ICCJ. Decizia nr. 594/2012. Penal. Luare de mită (art. 254 C.p.). Recurs

Comentarii

0

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA PENALĂ

Decizia nr. 594/2012

Dosar nr. 2460/2/2011

Şedinţa publică din 24 februarie 2012

Asupra recursului de faţă ;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 644 din 25 noiembrie 2008 pronunţată de Tribunalul Giurgiu, în dosarul nr. 2558/122/2007, a fost respinsă cererea formulată de inculpatul M.F., prin apărător, privind schimbarea încadrării juridice din infracţiunea de luare de mită, prevăzută de art. 254 C. pen., în referire la art. 7 din Legea nr. 78/2000, în infracţiunea de abuz în serviciu, contra intereselor persoanelor prevăzută de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP)

De asemenea, a fost respinsă cererea formulată de inculpatul T.I., prin apărător, privind schimbarea încadrării juridice din infracţiunea de luare de mită, prevăzută de art. 254 C. pen., în referire la art. 7 din Legea nr. 78/2000, în infracţiunea de neglijenţă în serviciu prevăzută de art. 249 alin. (l) C. pen.

În baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., raportat la art. 10 alin. (l) lit. c) C. proc. pen., a fost achitat inculpatul T.I. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de luare de mită prevăzută de art. 254 C. pen., în referire la art. 7 din Legea nr. 78/2000, întrucât fapta nu a fost săvârşită de acesta.

În baza art. 254 C. pen., în referire la art. 7 din Legea nr. 78/2000 a fost condamnat inculpatul M.F., la 3 (trei) ani închisoare (pedeapsă principală), pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită şi 2 (doi) ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a Il-a şi lit. b) C. pen. (pedeapsă complementară).

În baza art. 71 C. pen., pe durata executării pedepsei principale s-au interzis inculpatului drepturile prevăzute la art. 64 lit. a) teza a Il-a şi lit. b) C. pen., ca pedeapsă accesorie.

În baza art. 81 C. pen., s-a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei pe o perioadă de 5 ani, reprezentând termen de încercare.

S-a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 83 C. pen., privind revocarea suspendării condiţionate în cazul săvârşirii unei alte infracţiuni.

În baza art. 71 alin. (5) C. pen., pe durata suspendării condiţionate a executării pedepsei se suspendă şi executarea pedepsei accesorii.

În baza art. 255 alin. (5) C. pen., a fost obligat inculpatul M.F. să restituie martorului - denunţător P.Şt. suma de 2750 lei (27.500.000 lei vechi).

Pentru a se pronunţa astfel instanţa de fond a reţinut că prin rechizitoriul nr. l018/P/2005 din 21 noiembrie 2007, Parchetul de pe lângă Tribunalul Giurgiu a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale şi trimiterea în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită, faptă prevăzută de art. 254 C. pen., în referire la art. 7 din Legea nr. 78/2000, a inculpaţilor M.F. şi T.I.

Sub aspectul situaţiei de fapt, s-a reţinut că între anii 1996 - 2001, inculpaţii M.F. şi T.I., ambii agenţi de poliţie au lucrat la P.P. Buturugeni, primul în calitate de ajutor al şefului postului, iar cel de-al doilea în calitate de şef al postului de poliţie. În cursul anului 1996 sau 1997, martorul - denunţător P.Ş. i-a cunoscut pe cei doi agenţi de poliţie şi între ei a intervenit o înţelegere, probabil la sfârşitul anului 1997, prin care agentul de poliţie M.F. se obliga să-i elibereze denunţătorului P.Şt. adeverinţe sau dovezi din care să rezulte că a reclamat pierderea permisului de conducere, deşi ştia că acesta nu posedă permis de conducere, iar martorul - denunţător P.Şt. să dea de fiecare dată suma de 2.500.000 lei ROL, în schimbul adeverinţei sau dovezii.

Conform acestei înţelegeri inculpatul M.F. a emis în fals, în perioada 15 decembrie 1997 - 21 octombrie 1999, 9 adeverinţe şi două dovezi de ridicare a permisului de conducere, cu valabilitate 15 zile, cu antetul şi ştampila P.P. Buturugeni, din care rezultă că P.Şt. a reclamat pierderea permisului de conducere sau a certificatului de înmatriculare, şi respectiv că acestuia i s-a ridicat permisul de conducere.

Adeverinţele şi dovezile întocmite în fals au fost duse de către inculpatul M.F. denunţătorului, şi acesta din urmă îi dădea în schimbul fiecăreia 2.500.000 lei ROL.

Deşi inculpatul M.F. nu a recunoscut că a eliberat în fals adeverinţe şi dovezi cu care martorul denunţător să facă dovada dreptului de a conduce autovehicule, din concluziile raportului de expertiză criminalistică grafoscopică nr. 66815 din 14 iunie 2007 rezultă că scrisul de mână depus pe dovezile seria A nr. 0317520 din 15 decembrie 1997 şi seria A nr. 03117525 din 25 februarie 1998 a fost executat de M.F., iar semnăturile de pe cele două dovezi precum şi de pe cele 9 adeverinţe eliberate în anul 1999 (scrise cu maşina de scris) au fost executate de M.F.

Martorul denunţător a susţinut că i s-au eliberat, în fals, câte două adeverinţe sau dovezi pe lună începând din luna august 1996 până în septembrie 2001, dar la dosar au fost depuse doar 9 adeverinţe şi două dovezi de ridicare a permisului de conducere, cu valabilitate 15 zile, emise în perioada 15 decembrie 1997 - 21 octombrie 1999, de către inculpatul M.F.

De asemenea, martora T.M., concubina martorului-denunţător a declarat în cursul cercetării judecătoreşti, că de aproximativ 20 de ori, în perioada 1996 - 2001, plicurile cu adeverinţe sau dovezi au fost aduse la domiciliul lor de numitul „L.” şi, în schimb, îi dădeau acestuia plicurile conţinând suma solicitată de inculpaţi. Martorul O.I.M., zis „L. a lui C.”, a declarat că nu este adevărat că ar fi dus plicuri de la inculpaţii M.F. sau T.I. la P.Şt. sau concubina acestuia, pe care nici nu îi cunoaşte, şi nici de la aceştia la vreunul dintre inculpaţi.

Tot astfel, deşi martorul denunţător a precizat în declaraţiile sale că la discuţia referitore la emiterea în fals a adeverinţelor sau dovezilor contra sumei de 2.500.000 lei au participat amândoi agenţii de poliţie, atât T.I., cât şi M.F., aceste declaraţii nu se coroborează cu nici o altă probă.

Astfel, martora T.M. a declarat în cursul urmăririi penale că ea, personal, nu a avut cunoştinţă despre înţelegerea dintre inculpaţi şi P.Şt., despre aceasta aflând mai târziu.

Declaraţiile martorei T.M. din cursul urmăririi penale şi din cursul cercetării judecătoreşti sunt contradictorii.

