au rămas peste noapte, dormind în acelaşi pat cu inculpatul P.I., care i-a propus părţii vătămate să întreţină relaţii sexuale, dar fiind refuzat, a ameninţat-o cu un cuţit, a dezbrăcat-o forţat, după care a avut un raport sexual cu aceasta împotriva voinţei sale.
Conform raportului de constatare medico-legală, minora S.G. prezenta o deflorare completă, mai veche de 14 zile, fără a se putea preciza data, secreţia vaginală nepunând în evidenţă spermatozoizi, iar pe cap, corp şi membre nu existau semne de violenţă.
S-a mai reţinut că inculpatul S.C. a avut o atitudine oscilantă, negând iniţial comiterea faptei, inclusiv la data judecării propunerii de arestare preventivă, pentru ca ulterior să revină şi în prezenţa apărătorului ales, să recunoască că a întreţinut un raport sexual cu partea vătămată S.G., având însă acordul acesteia, poziţie care şi-a menţinut-o şi în cursul cercetării judecătoreşti, când a precizat că minora are vârsta de 15 ani.
Aceste susţinerii fiind ca nesincere de către instanţa de fond au fost înlăturate în raport de declaraţiile martorilor D.C.M., C.V. şi P.D.G., dar şi cele ale părţii vătămate care la urmărire penală a arată că „m-a ameninţat că va intra în casă peste familia mea şi ne va da foc la casă”, precum şi ale reprezentantului legal S.A., care a precizat că „în luna august 2009 S.C. a venit la poarta locuinţei mele ..m-a ameninţat că dacă îl bag în puşcărie, după ce va ieşi ne va omorî, atât pe mine cât şi pe G.”.
La rândul său, şi inculpatul P.I. a avut o atitudine nesinceră, negând întreţinerea oricărui raport sexual cu minora, susţineri care s-a constatat că sunt contrazise de declaraţiile acesteia şi cele ale martorelor P.D.G. şi C.V.
La stabilirea situaţiei de fapt, prima instanţă a mai avut în vedere şi procesul-verbal de conducere în teren a părţii vătămate, procesul-verbal de recunoaştere din grup a inculpaţilor.
S-a reţinut că faptele celor doi inculpaţi care au întreţinut relaţii sexuale cu partea vătămată S.G., prin constrângerea şi profitând de imposibilitatea acesteia de a se apăra, cunoscând că are vârsta de 13 ani întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 197 alin. (l) şi (3) teza I C. pen., fiind reţinute şi dispoziţiile art. 37 lit. a) C. pen., faţă de inculpatul S.C.
Deşi s-a solicitat schimbarea încadrării juridice în infracţiunea prevăzută de art. 198 alin. (l) C. pen., s-a constatat că întreţinerea raporturilor sexuale cu partea vătămată s-a făcut prin constrângere, chiar dacă în faza judecăţii aceasta a arătat că şi-a dat acordul, sens în care au fost avute în vedere, pe de o parte, declaraţiile sale iniţiale, date imediat după consumarea infracţiunii, iar pe de altă parte, declaraţiile celor trei martori care revenind la autoturism au văzut în ce stare se afla minora care plângea, martorul D.C.M. arătând în mod constant că nu a intervenit, fiindu-i teamă de inculpatul S.C. din cauza firii violente. În plus, aşa cum s-a arătat inculpatul a cunoscut vârsta reală a părţii vătămate, fiindu-i comunicată de martora C.V., astfel că s-a apreciat că nu s-a aflat în eroare de fapt cu privire la această împrejurare.
În ceea ce-l priveşte pe inculpatul P.I. vinovăţia sa pentru comiterea infracţiunii de viol a rezultat cu certitudine din declaraţiile părţii vătămate şi cele ale martorelor P.D.G. şi C.V.
La individualizarea pedepselor au fost avute în vedere criteriile prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), respectiv limitele de pedeapsă fixate de lege, gradul de pericol social concret al infracţiunii, apreciat în raport de modalitatea şi împrejurările în care a fost săvârşită (asupra unei persoane vulnerabile, în vârsta de 13 ani), urmarea produsă (consecinţele asupra dezvoltării psiho-fizice a minorei), dar şi datele care caracterizează persoana inculpaţilor, în raport de care au fost stabilite pedepse diferenţiate.
Sub aspectul laturii civile s-a apreciat că se justifică acordarea unei sume cu titlu de daune morale.
Împotriva acestei hotărârii au declarat apel inculpaţii S.C. şi P.I.
Inculpatul S.C. a solicitat schimbarea încadrării juridice în infracţiunea prevăzută de art. 198 alin. (l) C. pen., iar inculpatul P.I. a criticat cuantumul pedepsei ce i-a fost aplicată.
