ICCJ. Decizia nr. 624/2012. Penal. Rejudecarea după extrădare (art.522 ind.1 C.p.p.). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr.624/2012
Dosar nr. 41348/3/2011
Şedinţa publică din 29 februarie 2012
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 744 din 22 septembrie 2011, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia I-a penală, în baza art. 5221 C. proc. pen., a fost respinsă ca inadmisibilă cererea de rejudecare formulată de petentul condamnat P.N., deţinut în prezent în Arestul D.G.P.M.B., cu privire la Dosarul nr. 24632/3/2006 al Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a penală.
În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., a fost obligat petentul condamnat la plata sumei de 300 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Pentru a pronunţa această soluţie, judecătorul fondului a reţinut că petentul condamnat P.N. a solicitat, în conformitate cu dispoziţiile art. 5221 C. proc. pen., rejudecarea Dosarului nr. 24632/3/2006 al Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a penală, cu motivarea că în dosarul menţionat, în care s-a dispus condamnarea sa la pedeapsa rezultantă de 15 ani închisoare, atât urmărirea penală, cât şi judecarea cauzei au avut loc în lipsa lui. Petentul a susţinut că a părăsit ţara în data de 07 iunie 2000, fiind plecat în concediu de odihnă în Indonezia, unde a şi rămas, întrucât a găsit oportunităţi de afaceri şi nu s-a mai interesat de ceea ce se întâmpla în România, aflând de condamnarea sa, abia în momentul în care a fost reţinut de autorităţile indoneziene.
A mai precizat petentul că la data de 13 februarie 2001 a obţinut prelungirea paşaportului de către Ambasada României din Jakarta, aspect de natură a dovedi faptul că nu a avut intenţia de a se sustrage de la urmărirea penală.
În continuarea cererii de rejudecare au fost prezentate apărările petentului în legătură cu acuzaţiile ce i-au fost aduse, acesta arătând, în esenţă, că: prăbuşirea F.N.I. (F.N.I.) s-a datorat unor acţiuni de manipulare desfăşurate cu scopul de a-i determina pe investitori să-şi retragă sumele investite; nu a avut funcţii de conducere în cadrul SC S.I. SA sau SC G. SA în perioada în care s-au desfăşurat activităţile considerate păgubitoare pentru F.N.I. şi nu a fost implicat în infracţiunile reţinute în sarcina sa.
În susţinerea cererii de rejudecare, petentul a depus la dosarul cauzei permisul de conducere şi carnetul cu vize de muncă eliberate de autorităţile indoneziene, actele întocmite cu ocazia predării sale către autorităţile române, un comunicat de presă al Ministerului Justiţiei cu privire la stadiul procedurii de extrădare a petentului din Republica Indonezia în România, Tratatul model privind extrădarea adoptat de Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite, adresa nr. 133957/2009 din07 iulie 2011 a Ministerului Justiţiei.
Din oficiu, instanţa de fond a dispus ataşarea Dosarului nr. 24632/3/2006 al Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a penală, la dosar fiind depusă şi adresa 9122/BCF/RRC a Biroului Naţional Interpol.
La termenul de judecată din data de 08 septembrie 2011, Tribunalul a pus în discuţie admisibilitatea cererii de rejudecare după extrădare formulată de petentul condamnat P.N.
Analizând admisibilitatea cererii de rejudecare formulată de către petentul condamnat P.N., Tribunalul a reţinut că prin sentinţa penală nr. 423 din 20 martie 2007 a Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a penală, definitivă prin Decizia penală nr. 2098 din 04 iunie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a dispus condamnarea petentului P.N. la pedeapsa rezultantă de 15 ani închisoare şi 5 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b), c) C. pen. pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 215 alin. (1), (2), (3) şi (5) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) şi art. 2151 alin. (1), (2) C. pen.
S-a reţinut în sarcina petentului faptul că, în calitate de preşedinte-director general la SC G. SA şi, periodic, director executiv la SC S.I. SA, a stabilit creşterea săptămânală nereală a unităţii de fond, care ulterior era şi raportată, în scopul de a evidenţia performanţe inexistente în evoluţia financiară a F.N.I. şi de a atrage cât mai mulţi investitori, inducându-i astfel în eroare pe aceştia. De asemenea, în aceeaşi calitate, a adus prejudicii Fondului prin subscrierea în mod fictiv a unui număr de 1.683.498 unităţi de fond F.N.I., în valoare totală de 112.289.316.546 RON, fără să depună efectiv aceasta sumă, unităţi de fond pe care le-a răscumpărat ulterior cu suma de 137.403.330.106 RON, fără a achita în plus comisionul de răscumpărare. S-a mai reţinut că unele sume virate de SC S.I. SA din fondurile F.N.I. pentru tranzacţionare de acţiuni de către SC G. SA au fost folosite de petentul P.N. în alte scopuri, că acesta s-a implicat şi în activitatea de achiziţionare de către SC S.I. SA în contul F.N.I. de acţiuni necotate, folosite pentru creşterea artificială a activului net al Fondului.
În ceea ce priveşte latura civilă a cauzei, reţinându-se faptul că activitatea infracţională a petentului s-a desfăşurat pe toată perioada vizată, acesta a fost obligat la plata despăgubirilor către toate părţile vătămate constituite părţi civile în cauză.