Astfel, aceasta a declarat în cursul cercetării judecătoreşti că, odată a venit inculpatul T.I. şi i-a dat acestuia un plic cu bani, iar acesta i-a înmânat ei un plic în care era o dovadă şi i-a spus: „acesta este pentru nea Fane”, susţinând că, acesta i-a mai adus şi alte plicuri, conţinând alte dovezi pe care i le-a dat concubinului său, dovezi care erau semnate de inculpatul T.I., ea personal văzându-i şi cunoscându-i semnătura de pe dovezi, în cursul urmăririi penale a declarat că cei care au venit cu plicuri cu dovezi sau adeverinţe au fost inculpatul M.F. şi martorul O.I. zis „L.”. Contradicţiile dintre declaraţia dată în faţa instanţei şi declaraţia dată în cursul urmăririi penale le-a explicat prin faptul că avea mari emoţii, iar ceea ce a declarat în faţa instanţei a declarat şi atunci, dar nu a ştiut că trebuie să detalieze. Explicaţia martorei nu este credibilă, declaraţia din cursul urmăririi penale, fiind dată la un interval mai apropiat de evenimentele pe care le relatează decât cea din cursul cercetării judecătoreşti.

Instanţa de fond a mai reţinut că, declaraţia dată în cursul urmăririi penale de martora B.V., care a fost apărător ales al denunţătorului şi din care a rezultat că ştie de la fostul său client (denunţătorul) despre faptul că în perioada anilor 1996 - 2001 a plătit lunar şefului de post şi ajutorului şefului de post Buturugeni, respectiv T.I. şi M.F., câte 5.000.000 lei ROL, pentru a i se înmâna de două ori pe lună adeverinţe şi dovezi false nu este relevantă întrucât cele declarate i-au fost relatate de către denunţător.

Având în vedere atitudinea martorului denunţător în cursul judecăţii în primă instanţă, care şi-a angajat apărător, şi care s-a considerat parte în proces şi nu martor, revendicând cu vehemenţă dreptul de a pune întrebări inculpaţilor şi martorilor audiaţi şi de a pune concluzii în fond precum şi relaţiile de concubinaj dintre martorul denunţător şi martora T.M., dar şi contradicţiile dintre declaraţiile acestei martore, instanţa a avut în vedere declaraţiile acestora doar în măsura în care s-au coroborat cu alte probe administrate în cauză.

Inculpatul M.F., prin apărător, a solicitat schimbarea încadrării juridice din infracţiunea de luare de mită, prevăzută de art. 254 C. pen., în referire la art. 7 din Legea nr. 78/2000, în infracţiunea de abuz în serviciu, contra intereselor persoanelor prevăzută de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP) Instanţa de fond a apreciat că cererea este neîntemeiată şi a respins-o întrucât, în situaţia în care un funcţionar cum este cazul în speţă, pretinde ori primeşte bani ce nu i se cuvin pentru a îndeplini sau nu îndeplini un act privitor la îndatoririle sale de serviciu, sau în scopul de a face un act contrar acestor îndatoriri sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de luare de mită şi nu ale celei de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, importantă fiind poziţia subiectivă a funcţionarului privitoare la primirea foloaselor în legătură cu îndatoririle sale de serviciu.

De asemenea, inculpatul T.I., prin apărător, a solicitat schimbarea încadrării juridice din infracţiunea de luare de mită, prevăzută de art. 254 C. pen,. în referire la art. 7 din Legea nr. 78/2000, în infracţiunea de neglijenţă în serviciu prevăzută de art. 249 alin. (1) C. pen. Şi această cerere a fost considerată ca neîntemeiată şi a fost respinsă întrucât infracţiunea de luare de mită se săvârşeşte cu intenţie şi presupune pretinderea, primirea sau acceptarea de bani sau alte foloase pentru a îndeplini sau nu îndeplini un act privitor la îndatoririle de serviciu, sau în scopul de a face un act contrar acestor îndatoriri, iar neglijenţa în serviciu presupune încălcarea din culpă a unei îndatoriri de serviciu prin neîndeplinirea acesteia sau prin îndeplinirea defectuoasă, dacă sunt îndeplinite şi celelalte condiţii prevăzută de art. 249 alin. (l) C. pen.

În ceea ce îl priveşte pe inculpatul T.I. instanţa de fond, având în vedere dispoziţiile art. 5² C. proc. pen., care consacră prezumţia de nevinovăţie şi reţinând că probele referitoare la vinovăţia acestuia nu sunt certe, sigure, complete, ci există îndoială cu privire la vinovăţia acestuia, a aplicat regula in dubio pro reo, potrivit căreia orice îndoială operează în favoarea inculpatului, iar pe baza acesteia, a dispus achitarea inculpatului, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., raportat la art. 10 alin. (l) lit. c) C. proc. pen.

Totodată, a reţinut că inculpatul M.F. se face vinovat de săvârşirea infracţiunii de luare de mită, aşa încât, în baza art. 254 C. pen., în referire la art. 7 din Legea nr. 78/2000, l-a condamnat pe acesta la 3 (trei) ani închisoare (pedeapsă principală), pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită şi 2 (doi) ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a Il-a şi lit. b) C. pen. (pedeapsă complementară).

În baza art. 81 C. pen., a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei pe o perioadă de 5 ani, termen de încercare.

La stabilirea pedepsei şi a modalităţii de executare instanţa de fond a avut în vedere dispoziţiile art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP) şi art. 52 C. pen., reţinând că, chiar dacă, în sine, infracţiunea de luare de mită prezintă un grad sporit de pericol social, în concret acest grad de pericol a fost atenuat de trecerea unei perioade foarte mai de timp de la săvârşirea faptelor (aproximativ 9 ani), iar inculpatul nu este cunoscut cu antecedente penale şi nici nu a mai săvârşit fapte de natură penală ulterior.

De asemenea, în conformitate cu dispoziţiile art. 255 alin. (5) C. pen., inculpatul M.F. a fost obligat să restituie denunţătorului sumele de bani primite ca mită, respectiv suma de 2750 lei (11 x 2.500.000 = 27.500.000 lei vechi).

Împotriva sentinţei penale nr. 644 din 25 noiembrie 2008 a Tribunalului Giurgiu au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Giurgiu, inculpatul M.F. şi denunţătorul P.Şt.

Parchetul de pe lângă Tribunalul Giurgiu a criticat, prin extinderea motivelor de apel formulate în scris, încadrarea juridică dată faptelor săvârşită de inculpaţi, apreciind că se impune înlăturarea dispoziţiilor art. 7 din Legea nr. 78/2000, întrucât obiectul sesizării constituie emiterea unor adeverinţe în vederea primirii unor sume de bani în perioada 1999, care au fost emise anterior intrării în vigoare acestei legi şi prin urmare aceste dispoziţii nu se aplică, fiind incidente doar dispoziţiile art. 254 C. pen. Tot în ceea ce priveşte încadrarea juridică, apreciază că în mod greşit s-a reţinut de către Parchetul de pe lângă Tribunalul Giurgiu ca fiind incidente doar dispoziţiile art. 254 C. pen., câtă vreme sunt 11 adeverinţe, deci sunt 11 acte materiale pentru care parchetul susţine că s-au primit sume de bani şi, ca atare, consideră că sunt incidente dispoziţiile art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP)

Cu privire la cel de al doilea motiv de apel, acesta vizează greşita achitare a inculpatului T.I., în condiţiile în care din probatoriul administrat în cauză vinovăţia acestuia a fost dovedită.

Inculpatul M.F. a solicitat achitarea în temeiul art. 11 pct. 2 lit. b) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., întrucât nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii reţinute în sarcina sa, întrucât nu s-a făcut dovada pretinderii sau primirii unui folos necuvenit de la denunţător.

