ICCJ. Decizia nr. 575/2012. Penal. Contestaţie la executare (art.461 C.p.p.). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 575/2012
Dosar nr. 5675/2/2011
Şedinţa publică din 23 februarie 2012
Examinând actele şi lucrările dosarului, constată următoarele.
Cu privire la admisibilitatea excepţiei de neconstitutionalitate.
Potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, aceasta decide asupra excepţiilor privind neconstituţionalitatea unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia.
Pornind de la dispoziţia legală enunţată, un prim aspect, care trebuie menţionat este că obiectul excepţiei de neconstituţionalitate nu îl poate constitui dispoziţiile cuprinse în Legea fundamentală. Excepţia de neconstituţionalitate reprezintă instrumentul prin care partea se poate apăra împotriva legiuitorului în cazul în care consideră că i-au fost încălcate drepturile constituţionale printr-o dispoziţie dintr-o lege, alta decât Legea fundamentală, sau dintr-o ordonanţă în vigoare.
Apoi, Curtea a reţinut că excepţia invocată este contrară prevederilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, şi din perspectiva faptului că, în mod nejustificat, contestatorii au apreciat că dispoziţiile legale invocate, respectiv cele prev. de art. 69 alin. (2) din Constituţie şi prev. de art. 197 alin. (2) şi (3) din C. proc. pen., au legătură cu soluţionarea prezentei contestaţii la executare.
Este incontestabil că excepţia a fost invocată în faţa unei instanţe judecătoreşti şi se referă la dispoziţii legale [art. 197 alin. (2) şi (3) C. proc. pen.], ce nu a fost declarate neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.
Admisibilitatea excepţiei reclamă însă îndeplinirea cumulativă şi a cerinţei ca excepţia invocată să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, legătură ce nu este suficient a fi pur tangenţială, ci trebuie să fie evident semnificativă şi în strânsă corelaţie cu soluţia ce ar putea fi dată fondului litigiului.
Finalitatea excepţiei de neconstituţionalitate nu poate fi aceea de a supune controlului de constituţionalitate a posteriori orice dispoziţie legală, chiar dacă ea ar viza disciplinarea unor măsuri sau activităţi cu implicaţii în desfăşurarea procesului penal. Aceasta deoarece excepţia de neconstituţionalitate constituie o excepţie de procedură, prin care partea care o ridică urmăreşte împiedicarea unei judecăţi (respectiv a pronunţării unei soluţii) ce s-ar întemeia pe o dispoziţie legală neconstituţională.
Curtea de apel subliniază că, independent de inadmisibilitatea vădită a excepţiei invocate, nu rezultă interesul concret în abordarea acestui mijloc de apărare.
Pentru aceste considerente, Curtea de apel a concluzionat că excepţia de neconstituţionalitate invocată este contrară dispoziţiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 şi, în consecinţă inadmisibilă, urmând a respinge cererea de sesizare a Curţii Constituţionale.
Curtea a apreciat că soluţionarea distinctă, prin încheiere a excepţiei de neconstituţionalitate, conform art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, nu se justifică în cauză, nici din perspectiva normelor ce disciplinează organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, şi nici din perspectiva dispoziţiilor art. 303 C. proc. pen. şi art. 408 C. proc. pen., modificate ori introduse prin Legea nr. 177/2010.
Astfel, în lumina dispoziţiilor art. 29 din Legea nr. 47/1992, dar şi a considerentelor ce au stat la baza deciziei de recurs în interesul Legii nr. 36/2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, este incontestabil dreptul părţii interesate de a recura soluţia de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, chiar în situaţia în care o astfel de soluţie aparţine instanţei de recurs.
Anterior modificărilor aduse C. proc. pen. prin Legea nr. 177/2010, obligaţia instanţei de a suspenda judecata până la soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate impunea în mod necesar şi fără excepţie soluţionarea prin încheiere separată a unei astfel de cereri, pentru a se asigura în mod real părţii interesate dreptul la un recurs efectiv.
Odată cu abrogarea dispoziţiilor art. 303 alin. (6) prin Legea nr. 177/2010, a fost înlăturată obligaţia de suspendare a judecăţii în cazul sesizării Curţii Constituţionale, admiţându-se practic posibilitatea soluţionării fondului cauzei în paralel şi prealabil dezlegărilor date de instanţa de contencios constituţional excepţiilor ce îi sunt adresate în cadrul controlului a posteriori. În mod corelativ, pentru a se asigura însă armonizarea soluţiei eventual dispuse asupra fondului în baza unor dispoziţii declarate neconstituţionale cu legea în vigoare s-a prevăzut posibilitatea revizuirii cauzei în limitele şi în condiţiile prevăzute de art. 4082 C. proc. pen.
În acest context, s-a apreciat că pronunţarea separată, prin încheiere, asupra excepţiei de neconstituţionalitate invocate ar fi constituit expresia unui formalism excesiv, derivat din interpretarea literală şi izolată a dispoziţiilor art. 29 din Legea nr. 47/1992, în detrimentul finalităţii acestor norme - şi anume asigurarea unui recurs efectiv părţii interesate.
Sub aspectul fondului contestaţiei la executare, s-a constatat că prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanţe la data de 20 iunie 2011, sub numărul 5675/2/2011, petenţii C.I. şi C.A. au formulat o cerere intitulată contestaţie la executare, cu referire la Dosarul 2433/2/2010 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, invocând ca temei de drept dispoziţiile art. 998 - 999 C. civ. şi art. 1 lit. b), art. 31 alin. (5) din Legea nr. 590/22 decembrie 2003.
