ICCJ. Decizia nr. 615/2012. Penal

Decizii penale ICCJ 2012

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA PENALĂ

Decizia nr. 615/2012

Dosar nr. 3731/63/2011

Şedinţa publică din 27 februarie 2012

Asupra cauzei penale de faţă;

În baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

I. Prin sentinţa penală nr. 211 din 08 aprilie 2011 a Tribunalului Dolj s-a respins cererea de aplicare a dispoziţiilor art. 320¹ C. proc. pen.

A respins cererea de schimbare a încadrării juridice.

A respins cererea de rejudecare a cauzei formulată de condamnatul D.B.C. şi a menţinut sentinţa penală nr. 436 din 22 octombrie 2008 a Tribunalului Dolj aşa cum a fost modificată prin Decizia penală nr. 264 din 11 decembrie 2009 a Curţii de Apel Craiova, definitivă prin Decizia penală nr. 1883 din 12 mai 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

A obligat condamnatul la plata sumei de 40 de RON cu titlu de cheltuieli judiciare în favoarea statului.

S-a reţinut că la data la de 25 ianuarie 2011 s-a înregistrat pe rolul Tribunalului Dolj sub nr. 3731/63/2011 cererea formulată de condamnatul D.B.C., deţinut în Penitenciarul Târgu Jiu având ca obiect rejudecarea în baza prevederilor art. 522¹C. proc. pen. a Dosarului nr. 3454/63/2008 al Tribunalului Dolj.

În motivarea cererii solicită să se constate că sunt îndeplinite condiţiile temeiului de drept mai sus invocat, în sensul că a fost judecat şi condamnat în lipsă, nefiind prezent nici chiar în căile de atac.

Mai arată că pe toată durata procesului s-a aflat în Anglia, iar apoi în Spania la muncă, fapt ce l-a împiedicat să-şi asigure o apărare corespunzătoare. Recent a fost extrădat din Spania şi adus în România în baza unui mandat european.

Totodată, în raport de principiul dreptului la apărare şi al accesului liber la justiţie, astfel cum a fost statuat în jurisprudenţa C.E.D.O., apreciază că se impune admiterea cererii şi aplicarea dispoziţiilor cuprinse în art. 405-408 C. proc. pen. prin admiterea în principiu a cererii şi dispunând rejudecarea cauzei şi prevalându-se de prevederile art. 320¹ C. proc. pen.

În susţinerea cererii a depus la dosar înscrisuri: încheierea din 30 noiembrie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Craiova în Dosar nr. 3454/63/2008, acte de stare civilă, ordin european de arestare şi predare din data de 25 noiembrie 2010 în Madrid, contract de muncă cu durată determinată în Spania, certificat de înregistrare din Spania, adeverinţă emisă de Universitatea din Craiova – Facultatea de Drept şi Ştiinţe Administrative.

S-a ataşat Dosarul nr. 3454/63/2008 al Tribunalului Dolj.

Prin încheierea din data de 07 martie 2011, tribunalul a admis cererea de rejudecare formulată de către condamnat şi a dispus introducerea şi citarea în cauză a părţii civile SC A.M.H. SA.

La data de 04 aprilie 2011 s-a procedat la audierea inculpatului potrivit dispoziţiilor art. 322 raportat la art. 70 alin. (2) C. proc. pen., declaraţia fiind consemnată şi ataşată la dosar.

Inculpatul, prin apărător, a solicitat pe de o parte schimbarea încadrării juridice a faptelor pentru care a fost trimis în judecată din infracţiunile prevăzute şi pedepsite de art. 215 alin (1), (2), (3), (4), C. pen. şi art. 215 alin (1), (2), (3), (4) şi (5) C. pen. în infracţiunile prevăzute şi pedepsite de art. 215 alin. (1), (3) şi (4) C. pen. şi art. 215 alin. (1), (3), (4) şi (5) C. pen.