Denunţătorul P.Şt. a formulat apel vizând atât soluţionarea laturii penală cât şi a celei civile, solicitând condamnarea inculpatului T.I. şi obligarea ambilor inculpaţi la restituirea sumelor de bani ce au constituit obiectul infracţiunii.

Prin decizia penală nr. 61/ A din 10 martie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a Il-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, a stabilit următoarele:

Cercetările penale în cauză au fost declanşate ca urmare a denunţului formulat la data de 19 mai 2005 de către P.Şt. care sesiza comiterea, în perioada 1996 - 2001, a unor fapte de corupţie de către inculpatul M.F., constând în aceea că, în calitate de ajutor de şef de post la P.P. Buturugeni, judeţul Giurgiu, a pretins şi a primit lunar 5.000.000 lei ROL pentru a-i elibera adeverinţe sau dovezi, care atestau în mod nereal că a pierdut permisul de conducere sau că i-a fost reţinut, deşi, în realitate, nu poseda permis de conducere. în acest sens, a depus copia unei astfel de adeverinţe nr. 205211 eliberată la data de 21 octombrie 1999 de P.P. Buturugeni. Ulterior, denunţătorul a remis organelor de poliţie, în copie, încă 8 adeverinţe nr. 205515 din 29 iunie 1999, nr. 205129 din 04 decembrie 1999," nr. 205220 din 05 noiembrie 1999, nr. 231062 din nr. 205173 din 16 septembrie 1999, nr. 205180 din nr. 231088 din 01 martie 1999, nr. 205219 din 05 noiembrie 1999, din care rezulta că a pierdut permisul de conducere, precum şi 2 dovezi seria A nr. 0317520 din 02 decembrie 1997 şi seria A nr. 0317525 din 25 februarie 1998, din care rezulta i-a fost reţinut permisul de conducere, predarea lor fiind consemnată în procesul-verbal din 10 mai 2006.

După sesizarea organelor de urmărire penală, fiind audiat, P.Şt. a precizat că la comiterea faptei de corupţie a participat şi inculpatul T.I., şef de post în cadrul P.P. Buturugeni, care a fost prezent în momentul în care a avut loc pretinderea sumelor de bani în vederea eliberării înscrisurilor oficiale falsificate. De asemenea, a arătat că unele dintre adeverinţe sau dovezi erau semnate de inculpatul T.I.

Prin rechizitoriul ce a constituit actul de sesizare a instanţei în cauză, s-a dispus trimiterea în judecată a inculpaţilor M.F. şi T.I., pentru săvârşirea în coautorat a infracţiunii de luare de mită, prevăzută de art. 254 C. pen., în referire la art. 7 din Legea nr. 78/2000, reţinându-se sub aspectul situaţiei de fapt că în perioada 1996 - 2001, în calitate de lucrători de poliţie la P.P. Buturugeni, au pretins şi au primit lunar câte 5.000.000 lei ROL pentru a elibera adeverinţe şi dovezi, din care rezulta, contrar adevărului, că P.Şt. şi-a pierdut permisul de conducere sau acesta i-a fost reţinut.

Instanţa de fond a apreciat că perioada infracţională este delimitată în timp de emiterea celor 11 înscrisuri depuse la dosar de martorul denunţător, reţinând că în intervalul de timp cuprins între 15 decembrie 1997 - 21 octombrie 1999, conform unei înţelegeri (pretinderi) ce a avut loc la sfârşitul anului 1997 între denunţătorul P.Şt. şi inculpatul M.F., acesta din urmă a emis 9 adeverinţe şi 2 dovezi de ridicare a permisului de conducere, cu valabilitate 15 zile, cu antetul şi ştampila P.P. Buturugeni, prin care a atestat în mod nereal că denunţătorul şi-a pierdut permisul de conducere sau că i-a fost reţinut primind în schimb, pentru fiecare înscris, câte 2.500.000 lei ROL lunar (în total 27.500.000 lei ROL). Cu privire la inculpatul T.I., instanţa de fond a apreciat că probatoriul este insuficient pentru a demonstra fără dubiu că acesta a participat la comiterea faptei deduse judecăţii.

Prin urmare, un prim aspect care se impune a fi lămurit este stabilirea perioadei în care se presupune că a fost comisă infracţiunea de luare de mită de către inculpaţi.

Din punct de vedere teoretic, în cazul luării de mită dacă funcţionarul pretinde o sumă de bani pentru a face un act contrar îndatoririlor sale de serviciu şi apoi, după un interval de timp primeşte această sumă, cele două acte, pretinderea şi primirea, deşi prevăzute ca modalităţi alternative de săvârşire a infracţiunii, se unesc în mod firesc, realizând o infracţiune unică ce se consumă la momentul pretinderii.

În speţă, presupusa pretindere a avut loc în perioada 1996-1999, momentul neputând fi stabilit cu certitudine întrucât, pe de-o parte, chiar denunţătorul 1-a plasat în mod diferit, în septembrie 1996, sau în vara anului 1999, după ce în 1998 se mutase în comuna Buturugeni, iar pe de altă parte, probele administrate nu conţin date pe baza cărora această dată să poată fi măcar aproximată (inculpaţii au negat, în mod constant, existenţa unei asemenea înţelegeri iar martorii T.M. şi O.I.M. nu au avut cunoştinţă de existenţa acesteia, în timp ce martora B.V. a cunoscut-o doar din relatarea martorului denunţător).

Cu privire la actele materiale ulterioare ce se subsumează modalităţii alternative a primirii, nu pot fi avute în vedere decât acele acte materiale pentru care există în cauză dovada că au fost emise în mod fraudulos, respectiv adeverinţele şi dovezile depuse în dosar, activitatea infracţională fiind astfel delimitată în timp la perioada 02 decembrie 1997 - 04 decembrie 1999. Deşi martorul denunţător a arătat că în perioada 1996 - 2001 inculpaţii i-au emis din 15 în 15 zile adeverinţe şi dovezi cu un conţinut similar celor 11 astfel de înscrisuri depuse la dosar, susţinerile acestuia au rămas izolate nefiind confirmate de celelalte probe administrate în cauză.

Chiar dacă s-ar aprecia că infracţiunea a fost comisă în formă continuată, astfel cum s-a reţinut în expozitivul rechizitoriului dar s-a omis să se reţină, în final, în dispozitiv, epuizarea infracţiunii de luare de mită s-ar fi produs în cursul lunii decembrie 1999, la momentul remiterii ultimei adeverinţe dintre cele prezentate de martorul denunţător.

Aşa cum rezultă din cele expuse, momentul consumării presupusei infracţiuni de luare de mită este anterior datei când a intrat în vigoare Legea nr. 78/2000 (M. Of., nr. 219/18.05.2000), ceea ce impune o analiză a aplicării în timp a art. 7 din această lege, dispoziţie care are natura unei circumstanţe agravante în raport cu art. 254 C. pen.

Astfel, Curtea a constatat că, în ceea ce priveşte aplicarea dispoziţiilor art. 7 din Legea nr. 78/2000, este incident principiul constituţional a neretroactivităţii legii penale, consacrat în art. 11 C. pen., potrivit căruia „legea penală nu se aplică faptelor care, la data când au fost săvârşite, nu erau prevăzute ca infracţiuni”.

Sub acest aspect trebuie menţionat că domeniu de aplicare al principiului enunţat nu se limitează doar la legea de incriminare ci are în vedere oricare lege care poate agrava situaţia inculpatului.

