ICCJ. Decizia nr. 563/2012. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 563/2012
Dosar nr. 123/120/2011
Şedinţa publică din 23 februarie 2012
Asupra recursului penal de faţă;
Examinând actele şi lucrările dosarului, constată următoarele.
Prin sentinţa penală nr. 261 din 07 iulie 2011 pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa, prin care în baza art. 197 alin. (1), (2) lit. b)1 şi alin. (3) teza I C. pen., cu aplic. art. 41, 42 C. pen. şi 33 lit. b) C. pen., inculpatul C.V. a fost condamnat la o pedeapsă de 11 ani închisoare.
În baza art. 197 alin. (1), (2) lit. b)1 şi alin. (3) teza I C. pen., cu aplic. art. 41, 42 C. pen. şi 33 lit. b) C. pen. rap. la art. 65 - 66 C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b), d) şi e) C. pen. pe o perioadă de 3 ani.
În baza art. 203 C. pen. cu aplic. art. 41 - 42 C. pen. şi art. 33 lit. b) C. pen., acelaşi inculpat a fost condamnat la o pedeapsa de 3 ani închisoare şi i s-a aplicat pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b), d) şi e) C. pen. pe o perioadă de 1 an.
În temeiul art. 34 lit. b) C. pen., s-au contopit pedepsele aplicate inculpatului, acesta urmând să execute pedeapsa cea mai grea, de 11 ani închisoare şi pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi b), d) şi e) C. pen. pe o perioadă de 3 ani.
S-a făcut aplicarea art. 71, 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi b), d) şi e) C. pen.
În baza art. 346 C. proc. pen., rap.la art. 14 C. proc. pen., inculpatul a fost obligat la plata sumei de 50.000 RON cu titlu de daune morale către partea vătămată C.F.A.
În baza art. 191 C. proc. pen. inculpatul a fost obligat la plata cheltuielilor judiciare în sumă de 200 RON cheltuieli judiciare de la urmărirea penală, 300 RON cheltuieli judiciare către stat, 200 RON onorariu apărător oficiu, sumă care va fi avansată din fondurile Ministerului Justiţiei.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că prin rechizitoriul nr. 870/P/2010 a fost trimis în judecată inculpatul C.V., pentru săvârşirea infracţiunilor de viol şi incest, prev. de art. 197 alin. (1), (2) lit. b)1 - alin. (3) C. pen., cu art. 41 - 42 C. pen. şi art. 203 C. pen., cu aplic. art. 41 - 42 C. pen. şi art. 33 lit. b) C. pen., constând în aceea că în perioada octombrie 2008 - mai 2010, prin constrângere, a întreţinut raporturi sexuale cu fiica sa mai mică de 15 ani.
În şedinţă publică s-au luat declaraţii părţii vătămate C.F. care s-a constituit parte civilă cu suma de 50.000 RON reprezentând daune morale, precum şi martorii din acte P.M., V.C., N.F.B., M.A.R., M.M., C.V., C.P., P.S., P.O., V.A., L.A.G., M.V., fiind citită în şedinţă publică declaraţia martorei M.L., ca urmare a imposibilităţii prezentării în instanţă, în vederea audierii.
Deşi legal citat, inculpatul nu s-a prezentat în instanţă, din procesele-verbale întocmite de către organele de cercetare penală rezultând că acesta nu se mai află în ţară şi că se află la muncă în străinătate.
S-au depus la dosarul cauzei evaluarea psihologică a persoanei vătămate, fişă de evaluare psihologică, evaluare detaliată, fişă semnalare a situaţiilor, istoric social, fişă închidere a cazului şi sentinţa civilă nr. 870 din 13 martie 2010 pronunţată de Judecătoria Pucioasa.
Examinând cauza, în raport de actele şi lucrările dosarului, coroborând probele administrate în procesul penal, tribunalul a constatat săvârşirea faptelor de către inculpat, vinovăţia acestuia, încadrarea juridică legală şi temeinică a faptelor comise, fiind dată de disp. art. 197 alin. (1), (2) lit. b) - alin. (3) C. pen., cu aplic. art. 41-42 C. pen. şi art. 203 C. pen. cu aplic. art. 41-42 C. pen. şi art. 33 lit. b) C. pen.