De asemenea, a solicitat aplicarea art. 320¹ C. proc. pen., având în vedere că acesta, aflându-se în faţa instanţei pentru prima oară, ar putea să solicite readministrarea probatoriilor, dar acesta recunoaşte săvârşirea faptelor, prejudiciul aşa cum a fost stabilit prin rechizitoriu şi solicită doar reţinerea de circumstanţe atenuante, având în vedere înscrisurile depuse la prezenta cauză.

Analizând actele şi lucrările dosarului, respectiv atât probele avute în vedere de instanţa a cărei rejudecare se solicită, cât şi actele depuse în prezenta cerere de rejudecare, instanţa constată că hotărârea prin care s-a dispus condamnarea numitului D.B.C. este legală şi temeinică, urmând a fi menţinută.

Astfel, pe de o parte se constată că prin declaraţia dată în faţa instanţei condamnatul D. a recunoscut săvârşirea faptelor pentru care a fost trimis în judecată şi condamnat, aşa cum au fost descrise în rechizitoriu. Acesta nu a solicitat readministrarea probatoriului administrat anterior, solicitând doar ca instanţa să aibă în vedere recunoaşterea faptelor, pe de o parte, iar pe de altă parte actele în circumstanţiere depuse.

În ceea ce priveşte aplicarea dispoziţiilor art. 320¹C. proc. pen., instanţa apreciază că procedura simplificată a judecării în cazul recunoaşterii vinovăţiei, introdusă prin Legea nr. 202/2010, reprezintă de fapt o procedură abreviată ce are la bază o pledoarie de vinovăţie şi poate fi aplicată dacă sunt îndeplinite anumite condiţii, simpla recunoaştere a faptelor pentru care inculpatul a fost trimis în judecată fiind doar una din aceste condiţii. Respectiva procedură se aplică, nu tuturor inculpaţilor ce se aflau trimişi în judecată la momentul intrării în vigoare a respectivei legi, ci doar acelora faţă de care cercetarea judecătorească nu fusese încă începută (şi faţă de care sunt incidente şi celelalte condiţii cerute de textul de lege).

Pe de altă parte, în procesul penal, sub aspect procedural, este aplicabil numai principiul imediatei aplicări a legii de procedură, ce presupune că aceasta se aplică tuturor actelor efectuate în activitatea procesuală, în perioada de timp în care este în vigoare, indiferent de data săvârşirii infracţiunii pentru care se formulează acuzaţia penală şi de data începerii procesului penal (înainte sau după intrarea legii de procedură în vigoare). Aşadar, în materia legilor de procedură este aplicabil principiul tempus regit actum, neavând aplicabilitate principiul mitior lex. Din principiul aplicării imediate a legii procesual penale rezultă că aceasta este numai activă şi niciodată extraactivă; adică nu se va aplica în trecut, la acte şi la raporturi trecute; nu mai poate avea eficienţă asupra unui act procesual efectuat anterior intrării ei în vigoare; nu mai poate atinge valabilitatea acestuia; ceea ce s-a făcut sub imperiul legii anterioare nu se mai poate desface prin legea nouă; actele procesuale efectuate sub legea veche, după normele acesteia, îşi păstrează valabilitatea lor originară, şi deci toate efectele legale; prin urmare legea procesuală nu este retroactivă; şi nu este nici ultraactivă, fiindcă nu se mai poate aplica proceselor sau actelor ce intervin sau continuă după ieşirea ei din vigoare, căci acestora li se aplică imediat legea nouă, excepţie putând fi numai legea care modifică competenţa unei instanţe fără a desfiinţa însăşi instanţa.

În speţă nu se poate susţine că faţă de inculpat nu fusese începută cercetarea judecătorească, aceasta fiind de altfel finalizată. Este adevărat că inculpatul a lipsit la toate termenele de judecată ale cauzei, aspect faţă de care instanţa a admis în principiu prin încheierea din 07 martie 2011 cererea de rejudecare a cauzei, dar trebuie avut în vedere şi faptul că aşa cum rezultă din probele existente la dosar acesta a avut cunoştinţă de existenţa prezentului proces penal (având în vedere cererile adresate prim-procurorului şi scrisoarea către mama sa), înţelegând să se sustragă de la judecarea cauzei.