Prin urmare, în mod greşit a fost reţinută în sarcina inculpaţilor această circumstanţă agravantă, prevăzută de art. 7 din Legea nr. 78/2000, câtă vreme la momentul când se presupune că a fost săvârşită infracţiunea de luare de mită această variantă agravată a infracţiunii nu exista, nefiind prevăzută de lege.

De altfel, chiar procurorul prin motivele de apel susţinute oral a criticat această încadrare juridică solicitând înlăturarea art. 7 din Legea nr. 78/2000.

În consecinţă, Curtea a înlăturat din încadrarea juridică dată faptelor pretins a fi comise de inculpaţi, circumstanţa agravantă prevăzută în dispoziţiile art. 7 din Legea nr. 78/2000, prin schimbarea încadrării juridice din infracţiunea prevăzută de art. 254 C. pen., cu aplicarea art. 7 din Legea nr. 78/2000 în infracţiunea prevăzută de art. 254 alin. (1) C. pen.

Cu privire la participaţia inculpatului T.I. la comiterea infracţiunii de luare de mită, prevăzută de art. 254 C. pen., prin rechizitoriu s-a reţinut că deşi adeverinţele şi dovezile întocmite în fals au fost înmânate denunţătorului de către inculpatul M.F., care primea şi suma de bani, având în vedere că la discuţia iniţială a participat şi învinuitul T.I., infracţiunea de luare de mită a fost săvârşită în coautorat de către cei doi inculpaţi.

Participarea inculpatului T.I. la „discuţia iniţială” nu a fost menţionată nici în plângerea şi nici în denunţul formulat de P.Şt., prima referire apare în declaraţia sa din 10 mai 2006 şi, în continuare, în toate declaraţiile date în cursul procesului penal, însă aceste susţineri ale martorului denunţător nu pot fi coroborate cu nicio altă probă administrată în cauză, respectiv declaraţiile martorilor T.M., B.V., D.M. şi B.I., audiaţi sub acest aspect.

Astfel, Curtea a apreciat ca nesincere declaraţiile martorei T.M., pe de-o parte din cauza contradicţiilor constatate, în mod just, şi de către instanţa de fond şi pe de altă parte, pentru că fiind concubina denunţătorului există suspiciunea de parţialitate a depoziţiilor sale.

Cu privire la declaraţiile martorei B.V., Curtea a constatat că au fost luate cu încălcarea dispoziţiilor art. 79 C. proc. pen., iar relatările acesteia privesc fapte şi împrejurări pe care le-a cunoscut după ce a devenit apărător al denunţătorului, chiar de la acesta, aşa încât depoziţiile martorei nu pot fi valorificate în prezenta cauză.

De asemenea, Curtea a apreciat ca nerelevante declaraţiile martorilor D.M. şi B.I., propuşi ca martori pentru prima dată în apel, când au şi fost ascultaţi, întrucât aceştia nu evidenţiază aspecte care să confirme susţinerile denunţătorului. Astfel, depoziţiile martorilor nu relevă că inculpatul a primit vreo sumă de bani de la denunţător.

Inculpatul T.I. a negat orice fel de implicare în comiterea faptei de luare de mită, declarând că nu a primit vreo sumă de bani de la denunţător iar concluziile expertizei grafoscopice îl exclud pe inculpatul T.I. dintre persoanele care au întocmit sau au semnat adeverinţele şi dovezile depuse la dosar.

Curtea a constatat că doar susţinerile denunţătorului, prin ele însele, necoroborate cu fapte şi împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor administrate în cauză, sunt insuficiente pentru aflarea adevărului în prezenta cauză. Prin urmare, declaraţia denunţătorului singură şi izolată de restul materialului probator nu are aptitudinea de a răsturna prezumţia de nevinovăţie ce operează în favoarea inculpatul T.I.

Aşadar, în mod corect, instanţa de fond a apreciat că probele referitoare la participarea inculpatului T.I. la comiterea infracţiunii de luare de mită nu sunt certe, sigure, complete, existând îndoială cu privire la vinovăţia acestuia, aşa încât a aplicat regula in dubio pro reo, potrivit căreia orice îndoială operează în favoarea inculpatului, şi în consecinţă a dispus achitarea acestuia în baza art. 10 lit. c) C. proc. pen.

Dincolo de faptul că este sarcina parchetului de a proba vinovăţia inculpaţilor indiferent de poziţia procesuală a acestora, împrejurarea că inculpatul T.I. era şef de post, nu exclude de plano faptul că înscrisurile din prezenta cauză puteau fi ştampilate şi eliberate fără ştirea sa. Dar chiar dacă ar fi cunoscut acest lucru, pentru a se reţine săvârşirea infracţiunii de luare de mită trebuie dovedit că acesta a pretins sau a primit bani sau alte foloase pentru eliberarea înscrisurilor respective.

În acest context, criticile vizând greşita achitare a inculpatului T.I. sunt neîntemeiate.

Cu privire la infracţiunea de luare de mită, prevăzută de art. 254 C. pen., pretins a fi comisă de inculpatul M.F.

Inculpatul a negat orice implicare în activitatea infracţională descrisă de denunţător, negând că ar fi avut vreo înţelegere cu acesta, că ar fi emis şi semnat vreuna dintre adeverinţele sau dovezile depuse de denunţător.

Expertiza criminalistică grafoscopică nr. 66815 din 14 iunie 2007 efectuată în cauză a evidenţiat că scrisul de mână depus pe dovezile seria A nr. 0317520 din 15 decembrie 1997 şi seria A nr. 03117525 din 25 februarie 1998 a fost executat de M.F., iar semnăturile de pe cele două dovezi precum şi de pe cele 9 adeverinţe eliberate în anul 1999 (scrise cu maşina de scris) au fost executate de inculpatul M.F.

Prin urmare, este cert că inculpatul M.F. a întocmit adeverinţele şi dovezile depuse la dosar de denunţător, atestând în conţinutul lor, împrejurări necorespunzătoare adevărului. Cu privire la această infracţiune de fals intelectual, prevăzută de art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP), prin rechizitoriu s-a dispus scoatere de sub urmărire penală, întrucât s-a împlinit termenul de prescripţie a răspunderii penale.

Potrivit dispoziţiilor art. 254 alin. (1) C. pen., fapta funcţionarului care, direct sau indirect, pretinde ori primeşte bani sau foloase care nu i se cuvin, ori acceptă promisiunea unor astfel de foloase sau nu o respinge, în scopul de a îndeplini, a nu îndeplini ori a întârzia îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu sau în scopul de a face un act contrar acestor îndatoriri, se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 12 ani şi interzicerea unor drepturi.

Pentru reţinerea infracţiunii de luare de mită în sarcina inculpatului M.F. este esenţial ca sub aspectul realizării elementului material al laturii obiective să se dovedească că acesta a pretins sau a primit bani sau foloase care nu i se cuvin iar în ceea ce priveşte latura subiectivă că scopul urmărit a fost acela de a face un act contrar îndatoririlor sale de serviciu.

Or, în ceea ce priveşte acţiunile de pretindere sau de primire a sumelor de bani pe care denunţătorul a afirmat că le-a remis inculpatului M.F., Curtea a reţinut că nici una dintre probele administrate în cauză, respectiv declaraţiile martorilor T.C., B.V., O.M.I., B.I., Ş.D.A. şi Ş.D. nu confirmă aceste susţineri.