Prima instanţă a reţinut următoarea situaţie de fapt: din căsătoria inculpatului cu C.M. au rezultat doi copii, respectiv C.F.A., în vârstă de 16 ani, şi V.C., în vârstă de 13 ani. Începând cu anul 2006 C.M., mama minorilor, a plecat în Italia pentru a lucra, revenind în ţară la aproximativ 2 - 3 luni şi rămânând alături de familia sa în medie de 2 - 3 săptămâni. Ca urmare, în perioada absenţei din ţară a mamei cei doi minori s-au aflat în îngrijirea tatălui, inculpatul C.V. La sfârşitul verii anului 2008 cei doi soţi au plecat împreună în Italia, revenind la domiciliu în luna septembrie a aceluiaşi an. La începutul lunii octombrie 2008 C.M. a plecat din nou în Italia cei doi minori rămânând în grija tatălui. La scurt timp după plecarea din ţară a mamei inculpatul a început să-şi modifice comportamentul faţă de cei doi minori pe care i-a agresat fizic, de cele mai multe ori pe fondul unui consum exagerat de băuturi alcoolice. Pe fondul unui atare climat familial şi al stării de temere insuflată celor doi minori prin corecţiile fizice aplicate, începând cu luna octombrie 2008 inculpatul a recurs şi la abuzul sexual asupra fiicei A. care la acel moment avea peste puţin de vârsta de 14 ani. Potrivit actelor de urmărire penală, inculpatul a constrâns pe fiica sa A. să întreţină raporturi sexuale cu o frecvenţă de 2 ori pe săptămână în cursul nopţii, când era de presupus că fratele ei dormea sau în cursul după-amiezilor, în lipsa băiatului.
Conform declaraţiilor minorei, abuzul sexual la care a fost supusă de tatăl ei a continuat până în luna mai 2010 când aceasta a consimţit să comunice numărul de telefon al mamei martorei M.V. care a şi contactat-o pe C.M. La rândul ei minora i-a telefonat mamei aducându-i la cunoştinţă faptele săvârşite asupra ei de inculpatul C.V. din octombrie 2008.
În cursul urmăririi penale a fost relevat faptul că în tot cursul anului 2008 minora a relatat despre abuzul sexual la care fusese supusă prietenelor sau cunoştinţelor sale, însă în mod evident, datorită vârstei şi experienţei de viaţă a acestora, niciuna dintre prietenele minorei nu au avut capacitatea şi posibilitatea de a interveni pentru a stopa activitatea infracţională a inculpatului şi a sesiza organele de urmărire penală.
Potrivit declaraţiilor minorei, de fiecare dată a încercat să se opună actelor de constrângere exercitate de inculpat, fiind însă înfrântă de cele mai multe ori prin acte de lovire, ori prin interdicţii - de a vorbi la telefon, de a folosi calculatorul, de a ieşi din casă. În aceste condiţii, minora se afla sub autoritatea deplină a tatălui ei, autoritate ce a dezvoltat în timp şi sentimente de temere care, în mod evident, au înfrânt voinţa copilului şi au făcut-o incapabilă să se opună actelor de constrângere.
De altfel, această formă de autoritate şi starea de temere ce-i fusese imprimată a şi determinat-o pe minoră să aibă reţineri în a relata profesorilor şi psihologului de şcoală, şi chiar mamei sale, la un moment dat, întregul adevăr, rezumându-se la a expune în mod voalat doar o tentativă a inculpatului de a o supune unei agresiuni sexuale.
Aşa cum a rezultat din materialul de urmărire penală, un ultim act de violenţă exercitat de inculpat s-a manifestat în jurul datei de 15 mai 2010 ca o reacţie la refuzul minorei de a mai întreţine raporturi sexuale (în acest sens fiind raportul de expertiză medico-legală nr. 302/V din 28 mai 2010).