Prin decizia penală nr. 208/ A din 26 septembrie 2011, Curtea de Apel Galaţi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, a admis apelul inculpatului P.I., a desfiinţat în parte hotărârea atacată şi rejudecând a redus pedeapsa principală de la 18 ani închisoare la 12 ani închisoare şi pedeapsa complementară de la 10 ani la 8 durată pe care i-au fost interzise drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teze II, b), d) şi e) C. pen., menţinând celelalte dispoziţii ale sentinţei penale, respingând ca nefondat apelul inculpatului S.C. şi deducând prevenţia pentru inculpaţi la zi.
Instanţa de prim control judiciar a constatat că instanţă de fond a reţinut în mod corect situaţie de fapt, vinovăţia inculpaţilor, precum şi încadrarea juridică a faptelor comise de aceştia.
S-a reţinut, că la data de 06 martie 2009, inculpaţii, la intervale diferite, au întreţinut relaţii sexuale cu partea vătămată S.G., minoră în vârstă de 13 ani, prin constrângerea acesteia şi profitând de imposibilitatea de a se apăra, faptele acestora întrunind elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 197 alin. (l) şi (3) teza I C. pen.
S-a constatat că vinovăţia inculpaţilor este dovedită cu declaraţiile părţii vătămate S.G. şi ale martorilor P.D.G., C.V. şi D.C.M. audiaţi atât la urmărire penală, cât şi în faţa instanţei de fond.
Ameninţarea părţii vătămate de către inculpatul S.C. a rezultat din propriile declaraţii ce se coroborează cu cele ale martorului D.C.M., dar şi ale reprezentantului legal S.A., iar împrejurarea că inculpatul a cunoscut vârsta minorei este susţinută de declaraţia martorelor P.D.G. şi C.V.
Ca atare, s-a apreciat ca fiind nefondată cererea de schimbare a încadrării juridice formulată de inculpatul S.C.
S-a mai constatat că şi fapta inculpatului P.I. este susţinută de declaraţiile martorelor P.D.G., C.V., coroborate cu cele ale părţii vătămate S.G., probe care confirmă întreţinerea de relaţii sexuale cu aceasta împotriva voinţei sale.
în raport de circumstanţele reale ale comiterii faptelor, instanţe de prim control judiciar a apreciat că nu se impune aplicarea unui tratament sancţionator diferenţiat pentru cei doi inculpaţi, motiv pentru care a redus pedeapsa aplicată inculpatului P.I. la 12 ani închisoare.
Împotriva acestei hotărâri au declarat, în termen, recurs inculpaţii S.C. şi P.I.
Inculpatul S.C. a criticat hotărârile atacate sub aspectul greşitei încadrări juridice date faptei, în condiţiile în care partea vătămate a fost de acord să întreţină relaţii sexuale, împrejurare ce atrage incidenţa dispoziţiilor art. 198 C. pen., iar în subsidiar, a solicitat reducerea pedepsei ca urmare a aplicării procedurii simplificate a recunoaşterii de vinovăţie.
Inculpatul P.I. a solicitat achitarea întrucât în cauză s-a făcut o gravă eroare de fapt, dat fiind că din probele administrate în cauză nu rezultă vinovăţia sa în comiterea infracţiunii de viol.
Examinând hotărârile atacate prin prisma cazurilor de casare prevăzute de art. 3859 alin. (l) pct. 14, 17 şi 18 C. proc. pen., precum şi din oficiu, potrivit art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte apreciază recursurile declarate de inculpaţii S.C. şi P.I.,ca fiind nefondate, având în vedere următoarele considerente:
Potrivit art. 198 alin. (1) C. pen., infracţiunea de act sexual cu un minor presupune sub aspectul laturii obiective ca actul sexual să fie realizat cu consimţământul victimei care însă nu a împlinit vârsta de 14 ani.
Astfel, cel ce realizează un act sexual cu o persoană care nu a împlinit vârsta de 14 ani prin constrângere fizică sau morală, săvârşeşte infracţiunea de viol prevăzută de art. 197 alin. (l) şi (3) C. pen.
În deplin acord cu instanţele inferioare, Înalta Curte constată că, în cauză, probele administrate dovedesc dincolo de orice dubiu refuzul părţii vătămate S.G. de a întreţine un raport sexual cu inculpatul S.C., împotrivirea acesteia fiind înlăturată prin constrângere morală, fără a prezenta relevanţă dacă rezistenţa acesteia a fost uşor înfrântă.