Pentru a se putea reţine săvârşirea de către inculpatul M.F. a infracţiunii de luare de mită, vinovăţia sa trebuie să constituie o certitudine, deci se impune a fi stabilită pe bază de probe. Cu alte cuvinte prezumţia de nevinovăţie de care se bucură inculpatul în cursul procesului penal nu poate fi anulată decât prin convingerea instanţei asupra vinovăţiei bazată pe probe neîndoielnice, sigure, decisive, în măsură să reflecte realitatea obiectivă.

Aşa cum s-a demonstrat anterior, afirmaţiile denunţătorului în sensul că inculpatul M.F. ar fi pretins şi ar fi primit bani pentru a îndeplini un act contrar îndatoririlor sale de serviciu nu sunt confirmate prin administrarea unor probe care să susţină, dincolo de interesul pe care denunţătorul îl are în cauză, veridicitatea depoziţiei sale şi nu sunt apte a răsturna prezumţia de nevinovăţie de care se bucură inculpatul M.F.

În contextul în care declaraţiile denunţătorului nu se coroborează cu nicio altă probă care să confirme susţinerile acestuia, fiind administrate toate probele în sprijinul învinuirii, iar alte probe nu se întrevăd ori pur şi simplu nu există, Curtea a apreciat că există îndoiala că inculpatul M.F. ar fi pretins sau primit bani pentru a elibera adeverinţele şi dovezile ce au constituit obiectul material al infracţiunii de fals intelectual. În speţă, îndoiala este echivalentă cu o probă pozitivă de nevinovăţie aşa încât inculpatul M.F. trebuie achitat întrucât probatoriul administrat nu a demonstrat fără echivoc că acesta ar fi pretins sau primit sume de bani sau alte foloase de la denunţător, nefiind astfel întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de luare de mită, prevăzută de art. 254 alin. (1) C. pen., sub aspectul laturii obiective.

Aşadar, sunt îndeplinite condiţiile aplicării principiului in dubio pro reo astfel că în baza art. 10 lit. d) C. proc. pen., inculpatul M.F. a fost achitat.

În raport cu această soluţie, criticile denunţătorului apar ca fiind neîntemeiate apelul său fiind respins.

Pentru considerentele expuse, Curtea a admis apelurile formulate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Giurgiu (numai cu privire la înlăturarea art. 7 din Legea nr. 78/2000) şi de inculpatul M.F. şi a desfiinţat, în totalitate, sentinţa apelată.

În baza art. 334 C. proc. pen., a schimbat încadrarea juridică a faptelor reţinute, prin actul de sesizare a instanţei, în sarcina inculpaţilor M.F. şi T.I., din infracţiunea prevăzută de art. 254 C. pen., cu aplicarea art. 7ortat la art. 10 lit. c) C. proc. pen., a achitat pe inculpatul T.I. pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită, prevăzută de art. 254 alin. (1) C. pen.

În baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., a achitat pe inculpatul M.F. pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită, prevăzută de art. 254 alin. (1) C. pen.

Cheltuielile judiciare ocazionate de soluţionarea fondului şi apelului au rămas în sarcina statului.

A respins cererea privind acordarea de cheltuieli judiciare formulată de martorul denunţător P.Şt. şi l-a obligat la 200 lei cu titlu de cheltuielile judiciare către stat.

Prin decizia penală nr. 534 din 14 februarie 2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi martorul denunţător P.Şt., a casat în parte decizia penală şi a trimis cauza spre rejudecare la Curtea de Apel Bucureşti în vederea rejudecării apelului Parchetului de pe lângă Tribunalul Giurgiu numai cu privire la inculpatul M.F. şi apelurile declarate de inculpatul M.F. şi de martorul denunţător P.Şt.

În motivarea deciziei s-au reţinut următoarele: Parchetul a criticat hotărârea pentru greşita încadrare juridică a faptelor (art. 385⁹ pct. 17 C. proc. pen.) şi greşita achitare a inc. M.F. (art. 385⁹ pct. 18 C. proc. pen.).

În esenţă, s-a susţinut că în raport de cele 11 adeverinţe eliberate de inculpatul M.F. şi rezoluţia infracţională unică, se pot reţine 11 acte materiale şi, deci, încadrarea juridică corectă este cea prevăzută de art. 254 alin. (1) cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) Pe de altă parte, probatoriul administrat a demonstrat (2 martori) primirea banilor de către inculpat cu scopul încălcării atribuţiilor de serviciu.

Martorul denunţător a solicitat prin recurs obligarea inculpaţilor la plata cheltuielilor de transport, avocat şi banii primiţi (conform celor menţionate în încheierea de dezbateri).

Înalta Curte, examinând recursurile declarate, atât prin prisma motivelor invocate, cât şi din oficiu, conform art. 385⁹ alin. (3) C. proc. pen., a constatat următoarele:

În realitate, cazul de casare prevăzut de art. 385⁹ pct. 17 C. proc. pen., din motivele scrise de recurs ale procurorului, a inclus următoarele:

- conform paginii 5 a rechizitoriului, faptele ambilor inculpaţi au fost încadrate juridic în forma continuată a infracţiunii de luare de mită (menţionându-se expres „..cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP)”);

- este adevărat că art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), ca text obligatoriu pentru încadrarea juridică a faptelor nu a fost menţionat în „partea dispozitivă a rechizitoriului”, însă din expunerea situaţiei de fapt, cu referire la perioada şi actele materiale presupus a fi fost săvârşite, a rezultat, neîndoielnic, că aceasta a fost încadrarea juridică a faptelor (pag. 1, 2, 5 din rechizitoriu);

- aceste aspecte juridice trebuiau, obligatoriu, puse în discuţie de instanţa de fond cu ocazia verificării regularităţii actului de sesizare;

- nici cu ocazia dezbaterilor la instanţa de fond, procurorul de şedinţă şi judecătorul nu au clarificat încadrarea juridică a faptelor deduse judecăţii;

- în aceste condiţii, a fost reţinută, pentru pronunţarea sentinţei, forma simplă a infracţiunii de luare de mită;

- sentinţa a fost apelată de procuror, printre altele fiind criticată şi greşita încadrare juridică a faptelor, în sensul că „..sunt incidente dispoziţiile art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP)”, în raport de cele 11 acte materiale deduse judecăţii;

- instanţa de apel a omis să examineze şi să se pronunţe asupra criticii din motivele de apel ale procurorului, partea expozitivă a deciziei nesugerând o astfel de examinare. Chiar şi dispozitivul deciziei sugerează, cu certitudine, o astfel de neexaminare deoarece instanţa de apel a procedat la schimbarea de încadrare juridică „..din infracţiunea prevăzută de art. 254 C. pen., cu aplicarea art. 7 din Legea nr. 78/2000, în infracţiunea prevăzută de art. 254 alin. (1) C. pen.”. Înalta Curte a reţinut însă că procurorul a înţeles să recureze decizia numai cu privire la situaţia juridică a inculpatului M.F., ceea ce a avut drept consecinţă rămânerea definitivă a hotărârii în ceea ce îl priveşte pe inculpatul T.I.

Cu ocazia rejudecării apelurilor, instanţa a avut în vedere şi celelalte motive substanţiale de recurs, care nu au mai fost examinate de instanţa de recurs, dat fiind incident cazul de casare pentru un motiv formal, caz care impune soluţia rejudecării cauzei de către instanţa de apel.