A mai constatat tribunalul că inculpatul audiat pe parcursul urmăririi penale nu a recunoscut faptele comise, negând nu numai actele de constrângere, dar şi existenţa reală a unor relaţii sexuale cu fiica sa minoră. De altfel, în încercarea de a se apăra, inculpatul a consimţit testarea la poligraf, testare nerealizată întrucât la prima programare inculpatul a simulat incapacitatea obiectivă de a se supune testării - lipsa odihnei, iar la cea de a doua programare a refuzat să se mai prezinte. În aceeaşi ordine de idei, inculpatul a încercat să acrediteze ideea că sporadicele acte de agresiune au fost exercitate de el pentru a-şi pedepsi fiica ce recunoscuse întreţinerea de raporturi sexuale cu unele persoane din anturaj, fapt confirmat de minoră, dar care însă nu înlătură răspunderea inculpatului pentru faptele comise.
A apreciat tribunalul că, situaţia de fapt expusă mai sus şi vinovăţia inculpatului au rezultat cert din ansamblul probator administrat în cauză, examinat, verificat şi valorificat conform art. 63, 69 şi 75 C. proc. pen.
Poziţia procesuală de negare totală a faptelor comise de către inculpat este infirmată de materialul probator administrat în cauză pe parcursul urmăririi penale, dar şi nemijlocit în faţa instanţei de judecată.
Astfel, nu pot fi primite apărările formulate de inculpat prin apărător ce au fost depuse în concluziile scrise aflate la dosarul cauzei prin care se solicită, în temeiul disp. art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 pct. 1 lit. d) C. proc. pen., achitarea inculpatului, motivat de faptul că nu este îndeplinită latura obiectivă şi nici latura subiectivă a infracţiunii de viol, martorii audiaţi în cauză relatând că asupra părţii vătămate s-au exercitat acte de violenţă de către inculpat pentru a o determina să întreţină raporturi sexuale cu el, dovadă în acest sens fiind raportul de expertiză medico-legală nr. 302/V din 28 mai 2010. Chiar dacă partea vătămată, aşa cum susţine apărarea, ar fi întreţinut relaţii sexuale cu alte persoane nu îndreptăţeşte şi nu scuză faptele comise de inculpat asupra propriei fiice, care se afla la o vârstă foarte fragedă.
Faptele inculpatului de a întreţine în mai multe rânduri, în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, raporturi sexuale prin constrângere cu fiica sa mai mică de 15 ani, au întrunit elementele constitutive ale infracţiunilor de viol şi incest, prev. de art. 197 alin. (1), (2) lit. b)1 - alin. (3) C. pen., cu aplic. art. 41-42 C. pen. şi art. 203 C. pen., cu art. 41-42 C. pen., cu aplic. art. 33 lit. b) C. pen., texte de lege enunţate în şedinţă publică, în baza cărora a fost condamnat inculpatul.
La stabilirea şi individualizarea pedepsei, instanţa de fond a avut în vedere criteriile generale cuprinse în art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), în raport de împrejurările concrete ale comiterii faptelor, gradul ridicat de pericol social al acestora, limitele de pedeapsă prevăzute de lege şi circumstanţele reale şi personale ale inculpatului.
Din modul de comitere a faptelor în mai multe rânduri, în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, prin constrângere şi violenţă, a rezultat cu certitudine că inculpatul a conştientizat consecinţele faptelor sale, însă a stăruit în continuare profitând de vârsta fragedă a minorei şi de faptul că acţiunile sale au făcut-o incapabilă să se opună actelor de constrângere.
Prin prisma acestor criterii, tribunalul a apreciat că prin condamnarea inculpatului la o pedeapsă rezultantă de 11 ani închisoare, scopul preventiv şi educativ al pedepsei poate fi atins.
În privinţa modalităţii de executare, prima instanţă a apreciat că prevenţia şi reeducarea inculpatului pot fi asigurate numai în regim privativ de libertate.