Chiar dacă, conform raportului de constatare medico-legală partea vătămată S.G. nu prezenta pe cap, corp şi membre semne de violenţă, iar secreţia vaginală nu a pus în evidenţă spermatozoizi, nu trebuie ignorat faptul că, aşa cum rezultă din declaraţiile minorei date la urmărire penală şi ale reprezentantului legal, S.A., împotrivirea victimei la raportul sexual a fost înfrântă prin ameninţarea „că-i va tăia venele” cu cuţitul avut de inculpat asupra sa, pe care, de altfel, l-a şi folosit pentru a-i rupe blugii şi a o forţa să se dezbrace, constrângerea acesteia fiind confirmată şi de martorul D.C.M. care a observat, imediat după incident, starea emoţională în care se afla partea vătămată care plângea, fiind greu de crezut că o asemenea atitudinea corespunde unei persoane care şi-a exprimat liber consimţământul la întreţinerea de relaţii sexuale. Pe de altă parte, mama minorei a fost la rândul său ameninţată cu moartea de inculpat S.C. „dacă îl bag în puşcărie”, împrejurare care dovedeşte că partea vătămată nu şi-a dat consimţământul pentru a avea un raport sexual, caz în care nu s-ar justifica comportamentul agresiv al acestuia.
Ca atare, în mod corect a fost înlăturată apărarea inculpatului că a întreţinut relaţii sexuale cu acordul victimei, precum şi declaraţiile acesteia de la instanţă întrucât contravin ansamblului probator administrat în cauză.
Referitor la agravantă prevăzută în alineatul (3) din art. 197 C. pen., Înalta Curte constată că a fost justificată reţinerea de către instanţele inferioare, întrucât inculpatul S.C. cunoscuse vârsta minorei, de 13 ani, fiindu-i comunicată în ziua incidentului de martora C.V.
Având în vedere aspectele prezentate, Înalta Curte apreciază că infracţiunea comisă de inculpatul S.C. este cea de viol, motiv pentru care nu va reţine cazul de casare prevăzut de art. 385 alin. (l) pct. 17 C. proc. pen.
Potrivit dispoziţiilor art. 3859 pct. 18 C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării când s-a comis o gravă eroare de fapt, având drept consecinţă pronunţarea unei soluţii greşite de achitare sau de condamnare. Eroarea de fapt constituie caz de casare ori de câte ori într-o cauză este evidentă stabilirea eronată a faptelor în existenţa sau inexistenţa lor, în natura acestora sau în împrejurările în care au fost comise, fie prin neluarea în considerare a probelor care le confirmau, fie prin denaturarea conţinutului acestora, cu condiţia să fi influenţat asupra soluţiei. Aşadar, greşita examinare a probelor administrate la instanţa de fond, sens în care se constată că la dosar este o probă când în realitate aceasta nu există, ori se consideră că anumite probe demonstrează existenţa unei împrejurări, când de fapt, din mijloacele de probă reiese contrariul, conduce la comiterea unei erori grave în reţinerea situaţiei de fapt.
Ca atare, existenţa erorii de fapt, ca motiv de casare, nu poate rezulta dintr-o reapreciere a probelor administrate, atribut ce îi este recunoscut doar instanţei de prim control judiciar, prin prisma dispoziţiilor art. 378 alin. (2) C. proc. pen.
În speţă, inculpatul P.I., în cadrul motivelor de recurs dezvoltate în scris şi în şedinţă publică, nu a fost în măsură să evidenţieze vreo contradicţie evidentă şi controversată între conţinutul probelor şi împrejurările de fapt stabilite de către instanţele inferioare, fiind neîntemeiate susţinerile acestuia că nu a săvârşit infracţiunea de viol.
Din împrejurările de fapt, corect stabilite de tribunal şi însuşite de instanţa de prim control judiciar, rezultă, fără echivoc, că probele administrate în cauză atât în faza de urmărire penală, cât şi în cursul cercetării judecătoreşti, din declaraţiile părţii vătămate S.G., potrivit cărora a fost obligată, fiind ameninţată cu un cuţit. Să întreţină un raport sexual cu inculpatul P.I., coroborate cu cele ale martorelor P.D.G. şi C.V. care au fost de faţă la incident, ajutându-l pe inculpat să o dezbrace pe minoră, dar şi cu susţinerile reprezentantului legal S.A. căreia i-a relatat fiica sa cele întâmplate la domiciliul inculpatului, dovedesc, dincolo de orice îndoială rezonabilă, vinovăţia inculpatului P.I., chiar dacă acesta a încercat să acrediteze ideea că nu a comis infracţiunea de viol în scopul sustragerii de la răspunderea penală.
De fapt, prin criticile formulate se tinde la o reapreciere a materialului probator din perspectiva unor raţionamente care în opinia inculpatului P.I. ar putea demonstra că nu a comis infracţiunea de viol pentru care a fost condamnat, operaţiune ce nu este permis a fi realizată prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 3859 pct. 18 C. proc. pen.