Ca atare, potrivit art. 385¹⁵ pct. 15 pct. 2 lit. c) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursurile, a casat decizia atacată şi a trimis cauza spre rejudecarea apelurilor declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Giurgiu, privind pe inculpatul M.F. şi pe martorul denunţător P.Şt.

În apel, după casare, cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a Il-a penală, la data de 17 martie 2011 sub nr. 2460/2/2011 (1073/2011).

Analizând apelurile formulate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Giurgiu, inculpatul M.F. şi martorul denunţător P.Şt., prin prisma motivelor invocate în scris şi oral, cu ocazia dezbaterilor precum şi din oficiu cu privire la toate aspectele de fapt şi de drept, conform art. 371 alin. (2) C. proc. pen., prin raportare la dispoziţiile art. 385 ¹⁸ C. proc. pen., numai în ceea ce priveşte pe inculpatul M.F. (întrucât pentru inculpatul T.I. hotărârea a rămas definitivă) Curtea a constatat următoarele:

Conform art. 385¹⁸ alin. (l) C. proc. pen., în rejudecarea după casare, instanţa trebuie să se conformeze hotărârii instanţei de recurs, în măsura în care situaţia de fapt rămâne cea avută în vedere la soluţionarea recursului.

În ceea ce priveşte motivul de apel formulat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Giurgiu cu privire la încadrarea juridică a faptei reţinute în sarcina inculpatului M.F., Curtea a constatat că este întemeiată solicitarea de schimbare a încadrării juridice a faptei în sensul menţionat oral în susţinerea apelului. Aşa cum se susţine în actul de inculpare, inculpatul M.F. a emis, la diferite intervale de timp, 11 adeverinţe pentru martorul denunţător P.Şt., pentru întocmirea cărora inculpatul a pretins şi primit sume de bani. Rezultă aşadar că prin actul de sesizare al instanţei inculpatul, în realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale, se presupune că a săvârşit, la diferite intervale de timp, acţiuni care prezintă fiecare în parte conţinutul infracţiunii de luare de mită. Pretinderea şi primirea, la diferite intervale de timp, a unor sume de bani, în schimbul eliberării adeverinţelor cu conţinut necorespunzător realităţii, către martorul denunţător P.Şt., constituie o singură infracţiune de luare de mită în formă continuată, rezoluţia infracţională fiind unică.

În ceea ce priveşte încadrarea juridică dată infracţiunii prin înlăturarea circumstanţei agravante cuprinsă în dispoziţiile art. 7 din Legea nr. 78/2000, Curtea constată că perioada infracţională determinată pe baza datelor de emitere a dovezilor şi adeverinţelor care se regăsesc la dosarul cauzei (15 decembrie 1997 - 04 decembrie 1999) se situează anterior datei când a intrat în vigoare Legea nr. 78/2000 (M. Of., nr. 219/18.05.2000), fiind astfel incident principiul neretroactivităţii legii penale cuprins în art. 11 C. pen., astfel încât, constatând că în mod greşit s-a reţinut în sarcina inculpatului M.F. agravanta menţionată, s-a dispus schimbarea încadrării juridice şi în sensul înlăturării acesteia.

În ceea ce priveşte apelul formulat de inculpatul M.F., Curtea constată că şi acesta este fondat, pentru următoarele considerente:

Inculpatul în declaraţiile date în faţa organului de urmărire penală şi a instanţei de judecată a negat în mod constant implicarea sa în activitatea infracţională descrisă de denunţător, negând că ar fi avut vreo înţelegere cu acesta, că ar fi emis şi semnat vreuna dintre adeverinţele sau dovezile depuse de denunţător.

În cauză a fost întocmit, în cursul urmăririi penale, Raportul de expertiză criminalistică grafoscopică nr. 66.815, la data de 14 iunie 2007.

În concluziile sale raportul menţionează că evidenţiat că scrisul de mână depus pe dovezile seria A nr. 0317520 din 15 decembrie 1997 şi seria A nr. 0317525 din 25 februarie 1998 a fost executat de M.F., iar semnăturile depuse pe cele dovezile menţionate precum şi pe celelalte 9 adeverinţe examinate şi care au fost scrise la maşina de scris au fost executate de inculpatul M.F.

Rezultă cu certitudine că inculpatul M.F. a întocmit adeverinţele şi dovezile depuse la dosar de denunţător, atestând în conţinutul lor împrejurări necorespunzătoare adevărului însă, cu privire la această infracţiune de fals intelectual prevăzută de art. 289 alin. (1) C. pen., prin rechizitoriu s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a inculpatului întrucât a intervenit prescripţia răspunderii penale.

Pentru reţinerea în sarcina inculpatului M.F. a infracţiunii de luare de mită, este esenţial ca sub aspectul realizării elementului material al laturii obiective să existe probe că acesta a pretins sau a primit bani sau foloase care nu i se cuvin iar în ceea ce priveşte latura subiectivă că scopul urmărit a fost acela de a face un act contrar îndatoririlor sale de serviciu. în ceea ce priveşte acţiunile de pretindere sau de primire a sumelor de bani pe care denunţătorul a afirmat că le-a remis inculpatului M.F., Curtea a reţinut că acuzaţiile parchetului se bazează în principal şi în mod esenţial pe declaraţiile martorilor audiaţi în cauză.

Curtea reţine că, din punct de vedere ştiinţific, proba testimonială are o valoare relativă, întrucât mărturia reprezintă „o trecere a realităţii prin filtrul subiectivităţii martorului” (E.S. - Tratat de criminalistică, ediţia a IV-a, 2008). De asemenea, instanţa trebuie să aprecieze în ce măsură o declaraţie de martor este sinceră şi veridică, adică în ce măsură corespunde realităţii obiective.

Având în vedere cele menţionate, Curtea constată că nici una dintre declaraţiile martorilor audiaţi în cauză nu prezintă forţa suficientă pentru a înlătura dubiul existent în favoarea inculpatului.

Pentru a fi reţinută în sarcina inculpatului M.F. săvârşirea infracţiunii de luare de mită, vinovăţia sa trebuie să rezulte, fără nici cel mai mic dubiu, din probele dosarului. Astfel, cum s-a consacrat în practică, instanţa nu îşi poate întemeia o soluţie de condamnare pe probabilităţi sau presupuneri, vinovăţia trebuind să poată fi stabilită pe bază de probe neîndoielnice.

Afirmaţiile detaliate ale denunţătorului în sensul că inculpatul M.F. ar fi pretins şi ar fi primit bani pentru a îndeplini un act contrar îndatoririlor sale de serviciu nu sunt confirmate prin administrarea unor probe credibile, care să susţină veridicitatea depoziţiei sale, nefiind în măsură să răstoarne prezumţia de nevinovăţie de care se bucură inculpatul. Curtea apreciază că există o serioasă îndoială cu privire la împrejurarea că inculpatul M.F. a pretins sau primit bani pentru a elibera adeverinţele şi dovezile ce au constituit obiectul material al infracţiunii de fals intelectual, în contextul în care, până la formularea denunţului, relaţiile dintre inculpat şi denunţător au fost unele de amiciţie şi chiar relaţii de familie. Rezultă aşadar că teoria parchetului şi a denunţătorului, care fundamentează actul de inculpare, respectiv împrejurarea că întocmirea celor unsprezece înscrisuri conţinând date necorespunzătoare adevărului s-a făcut în schimbul unor sume de bani sau alte foloase, nu a putut fi confirmată prin probe lipsite de echivoc.