Faţă de cele arătate mai sus instanţa urmează a respinge cererea de aplicare a dispoziţiilor art. 320¹ C. proc. pen., considerând că nu sunt îndeplinite condiţiile cerute de lege pentru aplicarea acestuia.

În ceea ce priveşte cererea de schimbare a încadrării juridice a faptelor pentru care a fost trimis în judecată, instanţa constată că prin sentinţa penală nr. 436 din 22 octombrie 2008 a Tribunalului Dolj, definitivă prin Decizia penală nr. 224 din 13 decembrie 2007 a Curţii de Apel Craiova, respectiv prin Decizia penală nr. 1883 din 12 mai 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a dispus condamnarea inculpatului pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute şi pedepsite de art. 215 alin. (1), (3) şi (4) C. pen. şi respectiv de art. 215 alin. (1), (3), (4) şi (5) C. pen., ca urmare a schimbării încadrării juridice a faptelor pentru care fusese trimis în judecată. Fiind admisă cererea de schimbare a încadrării juridice a infracţiunilor pentru care a fost trimis în judecată (exact în sensul în care se solicită în prezenta cauză), instanţa urmează a respinge această cerere de schimbare a încadrării juridice ca lipsită de interes.

Scopul reglementării procedurii rejudecării cauzei după extrădare este garantarea dreptului persoanei extrădate la un proces echitabil, cu respectarea în principal a dreptului său la apărare.

Aceasta presupune posibilitatea persoanei condamnate în lipsă de a fi audiată, de a interoga martorii sau părţile din proces, de a administra probe în apărarea sa, atât pe situaţia de fapt, cât şi în circumstanţiere.

În acest context, instanţa apreciază că persoana extrădată are dreptul la o nouă judecată, finalizată cu o nouă hotărâre, însă numai în măsura în care instanţa de rejudecare constată, după readministrarea probatoriului şi/sau administrarea de probe noi, alte fapte, împrejurări sau circumstanţe decât cele reţinute în cursul primei judecăţi, cu consecinţe în ce priveşte situaţia de fapt, vinovăţia inculpatului, încadrarea juridică sau chiar tratamentul sancţionator.

Chiar dacă art. 522¹ C. proc. pen. face trimitere la dispoziţiile legale aplicabile în materia revizuirii, această referire este una limitată la procedura de rejudecare şi la soluţiile care pot fi date la finalizarea acesteia.

Cu alte cuvinte, deşi sunt în parte identice, revizuirea şi rejudecarea în caz de extrădare au o finalitate distinctă: dacă revizuirea implică înlăturarea unor erori esenţiale asupra faptelor reţinute într-o hotărâre definitivă (în esenţă, a condamnării unei persoane nevinovate sau a achitării dispuse în mod neîntemeiat), rejudecarea în caz de extrădare are în vedere dreptul persoanei care a fost judecată şi condamnată în lipsă de a-şi exercita dreptul la apărare într-un nou ciclu procesual.

În lipsa unei dispoziţii legale în sens contrar, rezultă că rejudecarea în caz de extrădare nu se va limita la înlăturarea unei grave erori de fapt, constând în eventuala condamnare a unei persoane nevinovate, ci va putea avea efecte inclusiv în privinţa individualizării pedepsei, în măsura în care probatoriul administrat cu ocazia rejudecării va conduce la o altă concluzie decât cea stabilită în această privinţă în primul ciclu procesual.

Dincolo de deosebirile existente între cele două instituţii, această soluţie se impune de la sine, ţinând seama de situaţia în care se află persoana extrădată, aceea de a fi fost condamnată în lipsă, ceea ce prezumă că nu a avut posibilitatea de a administra probe în apărarea sa, atât în ce priveşte vinovăţia, cât şi sub aspectul sancţiunii ce i s-ar putea aplica.