Pe latură civilă, s-a apreciat că, faţă de vârsta fragedă a minorei, de împrejurarea că victima este chiar fiica inculpatului care a fost supusă unor abuzuri sexuale, se justifică obligarea lui la plata sumei de 50.000 RON cu titlu de daune morale către partea vătămată.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel inculpatul, prin apărător, solicitând în esenţă admiterea apelului, desfiinţarea sentinţei penale, reţinerea cauzei spre rejudecare, iar pe fond achitarea sa în temeiul dispoziţiilor art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. d) C. proc. pen., respectiv lipsa laturii obiective pentru niciuna din faptele reţinute în sarcina lui, iar în subsidiar, în condiţiile în care nu va fi achitat, reindividualizarea pedepsei într-un cuantum sub minimul special.
S-a susţinut că din întreg materialul probator administrat, nu a rezultat că victima a fost constrânsă, aceasta avea prieten şi întreţinea relaţii cu alţi bărbaţi. Comportamentul părţii vătămate nu a demonstrat că a fost supusă unui şantaj şi s-a ajuns la o astfel de situaţie pentru că tatăl i-a impus anumite restricţii fiicei sale, fiind practic o răzbunare din partea acesteia.
Pe latură civilă a solicitat a se aprecia că suma de 50.000 RON cu titlu de daune morale nu se justifică dacă instanţa de apel va reţine achitarea inculpatului, iar pentru subsidiar a solicitat reducerea acestora, întrucât trebuiau avute în vedere şi declaraţiile inculpatului care, la urmărirea penală, a arătat că a fost învinuit pe nedrept datorită restricţiilor impuse fiicei sale.
Prin Decizia penală nr. 155 din 19 octombrie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, s-a respins ca nefondat apelul declarat de inculpatul C. V. împotriva sentinţei penale nr. 261 din 07 iulie 2011 pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa.
A fost obligat apelantul la 400 RON cheltuieli judiciare către stat, din care 200 RON onorariu apărător din oficiu ce se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei în contul Baroului Prahova.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a reţinut că în mod corect şi complet situaţia de fapt şi a realizat o justă interpretare şi apreciere a mijloacelor de probă administrate în cele două faze ale procesului penal, din care rezultă atât existenţa faptelor pentru care a fost trimis în judecată inculpatul, cât şi săvârşirea acestora cu vinovăţie în forma cerută de lege.
Pe baza mijloacelor de probă administrate în cursul urmăririi penale şi în mod nemijlocit de către prima instanţă, s-a arătat că în mod corect s-a reţinut că din căsătoria inculpatului cu C.M. au rezultat doi copii, respectiv C.F.A., în vârstă de 16 ani, şi V.C., în vârstă de 13 ani. Începând cu anul 2006 C.M., mama minorilor, a plecat în Italia pentru a lucra, revenind în ţară la aproximativ 2 - 3 luni şi rămânând alături de familia sa în medie de 2 - 3 săptămâni. Ca urmare, în perioada absenţei din ţară a mamei din ţară cei doi minori s-au aflat în îngrijirea tatălui, inculpatul C.V. La sfârşitul verii anului 2008 cei doi soţi au plecat împreună în Italia, revenind la domiciliu în luna septembrie a aceluiaşi an. La începutul lunii octombrie 2008 C.M. a plecat din nou în Italia cei doi minori rămânând în grija tatălui. La scurt timp după plecarea din ţară a mamei inculpatul a început să-şi modifice comportamentul faţă de cei doi minori pe care i-a agresat fizic, de cele mai multe ori pe fondul unui consum exagerat de băuturi alcoolice. Pe fondul unui atare climat familial şi al stării de temere insuflată celor doi minori prin corecţiile fizice aplicate, începând cu luna octombrie 2008 inculpatul a recurs şi la abuzul sexual asupra fiicei A. care la acel moment avea peste puţin de vârsta de 14 ani. Potrivit actelor de urmărire penală, inculpatul a constrâns pe fiica sa A. să întreţină raporturi sexuale cu o frecvenţă de 2 ori pe săptămână în cursul nopţii, când era de presupus că fratele ei dormea sau în cursul după-amiezilor, în lipsa băiatului.