În motivarea cererii intitulate contestaţie la executare, au fost enunţate articole de lege şi acte normative ca: art. 288 C. pen., art. 21 şi 52 din Constituţie, art. 62 alin. (1) şi (5), art. 63 şi art. 3 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă, Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, art. 10, art. 16 şi art. 146 C. pen., art. 29 alin. (2) din Legea nr. 78/2000 - abrogat, art. 4142 din C. proc. pen. etc. Au susţinut că sunt moştenitorii de drept ai patrimoniului defunctei I.F., că sunt îngrădiţi prin legi, în dreptul de a trage la răspundere vinovaţii, arătând că au calitate procesuală penală de a solicita reparaţiile apreciate de Decizia în interesul Legii XIV/2006, obligatorie pentru instanţele de judecată potrivit art. 4142 C. proc. pen.
Cu prilejul dezbaterilor pe fondul cauzei, contestatorii au invocat ca temei al contestaţiei la executare, dispoziţiile art. 461 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., arătând, în esenţă, în susţinerea acestui caz de contestaţie la executare că înştiinţările referitoare la plata cheltuielilor judiciare către stat le-au fost comunicate înainte ca Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să redacteze Decizia pronunţată.
Examinând actele şi lucrările dosarului Curtea a reţinut că prin sentinţa penală 108 din 12 aprilie 2010, pronunţată în Dosarul 2433/2/2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, a respins ca tardiv formulate plângerile petenţilor C.I. şi C.A., menţinând rezoluţia 556/P/2007 din 22 iulie 2007 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti. Fiecare petent a fost obligat la plata a câte 50 RON cheltuieli judiciare către stat.
Prin Decizia 4211 din 24 noiembrie 2010 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în Dosarul 2433/2/2010, s-a casat în parte sentinţa penală 108 din 12 aprilie 2010, menţinându-se soluţia în ceea ce îl priveşte pe C.I., cauza fiind trimisă spre rejudecarea plângerii formulate de C.A.. Prin aceeaşi hotărâre, s-a dispus obligarea lui C.I. la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Curtea a mai reţinut că împotriva deciziei 4211 din 24 noiembrie 2010 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, contestatorii C.I. şi C.A. au formulat contestaţie în anulare, aceasta formând obiectul Dosarului 10004/1/2010 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală. Contestaţia în anulare a fost respinsă ca inadmisibilă prin Decizia pronunţată la data de 29 aprilie 2011, contestatorii fiind obligaţi la plata a câte 100 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Opinia petenţilor, că momentul rămânerii definitive al unei hotărâri trebuie raportat la momentul redactării acesteia, nu se regăseşte însă printre situaţiile reglementate de art. 416-417 C. proc. pen. Potrivit cu aceste dispoziţii legale, data rămânerii definitive a hotărârilor primei instanţe, instanţei de apel şi instanţei de recurs se stabileşte în funcţie de alte criterii, printre acestea nefiind în nici o situaţie data motivării hotărârii, ci data pronunţării hotărârii, data expirării termenului de apel sau recurs, data manifestării de voinţă a părţii în sensul retragerii căii de atac exercitate.
Sentinţa penală 108 din 12 aprilie 2010 a rămas definitivă prin Decizia 4211 din 24 noiembrie 2010, faţă de contestatorul C.I. care a fost obligat, în total, la plata sumei de 250 RON cheltuieli judiciare către stat.
Totodată, faţă de ambii contestatori este definitivă Decizia pronunţată la data de 29 aprilie 2011 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în cauza având ca obiect contestaţia în anulare formulată de C.I. şi C.A. împotriva deciziei penale 4211 din 24 noiembrie 2010, prin care contestaţia în anulare a fost respinsă, iar contestatorii au fost obligaţi la câte 100 RON cheltuieli judiciare către stat.
Prin comunicarea din data de 15 decembrie 2010 contestatorului C.I. i-a fost adus la cunoştinţă că a fost obligat la plata sumei de 250 RON reprezentând cheltuieli judiciare către stat, iar prin adresele din 31 mai 2010, contestatorilor le-a fost comunicat că au fost obligaţi la plata a câte 100 RON cheltuieli judiciare către stat.
Cât priveşte aprecierile contestatorilor privind modalitatea în care preşedintele de complet a semnat pentru unul dintre membrii completului de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care a pronunţat Decizia 4211 din 24 noiembrie 2010, s-a arătat că acestea nu se încadrează în nici unul dintre cazurile de contestaţie la executare expres şi limitativ prevăzute de lege.
Împotriva acesteia hotărâri au declarat recurs contestatorii C.I. şi C.A., fără să prezinte motivele de casare.
Examinând actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte constată că recursurile sunt tardive.
Astfel, sentinţa penală atacată a fost pronunţată la data de 4 octombrie 2011, din preambulul acesteia rezultă că petenţii au fost prezenţi la dezbateri, iar recursurile au fost declarate la data de 28 octombrie 2011, peste termenul de 10 zile prevăzut de art. 3853 alin. (1) C. proc. pen.
Potrivit art. 3853 în referire la art. 363 alin. (3) C. proc. pen., pentru partea care a fost prezentă la dezbateri sau la pronunţare, termenul curge de la pronunţare.
Faţă de împrejurarea că recursurile au fost declarate peste termenul legal de 10 zile de la pronunţare, în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. a) C. proc. pen., acestea urmează a fi respinse.
Văzând şi dispoziţiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIV.
ÎN NUMELE LEGI.
DECIDE.
Respinge ca tardive recursurile declarate de contestatorii C.I. şi C.A. împotriva sentinţei penale nr. 431 din 4 octombrie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia II-a penală.
Obligă recurenţii contestatori la plata sumei de câte 100 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică azi 23 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 579/2012. Penal | ICCJ. Decizia nr. 695/2012. Penal → |
|---|