În condiţiile în care situaţia de fapt şi vinovăţia inculpatului rămân aceleaşi în urma probatoriului administrat cu ocazia rejudecării, cererea inculpatului va putea fi admisă exclusiv cu privire la individualizarea pedepsei (cu consecinţa pronunţării unei noi hotărâri), dacă probele administrate în circumstanţiere conduc instanţa de rejudecare la o altă concluzie în privinţa tratamentului sancţionator (a se vedea în acest sens, Decizia penală nr. 560 din 17 februarie2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie).

Faţă de cele arătate mai sus, instanţa va avea analiza exclusiv actele depuse de condamnat în circumstanţiere urmând a aprecia dacă în funcţie de acestea se impune sau nu reindividualizarea pedepsei aplicate acestuia.

Actele depuse de condamnat în circumstanţiere respectiv certificat de înregistrare ca cetăţean al uniunii, caracterizare din partea fostului său angajator, înscriere sub forma uniunii stabile de cuplu, contractul de muncă cu durată determinată (1 lună), adeverinţă emisă de Universitatea din Craiova, nu sunt de natură a determina o reindividualizare a pedepsei aplicate condamnatului. Astfel, respectivele contracte, acte au fost încheiate după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, fiind deci obţinute pro causa. Pe de altă parte, faptul că din 27 martie 2006, data întocmirii rechizitoriului prin care s-a dispus trimiterea sa în judecată şi până în prezent acesta s-a angajat şi a lucrat legal o lună, respectiv a intrat într-o relaţie oficială de cuplu, nu sunt aspecte faţă de care instanţa să aprecieze că se impune o reindividualizare a pedepsei aplicate acestuia.

Prin Decizia penală nr. 264 din 11 decembrie 2009 a Curţii de Apel Craiova, cu ocazia judecării apelului declarat de inculpat s-a dispus reţinerea în favoarea sa a circumstanţei prevăzute de art. 74 lit. a) C. pen., aspect faţă de care pedepsele aplicate au fost coborâte sub minimul special (s-a dispus aplicarea unei pedepse de 2 ani şi 6 luni şi a unei pedepse de 2 ani şi 6 luni).

Instanţa apreciază că nu se poate reţine în favoarea inculpatului circumstanţa prevăzută de dispoziţiile art. 74 lit. c) C. pen., având în vedere faptul că acesta nu s-a prezentat în faţa instanţelor niciodată, fiind arestat doar după emiterea unui mandat european de arestare.

Prin urmare, cum în urma rejudecării cauzei, după administrarea probatoriului solicitat, instanţa constată că acesta nu are nicio influenţă asupra hotărârii pronunţate în cursul primei judecăţi, va respinge cererea de rejudecare şi va menţine hotărârile pronunţate, această soluţie rezultând din aplicarea corespunzătoare a prevederilor art. 406 alin. (4) C. proc. pen. (în acest sens fiind şi Decizia penală nr. 5173/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie).

II. Împotriva acestei sentinţe penale a declarat apel – în termen legal – inculpatul D.B.C., criticând sentinţa pentru nelegalitate şi netemeinicie şi solicitând admiterea cererii sale de rejudecare a cauzei şi de aplicare a dispoziţiilor mai favorabile prevăzute de art. 320¹ C. proc. pen. şi de reducere a pedepsei.

Apelul este fondat şi urmează a fi admis, cu următoarea motivare:

Curte reţine faptul că scopul reglementării procedurii rejudecării cauzei după extrădare este garantarea dreptului persoanei extrădate la un proces echitabil, cu respectarea în principal a dreptului său la apărare.

Persoana extrădată are dreptul deci la o nouă judecată efectivă, finalizată cu o nouă hotărâre, însă numai în măsura în care instanţa constată, după readministrarea probatoriului şi/sau administrarea de probe noi, alte fapte, împrejurări sau circumstanţe, altele decât cele reţinute în cursul primei judecăţi, cu consecinţe în ce priveşte situaţia de fapt, cu privire la vinovăţia inculpatului, la încadrarea juridică sau chiar la tratamentul sancţionator.

În acest sens, chiar dacă art. 522¹ C. proc. pen. face trimitere la dispoziţiile legale aplicabile în materia revizuirii, această referire este una limitată exclusiv la procedura de rejudecare şi la soluţiile care pot fi date la finalizarea acesteia.