În măsura în care singurele probe care susţin teoria conform căreia inculpatul M.F. a pretins şi primit sume de bani în schimbul adeverinţelor ce cuprind date necorespunzătoare adevărului sunt declaraţiile martorului denunţător şi ale concubinei sale, Curtea constată că există un dubiu pronunţat cu privire la existenţa elementului material al infracţiunii şi că, prin urmare, prezumţia de nevinovăţie în ceea ce priveşte infracţiunea prevăzută de art. 254 alin. (1) C. pen., nu a putut fi răsturnată, fiind îndeplinite condiţiile aplicării principiului in dubio pro reo motiv pentru care, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen., s-a dispus achitarea acestui inculpat.

În ceea ce priveşte apelul declarat de martorul denunţător P.Şt. în raport cu susţinerile în faţa instanţei de recurs şi cu soluţia instanţei de casare, Curtea a constatat că acesta este nefondat. Nu există dovezi certe care să susţină afirmaţia denunţătorului în sensul că a plătit sumele de bani pretinse în schimbul celor 11 adeverinţe eliberate, cu atât mai mult că a plătit sume mai mari şi pentru o perioadă mai întinsă de timp. Prin raportare şi la soluţia dată cu privire inculpatul M.F., Curtea constată că se impune respingerea, ca nefondat, a apelului formulat de denunţător.

Pentru considerentele expuse Curtea, în temeiul art. 379 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., cu aplicarea art. 345 şi următoarele C.  proc. pen., a admis apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Giurgiu şi de inculpatul M.F. împotriva sentinţei penale nr. 644 din 25 noiembrie 2008 pronunţată de Tribunalul Giurgiu, a desfiinţat în parte sentinţa penală apelată, numai cu privire la inculpatul M.F. şi rejudecând:

În baza art. 334 C. proc. pen., a schimbat încadrarea juridică a faptelor reţinute în sarcina inculpatului M.F. din infracţiunea prevăzută de art. 254 C. pen., cu aplicarea art. 7 din Legea nr. 78/2000 în infracţiunea prevăzută de art. 254 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP)

În baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen., achită pe inculpatul M.F. pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită, prevăzută de art. 254 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP)

Conform art. 379 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., a respins, ca nefondat, apelul formulat de martorul denunţător P.Şt.

În continuare, împotriva deciziei penale nr. 151/ A din 29 aprilie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti pronunţată în acest sens, s-a exercitat calea de atac a recursului doar de către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti.

Calea de atac formulată vizează strict persoana inculpatului M.F., se invocă greşita achitare a acestuia pentru infracţiunea prevăzută de art. 254 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), respectiv cazul de casare de la pct. 18 al art. 385⁹ C. proc. pen.

Raţionamentul instanţei de apel este criticabil: mai întâi se observă că declaraţia martorului denunţător referitoare la motivul remiterii banilor este confirmată de concluziile raportului de expertiză criminalistică efectuat în cauză. Elementul material şi intenţia directă calificată prin scopul primirii banilor nu pot fi analizate separat, se întrepătrund.

Săvârşirea de către un lucrător de poliţie a unei infracţiuni de fals pe parcursul a doi ani în interesul unei terţe persoane nu poate fi explicată logic decât de obţinerea pentru sine a unor avantaje. Singurul scop logic al încălcării atribuţiilor de serviciu este cel arătat de martori. Prin urmare nu se poate reţine în prezenta cauză existenţa vreunui dubiu rezonabil şi, pe cale de consecinţă, se impune condamnarea inculpatului.

Instanţa de recurs, restrângându-şi analiza la pretinsele fapte penale ale inculpatului M.F., cu elucidarea în prealabil a cadrului de drept penal material incident, prin prisma cazului de casare invocat, consemnează următoarele:

În cauză a fost întocmit, în cursul urmăririi penale, Raportul de expertiză criminalistică grafoscopică nr. 66.815, la data de 14 iunie 2007. În concluziile sale raportul menţionează că evidenţiat că scrisul de mână depus pe dovezile seria A nr. 0317520 din 15 decembrie 1997 şi seria A nr. 0317525 din 25 februarie 1998 a fost executat de M.F., iar semnăturile depuse pe cele dovezile menţionate precum şi pe celelalte 9 adeverinţe examinate şi care au fost scrise la maşina de scris au fost executate de inculpatul M.F.

Rezultă astfel cu certitudine că inculpatul M.F. a întocmit adeverinţele şi dovezile depuse la dosar de denunţător, atestând în conţinutul lor împrejurări necorespunzătoare adevărului.

Pentru reţinerea în sarcina inculpatului M.F. a infracţiunii de luare de mită, este însă esenţial să existe şi probe că acesta a pretins sau a primit bani sau foloase care nu i se cuvin. În ceea ce priveşte latura subiectivă este necesar că scopul urmărit a fost acela de a face un act contrar îndatoririlor sale de serviciu.

În ceea ce priveşte acţiunile de pretindere sau de primire a sumelor de bani pe care denunţătorul a afirmat că le-a remis inculpatului M.F., acuzaţiile parchetului se bazează în principal pe declaraţiile martorilor audiaţi în cauză.

Astfel, în ceea ce priveşte declaraţiile concubinei denunţătorului, martora T.C., având în vedere poziţia subiectivă a acesteia faţă de denunţător, precum şi interesul ca pricina să se soluţioneze într-un anumit fel, Curtea cu deplin drept le-a înlăturat existând suspiciunea de parţialitate a depoziţiilor sale.

De asemenea, Curtea nu a putut ţine seama de depoziţiile martorei B.V. întrucât, pe de-o parte, declaraţiile sale au fost luate cu încălcarea dispoziţiilor art. 79 C. proc. pen., iar pe de altă parte, aceasta redă fapte şi împrejurări ce i-au fost relatat de denunţător.

În ceea ce priveşte declaraţiile martorului O.M.I., Curtea a reţinut obiectiv că acesta nu a furnizat detalii care să confirme învinuirile, martorul negând implicarea în comiterea acestor fapte, atât în cursul urmăririi penale cât şi al cercetării judecătoreşti.

Referitor la declaraţia martorului P.G., nici din cuprinsul acesteia nu rezultă elemente care să confirme, măcar parţial, învinuirile.

De asemenea, Curtea a apreciat ca nerelevante declaraţiile martorilor B.I., Ş.D.A. şi Ş.D., propuşi ca martori pentru prima dată în apel, când au şi fost ascultaţi, întrucât aceştia nu au evidenţiat aspecte care să confirme susţinerile denunţătorului. Depoziţiile acestor martori nu au relevat că inculpatul M.F. ar fi primit vreo sumă de bani de la denunţător.

Pentru a se putea reţine săvârşirea de către inculpatul M.F. a infracţiunii de luare de mită, vinovăţia sa trebuie să constituie o certitudine stabilită pe bază de probe. Prezumţia de nevinovăţie de care se bucură inculpatul în cursul procesului penal nu poate fi anulată decât prin convingerea instanţei asupra vinovăţiei bazată pe probe neîndoielnice, sigure, decisive, în măsură să reflecte realitatea obiectivă.