Conform declaraţiilor minorei, abuzul sexual la care a fost supusă de tatăl ei a continuat până în luna mai 2010 când aceasta a consimţit să comunice numărul de telefon al mamei martorei M.V. care a şi contactat-o pe C.M. La rândul ei minora i-a telefonat mamei aducându-i la cunoştinţă faptele săvârşite asupra ei de inculpatul C.V. din octombrie 2008.
Susţinerile apelantului în legătură cu nevinovăţia sa au fost în mod just înlăturate de către instanţa de fond, fiind apreciate ca nefondate şi contrazise de restul materialului probator.
Astfel, este adevărat că încă din cursul urmăririi penale, apelantul-inculpat a susţinut că nu este vinovat şi că nu a comis faptele deduse judecăţii.
S-a constatat că apărările formulate de inculpat sunt infirmate de concluziile raportului medico-legal efectuate asupra părţii vătămate, de declaraţiile acesteia, ale martorilor, mijloace de probă care confirmă în mod indubitabil, că inculpatul a întreţinut în intervalul sus-menţionat acte sexuale cu victima minoră, fiica sa, prin înfrângerea rezistenţei acesteia prin mijloace violente atât de natură fizică, acte de lovire, cât şi de ordin moral, instituirea unor interdicţii. Autoritatea de care inculpatul se bucura asupra victimei minore, în calitatea sa de tată, coroborată cu sentimentele de temere insuflate acesteia în modalitatea descrisă pe larg de prima instanţă, au condus la înfrângerea oricărei opoziţii din partea părţii vătămate, şi au constituit o barieră în calea împărtăşirii suferinţelor prin care aceasta trecea către persoane în măsură să stopeze activitatea infracţională a inculpatului.
Depoziţiile martorilor sus-menţionaţi constituie, alături de mijloacele de probă ştiinţifice ce au fost enumerate, probatorii în raport de care, se apreciază că vinovăţia inculpatului apelant este în afara oricărui dubiu.
Însăşi atitudinea inculpatului faţă de eventuala testare poligraf, care fără a constitui o probă în sensul legii penale, era un indiciu care putea confirma sau infirma vinovăţia acestuia, este un element care conduce la concluzia justeţei înlăturării apărărilor formulate de acesta.
Susţinerile inculpatului referitoare la întreţinerea de către minoră de relaţii sexuale cu alte persoane din anturajul acesteia, fapt care l-ar fi determinat să exercite asupra acesteia acte de violenţă în scop de pedepsire, nu sunt de natură a conduce la disculparea acestuia, aşa cum reţine şi instanţa de fond.
S-a arătat că există suficiente mijloace de probă care pot fi calificate ca fiind directe, raportat la specificul infracţiunilor deduse judecăţii, din care rezultă fără dubiu vinovăţia apelantului, neexistând nici un motiv raţional de înlăturare a forţei probante a acestora şi nici pentru a se considera că acestea nu reflectă în întregime realitatea.
În ce priveşte greşita individualizare a sancţiunilor, Curtea de apel a observat că prima instanţă a realizat o justă aplicare a criteriilor de individualizare prev. de art. 52 şi de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), având în vedere gradul de pericol social concret al infracţiunilor deduse judecăţii, modul şi împrejurările concrete de comitere, dar şi raportat la circumstanţele personale ale inculpatului.
S-a arătat că o reducere a acestor pedepse nu se impune în cauză, date fiind pericolul social concret al faptelor comise, reliefat de forma continuată infracţională, de intervalul de timp în care s-au derulat actele materiale repetate, de vârsta victimei şi impactul psihologic al acestor fapte asupra acesteia, dar şi de persoana infractorului, care a manifestat pe întreg parcursul procesului penal o poziţie procesuală nesinceră, în cursul urmăririi penale negând comiterea oricărei fapte, iar în cursul cercetării judecătoreşti sustrăgându-se de la judecată, cu toate eforturile realizate de prima instanţă pentru a asigura prezenţa sa.