Cu alte cuvinte, deşi sunt în parte identice, revizuirea şi rejudecarea în caz de extrădare au o finalitate distinctă: dacă revizuirea implică înlăturarea unor erori esenţiale asupra faptelor reţinute într-o hotărâre definitivă, rejudecarea în caz de extrădare are în vedere dreptul persoanei care a fost judecată şi condamnată în lipsă de a-şi exercita dreptul la apărare într-un nou ciclu procesual.

În lipsa unei dispoziţii legale în sens contrar, rezultă că rejudecarea în caz de extrădare nu se va limita la înlăturarea unei grave erori de fapt, constând în eventuala condamnare a unei persoane nevinovate, ci va putea avea efecte inclusiv în privinţa individualizării pedepsei, în măsura în care probatoriul administrat cu ocazia rejudecării ori modificările legislative intervenite vor conduce la o alta concluzie decât cea stabilită în această privinţă în primul ciclu procesual.

Aceasta înseamnă că, chiar dacă situaţia de fapt şi vinovăţia inculpatului rămân aceleaşi cu ocazia rejudecării, cererea inculpatului va putea fi admisă exclusiv cu privire la individualizarea pedepsei (cu consecinţa pronunţării unei noi hotărâri), dacă probele administrate ori împrejurările noi de drept conduc instanţa de rejudecare la o altă concluzie în privinţa tratamentului sancţionator.

Prin urmare, deşi legiuitorul nu a prevăzut in terminis care este calea de urmat în cazul recunoaşterii vinovăţiei de către inculpaţii care au fost trimişi în judecată sub imperiul legii vechi, dar care, depăşind momentul procesual al începerii cercetării judecătoreşti şi până la soluţionarea definitivă a cauzei, se judecă potrivit noii legi, Curtea constată că într-o atare situaţie este incident principiul legii penale mai favorabile şi că, în cazul unor situaţii tranzitorii, trebuie să se ţină seama de caracterul mixt al dispoziţiilor art. 320¹ C. proc. pen., care consacră un caracter mai blând prin reducerea limitelor de pedeapsă, iar instanţelor de judecată, singurele în drept să hotărască cu privire la aplicarea legii, le revine sarcina de a stabili celelalte aspecte legate de concretul fiecărei speţe în parte.

Ori, dispoziţiile art. 320¹ alin. (1) C. proc. pen. fiind de imediată aplicare, coroborat cu natura substanţial penală a alin. (7), este evident că acestea sunt mai favorabile atât timp cât, anterior soluţionării definitive a cauzei, nu a existat posibilitatea reducerii limitelor de pedeapsă în cazul recunoaşterii vinovăţiei şi în speţă, inculpatul fiind judecat în lipsă nu şi-a putut exercita un drept care să ducă, prin efectul legii, la alte limite noi de pedeapsă.

Aşa fiind, criteriile de determinare a legii penale mai favorabile au în vedere atât condiţiile de incriminare şi de tragere la răspundere penală, cât şi condiţiile referitoare la pedeapsă, iar cu privire la aceasta din urmă, pot exista deosebiri de natură, dar şi deosebiri de grad sau cuantum privitoare la limitele de pedeapsă şi, evident, la modalitatea stabilirii acestora în mod concret.

Curtea constată că primul termen de judecată poate fi considerat cel imediat următor datei intrării în vigoare a Legii nr. 241/2005, indiferent de faza în care se află judecarea procesului penal şi, în consecinţă, reţine că instanţa de fond era obligată să ia act de cererea expresă a inculpatului făcută deci după intrarea în vigoare a dispoziţiilor legale menţionate, potrivit art. 522¹alin. (1) C. proc. pen., aşa cum acesta a fost modificat prin Legea nr. 202/2010, ca judecata să se desfăşoare numai în baza probelor administrate la urmărirea penală, atât timp cât acesta a arătat că recunoaşte în totalitate faptele reţinute în actul de sesizare şi nu a solicitat probe noi, iar această procedură are consecinţe cu privire la modul de individualizare a pedepsei.