Aşa cum s-a demonstrat anterior, afirmaţiile denunţătorului în sensul că inculpatul M.F. ar fi pretins şi ar fi primit bani pentru a îndeplini un act contrar îndatoririlor sale de serviciu nu sunt confirmate prin administrarea unor probe care să susţină, dincolo de interesul pe care denunţătorul îl are în cauză, veridicitatea depoziţiei sale şi nu sunt apte a răsturna prezumţia de nevinovăţie de care se bucură inculpatul M.F.

În ceea ce priveşte interesul denunţătorului, trebuie observat că acesta a formulat denunţ deşi fusese în relaţii de prietenie cu inculpatul M.F. (în anul 2005 inculpatul a botezat un nepot al denunţătorului), fiind nemulţumit că acesta nu i-a plătit o lucrare de edificare a unei construcţii pe care o executase şi, totodată pentru că i-a pretins 500 de euro pentru schimbarea unui certificat de înmatriculare, preţul real fiind de 5.000.000 lei vechi. Având în vedere cele menţionate, se constată că nici una dintre declaraţiile martorilor audiaţi în cauză nu prezintă forţa suficientă pentru a înlătura dubiul existent în favoarea inculpatului.

În cuprinsul motivelor de recurs Parchetul forţează nota probatorie mergând practic pe calea unei prezumţii, a unei suspiciuni, „Elementul material şi intenţia directă calificată prin scopul primirii banilor nu pot fi analizate separat, se întrepătrund. Săvârşirea de către un lucrător de poliţie a unei infracţiuni de fals pe parcursul a doi ani în interesul unei terţe persoane nu poate fi explicată logic decât de obţinerea pentru sine a unor avantaje. Singurul scop logic al încălcării atribuţiilor de serviciu este acesta”.

Or, instanţa nu îşi poate întemeia o soluţie de condamnare pe probabilităţi sau presupuneri, vinovăţia trebuind să poată fi stabilită pe bază de probe neîndoielnice.

Afirmaţiile detaliate ale denunţătorului în sensul că inculpatul M.F. ar fi pretins şi ar fi primit bani pentru a îndeplini un act contrar îndatoririlor sale de serviciu nu sunt confirmate prin administrarea unor probe credibile, care să susţină veridicitatea depoziţiei sale, nefiind în măsură să răstoarne prezumţia de nevinovăţie de care se bucură inculpatul. În măsura în care singurele probe care susţin teoria conform căreia inculpatul M.F. a pretins şi primit sume de bani în schimbul adeverinţelor ce cuprind date necorespunzătoare adevărului sunt declaraţiile martorului denunţător şi ale concubinei sale, Curtea a constatat sub auspicii de deplină temeinicie că „există un dubiu pronunţat cu privire la existenţa elementului material al infracţiunii şi că, prin urmare, prezumţia de nevinovăţie în ceea ce priveşte infracţiunea prevăzută de art. 254 alin. (1) C. pen., nu a putut fi răsturnată, fiind îndeplinite condiţiile aplicării principiului in dubio pro reo motiv pentru care, a făcut aplicarea art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen.”.

Rezultă aşadar, din cele expuse, că teoria parchetului şi a denunţătorului, care fundamentează actul de inculpare, respectiv împrejurarea că întocmirea celor unsprezece înscrisuri conţinând date necorespunzătoare adevărului s-a făcut în schimbul unor sume de bani sau alte foloase, nu a putut fi confirmată întocmai prin probe lipsite de echivoc.

În măsura în care singurele probe care susţin teoria conform căreia inculpatul M.F. a pretins şi primit sume de bani în schimbul adeverinţelor ce cuprind date necorespunzătoare adevărului sunt declaraţiile martorului denunţător şi ale concubinei sale, se constată că există într-adevăr un dubiu pronunţat cu privire la existenţa elementului material al infracţiunii şi că, prin urmare, prezumţia de nevinovăţie în ceea ce priveşte infracţiunea prevăzută de art. 254 alin. (1) C. pen., nu a putut fi răsturnată, fiind îndeplinite condiţiile aplicării principiului in dubio pro reo, ce însă conduce la incidenţa art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., şi nu art. 10 lit. a) C. proc. pen., aşa cum a reţinut dispozitivul deciziei atacate, aferent soluţiei de achitare a acestui inculpat.

În măsura în care probe certe, ştiinţifice, susţin ideea că inculpatul M.F. a eliberat adeverinţe ce cuprind date necorespunzătoare adevărului, însă fără alte completări faptice necesare pentru întrunirea infracţiunii prevăzută de art. 254 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), se constată că există un dubiu pronunţat cu privire la existenţa elementului material al infracţiunii, susţinere prezentată întocmai în acest sens chiar de către instanţa ierarhic inferioară şi, prin urmare, prezumţia de nevinovăţie în ceea ce priveşte infracţiunea prevăzută de art. 254 alin. (1) cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), nu a putut fi răsturnată, fiind îndeplinite întocmai condiţiile aplicării art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen.

O astfel de soluţie se asortează juridic inclusiv cu cea pronunţată faţă de pretinsul coautor T.I., faţă de care s-a făcut incidenţa art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen., respectiv cu susţinerea, certificată şi în rândurile anterioare, că fapta există, doar că nu a fost săvârşită de către acest inculpat. De altfel, pe calea deciziei penale nr. 61/A/2011 Curtea de Apel Bucureşti făcuse aplicarea, iniţial, a dispoziţiile art. art. 10 lit. d) C. proc. pen., faţă de inculpatul M.F.

Aşadar, soluţia procesuală în speţa actuală este cea de admitere a recursului procurorului, pentru deplină acurateţe juridică, cu consecinţa casării deciziei atacate şi în rejudecare, schimbarea temeiului achitării inculpatului în art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen.

Văzând şi dispoziţiile art. 192 alin. (3) C. proc. pen.;

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti împotriva deciziei penale nr. 151/ A din 29 aprilie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a Il-a penală, privind pe intimatul inculpat M.F.

Casează decizia penala atacata si rejudecând în fond, schimba temeiul achitării inculpatului pentru infracţiunea prevăzută de art. 254 C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), din art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen., în art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen.

Onorariul parţial al apărătorului desemnat din oficiu, in suma de 50 lei, se va plaţi din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată, în şedinţă publică, azi 24 februarie 2012.

← ICCJ. Decizia nr. 596/2012. Penal. Contestaţie la executare...		ICCJ. Decizia nr. 588/2012. Penal. Recunoaşterea hotărârilor... →

Vezi şi alte speţe de drept penal:

ICCJ. Decizia nr. 562/2012. Penal ICCJ. Decizia nr. 574/2012. Penal. Contestaţie la executare (art.461 C.p.p.). Recurs ICCJ. Decizia nr. 585/2012. Penal. Infracţiuni de evaziune fiscală (Legea 87/1994, Legea 241/2005). Recurs ICCJ. Decizia nr. 588/2012. Penal. Recunoaşterea hotărârilor penale sau a altor acte judiciare străine (Legea 302/2004). Recurs ICCJ. Decizia nr. 596/2012. Penal. Contestaţie la executare (art.461 C.p.p.). Recurs ICCJ. Decizia nr. 606/2012. Penal. Iniţiere, constituire de grup infracţional organizat, aderare sau sprijinire a unui asemenea grup (Legea 39/2003 art. 7). Contestaţie în anulare - Recurs ICCJ. Decizia nr. 610/2012. Penal. Menţinere măsură de arestare preventivă. Recurs ICCJ. Decizia nr. 621/2012. Penal. Menţinere măsură de arestare preventivă. Recurs