Referitor la critica privind greşita individualizarea a pedepsei aplicate inculpatului S.C. se constată că instanţele inferioare au luat în considerare toate criteriilor generale reglementate de art. 72 alin. (l) C. pen., stabilind o sancţiune penală judicios individualizată în raport cu împrejurările în care s-a comis activitatea infracţională şi datele care caracterizează persoana inculpatului.
Astfel, a fost avută în vedere natura şi importanţa valorilor sociale ocrotite de lege şi puse în pericol prin acţiunea ilicită (libertatea şi inviolabilitatea vieţii sexuale), caracterul şi gravitatea urmărilor ce s-au produs (vătămarea dezvoltării psihice a minorei), precum şi conduita inculpatului înainte şi după comiterea faptelor, care deşi era la primul conflict cu legea penală şi a recunoscut că a întreţinut un raport sexual cu minora, a negat folosirea constrângerii morale, susţinând în mod constant că actul sexual s-a realizat cu consimţământul părţii vătămate.
În acest context, Înalta Curte consideră că atitudinea procesuală parţial sinceră manifestată de inculpatul S.C. nu se înfăţişează ca o împrejurare suficient de relevantă pentru a justifica reducerea pedepsei sub minimul special prevăzut de lege pentru săvârşirea infracţiunii de viol, având în vedere poziţia sa psihică faţă de faptă, acesta încercând pe tot parcursul procesului penal să inducă ideea că actul sexual s-a realizat cu consimţământul minorei, cât şi gravitatea deosebită a acţiunilor comise, acesta constrângând prin ameninţate victima, în vârsta de 13 ani, să întreţină relaţii sexuale.
Faţă de considerentele anterior expuse, Înalta Curte constată că pedeapsa aplicată inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii de viol a fost corect individualizată, astfel încât nu se justifică stabilirea unei sancţiuni penale mai uşoare, care ar fi insuficientă pentru a asigura reeducarea acestuia şi realizarea scopului preventiv - educativ prevăzut de art. 52 C. pen.
De asemenea, potrivit dispoziţiilor art. 3201 C. proc. pen., introduse prin Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, act normativ intrat în vigoare la data de 25 noiembrie 2010, judecata în cazul recunoaşterii vinovăţiei se face conform procedurii simplificate doar în cazul în care sunt întrunite cumulativ două condiţii, respectiv inculpatul recunoaşte faptele astfel cum au fost reţinute prin actul de sesizare al instanţei până la începerea cercetării judecătoreşti şi solicită ca soluţionarea cauzei să aibă loc numai pe baza probelor administrate în faza de urmărire penală.
Deşi cercetarea judecătorească a început anterior intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, iar solicitarea, prin apărător, a inculpatului S.C. de aplicare a dispoziţiilor referitoare la procedura recunoaşterii vinovăţie s-a făcut potrivit art. XI din O.U.G nr. 121/2011 (M. Of. nr. 931/29.12.2011) la primul termen de judecată cu procedură completă, imediat următor intrării în vigoare a acestui act normativ, respectiv, în recurs la data de 23 februarie 2012, în condiţiile în care hotărârea instanţei de apel a fost pronunţată la data de 26 septembrie 2011, Înalta Curte constată că nu sunt incidente dispoziţiile art. 3201 alin. (7) C. proc. pen., întrucât inculpatul nu a recunoscut fără echivoc fapta de viol aşa cum a fost stabilită prin rechizitoriu, susţinând că a exista consimţământul minorei la realizarea raportului sexual.
În consecinţă, având în vedere, că în cauză, nu sunt incidente cazurile de casare prevăzute de art. 385 alin. (l) pct. 14, 17 şi 18 C. proc. pen. şi nici nu se regăseşte vreun alt motiv de recurs care, potrivit art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., să poată fi luat în considerare din oficiu, Înalta Curte, în temeiul art. 385 pct. (l) lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpaţii S.C. şi P.I., deducând prevenţia la zi pentru aceştia.
Având în vedere că recurenţii sunt cei care se află în culpă procesuală, în baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., Înalta Curte îi va obliga la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpaţii S.C. şi P.I. împotriva deciziei penale nr. 208/ A din 26 septembrie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia penală şi pentru cauze cu minori.
Deduce din pedepsele aplicate recurenţilor inculpaţi durata reţinerii şi arestării preventive de la 10 martie 2010 la 23 februarie 2012.
Obligă recurenţii inculpaţi la plata sumei de câte 600 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat din care suma de câte 300 lei reprezentând onorariile apărătorilor desemnaţi din oficiu se vor avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică azi 23 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 574/2012. Penal. Contestaţie la executare... | ICCJ. Decizia nr. 560/2012. Penal → |
|---|