Neprocedând la rejudecarea inculpatului, potrivit art. 522¹alin. (1) C. proc. pen., aşa cum acesta a fost modificat prin Legea nr. 202/2010 şi, ulterior la admiterea a cererii de judecată ca urmare a recunoaşterii vinovăţiei – probele administrate stabilind faptele inculpatului şi existând date suficiente cu privire la persoana acestuia pentru stabilirea unei pedepse, dar şi cu privire la soluţionarea laturii civile, potrivit art. 320¹ alin. (1) C. proc. pen., instanţa de fond a pronunţat o sentinţă nelegală.

Pe cale de consecinţă, apelul este fondat şi, în baza art. 379 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., va fi admis, se va desfiinţa sentinţa şi reţinându-se cauza spre judecare se va proceda conform celor motivate şi cu privire la încadrarea juridică dată faptelor, cu privire la o nouă individualizare a pedepsei potrivit art. 72 combinat cu art. 18¹ alin. (2) C. pen. – o reducere ori o altă modalitate de executare a pedepsei rezultante nefiind oportună în raport de numărul infracţiunilor comise, de valoarea mare a prejudiciului neacoperit şi de conduita sa necooperantă după comiterea lor şi cu privire la latura civilă.

Se va mai reţine şi că, pe timpul judecăţii, inculpatul nu a solicitat - iar instanţa nu a apreciat, avându-se în vedere motivele cererii de rejudecare după extrădare, această oportunitate - suspendarea în tot ori în parte a hotărârii supuse cererii de rejudecare, potrivit art. 522¹alin. (1) C. proc. pen. şi, pe cale de consecinţă, nu a apreciat nici asupra luării sau nu a unei măsuri preventive, avându-se în vedere şi dispoziţiile art. 372 alin. (1) C. proc. pen.

Văzând şi dispoziţiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.

Aşa fiind, prin Decizia penală nr. 223 din 09 noiembrie 2011 a Curţii de Apel Craiova s-a admis apelul declarat de inculpatul–condamnat D.B.C. împotriva sentinţei penale nr. 211 de la 08 aprilie 2011, pronunţată de Tribunalul Dolj în Dosarul nr. 3731/63/2011.

S-a desfiinţat sentinţa penală apelată.

S-a admis cererea de rejudecare formulată în baza art. 522¹ C. proc. pen.

S-a anulat sentinţa penală nr. 436 din 22 octombrie 2008 pronunţată de Tribunalul Dolj în Dosarul nr. 3454/63/2008 şi Decizia nr. 264 din 11 decembrie 2009 pronunţată în aceeaşi cauză de Curtea de Apel Craiova.

În baza art. 334 C. proc. pen. a schimbat încadrarea juridică a faptelor pentru care a fost trimis în judecată inculpatul D.B.C., din infracţiunile prevăzute de art. 215 alin. (1), (2), (3) şi (4) C. pen. şi art. 215 alin. (1), (2), (3), (4) şi (5) C. pen., în infracţiunile prevăzute de art. 215 alin. (1), (3) şi (4) C. pen. şi respectiv art. 215 alin. (1), (3), (4) şi (5) C. pen.

În baza art. 215 alin. (1), (3) şi (4) C. pen. cu aplicarea art. 320¹ alin. (7) cu aplicarea art. 74 alin. (1) lit. a) şi art. 76 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) şi (3) C. pen., a condamnat pe inculpatul D.B. la pedeapsa de 1 an şi 6 luni închisoare.

În baza art. 215 alin. (1), (3), (4) şi (5) C. pen. cu aplicarea art. 320¹ alin. (7) cu aplicarea art. 74 alin. (1) lit. a) şi art. 76 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) şi (3) C. pen. a condamnat pe acelaşi inculpat la pedeapsa de 5 ani închisoare şi 1 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) C. pen.

În baza art. 33 lit. a), 34 lit. b) C. pen. a contopit pedepsele aplicate inculpatului, în pedeapsa ce mai grea - aceea de 5 ani închisoare şi 1 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen.