S-a apreciat că pedepsele principale aplicate nu se impun a fi reduse, deoarece această operaţiune nu ar avea decât efectul lipsirii sancţiunii penale de eficienţă.
Cu privire la modul de soluţionare a laturii civile, în condiţiile în care Curtea nu îmbrăţişează teza nevinovăţiei inculpatului apelant, s-a apreciat că instanţa de fond a acordat în mod corect daune morale părţii vătămate - parte civilă, iar cuantumul acestora, faţă de circumstanţele cauzei a fost în mod just apreciat.
Împotriva deciziei instanţei de apel a declarat recurs inculpatul, criticând-o cu privire la individualizarea pedepsei, pe care o consideră exagerată, solicitând redozarea acesteia.
Examinând actele şi lucrările dosarului în raport de criticat formulată, Înalta Curte constată că recursul inculpatului nu este fondat.
Inculpatul C.V. a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunilor de viol şi incest, prev. de art. 197 alin. (1), (2) lit. b)1 - alin. (3) C. pen., cu art. 41 - 42 C. pen. şi art. 203 C. pen., cu aplic. art. 41 - 42 C. pen. şi art. 33 lit. b) C. pen., constând în aceea că în perioada octombrie 2008 - mai 2010, prin constrângere, a întreţinut raporturi sexuale cu fiica sa C.F.A., care abia împlinise vârsta de 14 ani.
S-a reţinut că, începând cu anul 2006, mama celor doi minori ai soţilor C., a plecat în Italia pentru a lucra, revenind în ţară la aproximativ 2 - 3 luni, în perioada absenţei din ţară a mamei, copiii s-au aflat în îngrijirea tatălui, iar la începutul lunii octombrie 2008, acesta a început să-şi modifice comportamentul faţă de cei doi minori pe care i-a agresat fizic, de cele mai multe ori pe fondul unui consum exagerat de băuturi alcoolice. În aceste condiţii, inculpatul a recurs şi la abuzul sexual asupra fiicei A. Potrivit actelor de urmărire penală, inculpatul a constrâns pe fiica sa A. să întreţină raporturi sexuale cu o frecvenţă de 2 ori pe săptămână în cursul nopţii, când era de presupus că fratele ei dormea sau în cursul după-amiezilor, în lipsa băiatului.
Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, Înalta Curte constată că situaţia de fapt şi vinovăţia inculpatului au fost corect stabilite de instanţa de fond şi instanţa de apel, pe baza probelor administrate în cauză, în raport de care, pedeapsa aplicată este just individualizată.
Având în vedere pericolul social deosebit al infracţiunilor şi împrejurările concrete în care acestea au fost săvârşite, faptul că însuşi inculpatul, care era chemat să-şi ocrotească fiica, a fost cel care a abuzat-o, Înalta Curte constată că pedeapsa aplicată este corect individualizată, corespunde întru-totul criteriilor generale de individualizare judiciară prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP) şi este de natură să-şi atingă scopul educativ - preventiv prevăzut de art. 52 C. pen.
La aplicarea pedepsei, instanţa de apel a avut în vedere, pe lângă pericolul social deosebit al infracţiunilor comise de inculpat, vârsta fragedă a victimei şi impactul psihologic al acestor fapte asupra sa, precum şi persoana inculpatului, care a avut o poziţie procesuală nesinceră şi s-a sustras de la judecată, instanţa de fond făcând demersuri pentru a asigura prezenţa sa la judecată.
Faţă de cele expuse, Înalta Curte constată că hotărârea instanţei de apel este legală şi temeinică, iar recursul declarat de inculpat este nefondat, urmând a fi respins în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen.
Văzând şi dispoziţiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE.
Respinge ca nefondat recursul declarat de inculpatul C.V. împotriva deciziei nr. 155 din 19 octombrie 2011, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 500 RON cheltuieli judiciare către stat, din care 200 RON reprezentând onorariu apărătorului desemnat din oficiu ce se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi 23 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 565/2012. Penal. Iniţiere, constituire de... | ICCJ. Decizia nr. 559/2012. Penal → |
|---|