În baza art. 71 C. pen., a interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 lit. a), b) C. pen., pe durata executării pedepsei.

A luat act că partea civilă SC T.T. SRL, a fost radiată din evidenţele O.R.C. Timiş din 16 mai 2008.

A obligat inculpatul la 320.222,55 RON despăgubiri către partea civilă SC S. SA, actualmente S.C. A.M. SA.

În baza art. 118 lit. e) C. pen., a dispus confiscarea specială, cu titlu de măsură de siguranţă, a sumei de 117.418,05 RON, de la inculpat.

A obligat inculpatul la 2.100 RON cheltuieli judiciare statului.

Cheltuielile judiciare din apel au rămas în sarcina statului.

III. Împotriva acestei decizii penale au declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova şi inculpatul D.B.C.

În recursul declarat de procuror s-a solicitat casarea în parte a hotărârii Curţii de Apel Craiova şi în rejudecare să se facă aplicarea dispoziţiilor art. 15 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 şi să se deducă din pedeapsa aplicată inculpatului durata arestului efectuat de acesta ca urmare a emiterii mandatului european de arestare.

În recursul condamnatului D.B.C. s-a invocat în final motivul de casare prevăzut de art. 385⁹ pct. 14 C. proc. pen., solicitându-se casarea hotărârii recurate şi pronunţarea unei hotărâri, aplicând o pedeapsă mai redusă, pedeapsa urmând a fi individualizată conform art. 320¹ C. proc. pen. şi art. 74 lit. a) şi c) şi art. 76 C. pen.

A. Examinând actele şi lucrările dosarului, Decizia recurată în raport de motivele de critică invocate de procuror şi condamnatul D.B.C., Înalta Curte are în vedere cu prioritate aspectul că motivul de critică invocat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova este fondat şi întrucât profită şi este în interesul procesual şi al recurentului condamnat D.B.C., concluzionează că ambele recursuri promovate în cauza de faţă sunt fondate şi urmează a fi admise ca atare în baza dispoziţiilor art. 385¹⁵ pct. 2 lit. d) teza I C. proc. pen., fiind incident în cauză motivul de casare prevăzut de art. 385⁹ alin. (1) pct. 17² C. proc. pen.

Aceasta, întrucât cu titlu de premisă, se are în vedere că în conformitate cu dispoziţiile art. 15 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională, durata arestului efectuat în străinătate în îndeplinirea unei cereri formulate de autorităţile române în temeiul acestei legi, este luată în calcul în cadrul procedurii penale române şi se compută din durata pedepsei aplicate de instanţele române.

Procedând la admiterea cererii de rejudecare formulată de numitul D.B.C. cu consecinţa anulării hotărârilor pronunţate în prima judecată şi pronunţarea unei noi hotărâri de condamnare a inculpatului, instanţa de apel trebuia să deducă din pedeapsa aplicată acestuia durata arestului efectuat de inculpat ca urmare a emiterii mandatului european de arestare.

Astfel, la rămânerea definitivă a sentinţei penale nr. 436 din data de 22 octombrie 2008, pronunţată de Tribunalul Dolj în Dosarul nr. 3454/63/2008, Tribunalul Dolj a emis mandatul de executare a pedepsei nr. 468/2008 din data de 13 mai 2010, condamnatul fiind pus în urmărire la nivel internaţional.

Din adresa nr. 1824913/CRV din data de 13 octombrie 2010 a Inspectoratului General al Poliţiei Române, Centrul de Cooperare Poliţienească Internaţională - Biroul Naţional Interpol (Dosarul nr. 3454/63/2008 al Tribunalului Dolj) rezultă că numitul D.B.C. a fost pus în urmărire internaţională la data de 13 octombrie 2010, ca urmare a emiterii pe numele său a unui mandat european de arestare.

Din adresa nr. H-19649 din 27 ianuarie 2011 a Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, Penitenciarul Bucureşti - Jilava, rezultă că acesta a fost încarcerat la data de 18 ianuarie 2011 (Dosarul nr. 3454/63/2008 al Tribunalului Dolj).

Prin urmare instanţa de apel trebuia să deducă din pedeapsa aplicată inculpatului D.B.C. perioada executată de acesta de la data de 18 ianuarie 2011 până la data de 9 noiembrie 2011.

Aşa fiind, admiţându-se ambele recursuri declarate de procuror şi recurentul condamnat D.B.C., se vor casa, în parte, ambele hotărâri atacate şi, rejudecând, se va computa prevenţia incluzând perioada execuţiei în baza mandatului de executare a pedepsei închisorii emis la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare pronunţată în primă instanţă şi până la zi, respectiv de la 18 ianuarie 2011 la data de 27 februarie 2012.

Între aceste limite, urmează a se menţine celelalte dispoziţii ale hotărârilor recurate.

B. Critica invocată de recurentul-inculpat D.B.C. prin care se tinde la reducerea pedepsei rezultante de 5 ani închisoare stabilită şi în urma aplicării dispoziţiilor art. 320¹ alin. (7) C. proc. pen., precum şi cu efectul prevăzut de art. 76 alin. (1) lit. c) C. pen. în consecinţa reţinerii circumstanţei atenuante prevăzute de art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen., este nefondată.

Aceasta, întrucât pedeapsa cu închisoarea în cuantumul indicat mai sus este aptă în totalitate să satisfacă scopurile şi finalităţile definite prin dispoziţiile art. 52 C. proc. pen., respectiv să constituie o reală măsură de constrângere şi reeducare a recurentului condamnat nominalizat, cât şi să asigure prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni de înşelăciune cu consecinţe deosebit de grave.

Concomitent, aceeaşi pedeapsă ce a fost stabilită în procedura incidentă datorată aplicării dispoziţiilor art. 320¹ alin. (7) C. proc. pen. este judicios dozată prin prisma criteriilor legale de individualizare judiciară; fiind avute în vedere, corespunzător pericolul social generic şi concret, extrem de sporit al infracţiunilor dovedite a fi fost comise de recurentul-inculpat, constând în esenţă în aceea că recurentul nominalizat, cu intenţie directă, a înşelat pe partea civilă SC T.T. SRL şi pe partea civilă SC S. SA, actualmente SC A.M. SA cu suma de 117.418,05 RON, respectiv cu suma de 320.222,55 RON – această stare de fapt fiind dovedită prin înscrisuri: scrisoarea inculpatului predată de D.S., contracte, facturi, chitanţe şi prin declaraţiile martorii B.E., G.I., T.A.L.

În acelaşi punct de analiză, se mai reţine că au mai fost avute în vedere inclusiv datele care circumstanţiază persoana recurentului inculpat, care nu are antecedente penale, este în vârstă de circa 30 de ani şi a avut o poziţie procesuală sinceră de recunoaştere a faptelor imputate.

Faţă de toate cele sus expuse se conchide în sensul inexistenţei unor elemente care să mai justifice o nouă reducere a pedepsei stabilite de instanţa de apel prin Decizia recurată.

Urmează ca onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul-inculpat D.B.C. în sumă de 100 RON să se suporte din fondul Ministerului Justiţiei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova şi de inculpatul D.B.C. împotriva deciziei penale nr. 223 din 9 noiembrie 2011 a Curţii de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori.

Casează, în parte, Decizia atacată şi sentinţa penală nr. 211 din 8 aprilie 2011 a Tribunalului Dolj, secţia penală, şi, rejudecând:

Compută prevenţia de la 18 ianuarie 2011 la 27 februarie 2012.

Menţine celelalte dispoziţii ale ambelor hotărâri.

Onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat, în sumă de 100 RON, se suportă din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi 27 februarie 2012.

← ICCJ. Decizia nr. 624/2012. Penal. Rejudecarea după extrădare...		ICCJ. Decizia nr. 582/2012. Penal →

ICCJ. Decizia nr. 615/2012. Penal

Vezi şi alte speţe de drept penal:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 615/2012. Penal