În cauză, a fost emis mandatul de executare a pedepsei închisorii nr. 558 din 04 iunie 2009 de către Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală. Petentul a fost identificat în Republica Indonezia, fiind arestat în vederea extrădării la data de 02 decembrie 2009. Predarea acestuia către România s-a realizat în baza Decretului de extrădare nr. 8 din 22 martie 2011 al Preşedintelui Indoneziei, petentul fiind preluat de autorităţile române la data de 22 aprilie 2011.
Potrivit art. 5221 C. proc. pen. „în cazul în care se cere extrădarea sau predarea în baza unui mandat european de arestare a unei persoane judecate şi condamnate în lipsă, cauza va putea fi rejudecată de către instanţa care a judecat în primă instanţă, la cererea condamnatului".
A arătat judecătorul fondului că, în interpretarea textului de lege menţionat trebuie pornit de la scopul reglementarii procedurii rejudecării cauzei după extrădare, şi anume garantarea dreptului persoanei extrădate la un proces echitabil, cu respectarea, în principal, a dreptului său la apărare. În acelaşi sens sunt şi dispoziţiile art. 32 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 republicată, potrivit cărora noua procedură de judecată are drept scop salvgardarea dreptului la apărare al persoanei care, judecată şi condamnată în lipsă, nu a avut cunoştinţă de procesul pornit împotriva sa şi, prin urmare, nu a fost în măsură să-şi facă apărările.
În opinia Tribunalului, dreptul persoanei extrădate de a beneficia de rejudecarea unei cauze poate fi restricţionat nu numai în situaţia în care persoana condamnată a fost prezentă la unul din termenele de judecată sau la pronunţarea hotărârilor, ci şi când rezultă că a avut cunoştinţă, în alt mod, despre desfăşurarea judecăţii. Aceeaşi interpretare rezultă şi din jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie potrivit căreia, în ipoteza în care o persoană a avut cunoştinţă despre desfăşurarea judecăţii şi cu toate acestea nu s-a prezentat în faţa instanţelor, este vorba despre o conduită procesuală culpabilă a persoanei extrădate care nu poate fi invocată în susţinerea cererii de rejudecare, conduită neprotejată de prevederile art. 32 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 republicată privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală.
Interpretarea menţionată este sprijinită şi de modul în care legiuitorul a înţeles să modifice dispoziţiile art. 5221 C. proc. pen. în noul C. proc. pen., confirmând criteriile pentru admisibilitatea cererii de rejudecare enunţate anterior. Astfel, în art. 466 alin. (2) din noul Cod se prevede că „este considerată persoană judecată în lipsă inculpatul care: a) nu a avut cunoştinţă de proces; b) deşi a avut cunoştinţă de proces în orice mod, a lipsit justificat de la judecarea cauzei şi nu a putut încunoştinţa instanţa".
Caracterul conform cu cerinţele impuse de art. 6 din Convenţia pentru apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale al unei judecăţi desfăşurate în lipsa inculpatului, în condiţiile în care acesta a renunţat la dreptul de a se prezenta la judecată, a fost deja constatat de Curtea Europeană în cauze precum Mihaies împotriva Franţei (Decizia din 25 mai 1998), Poitrimol împotriva Franţei (hotărârea din 23 noiembrie 1993), Colozza împotriva Italiei (hotărârea din 12 februarie 1985).
Posibilitatea soluţionării cauzei în lipsa inculpatului este recunoscută şi prin Rezoluţia nr. 75 (11) a Consiliului Europei privind criteriile ce trebuie respectate în cazul în care o persoană este judecată în lipsă. Astfel, în criteriul nr. 9 se statuează că persoana condamnată în lipsă ar trebui să aibă dreptul de a fi judecată din nou dacă dovedeşte faptul că absenţa sa de la judecata iniţială este datorată unor cauze independente de voinţa sa şi că nu a avut posibilitatea de a înştiinţa instanţa.
Tribunalul a concluzionat că nici reglementările internaţionale şi nici cele interne nu impun de plano admiterea unei cereri de rejudecare în cazul unei persoane condamnate în lipsă, impunându-se verificarea faptului dacă aceasta s-a sustras sau nu de la judecată. A interpreta altfel dispoziţiile legale, ar însemna a recompensă sustragerea de la soluţionarea cauzei şi a da posibilitatea condamnatului să se prevaleze de propria sa culpă, legitimând astfel un abuz de drept procesual.
În urma analizării actelor dosarului, Tribunalul a apreciat că, în speţă, se regăseşte situaţia descrisă mai sus – a sustragerii petentului condamnat de la judecata Dosarului nr. 24632/3/2006 al Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a penală – cu consecinţa inadmisibilităţii cererii de rejudecare a cauzei după extrădare.
Astfel, s-a reţinut că faţă de petentul condamnat P.N. s-a dispus începerea urmăririi penale în Dosarul nr. 676/P/2004 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la data de 25 martie 2002, dată la care acesta părăsise deja teritoriul României şi că nu a fost prezent la niciunul din termenele acordate în cauză.
Cu toate acestea, actele aflate în dosarul de urmărire penală demonstrează faptul că petentul avea cunoştinţă de urmărirea penală desfăşurată împotriva sa, relevantă în acest sens fiind declaraţia aflată la dosarul de urmărire penală.
În această declaraţie, datată 18 aprilie 2003, ce urmează planul unei declaraţii date în faţa organelor de urmărire penală, inclusiv prin indicarea poreclei „V.", şi care se încheie cu formula „aceasta este prima mea declaraţie pe care o dau, o susţin şi o semnez", petentul îşi prezintă poziţia cu privire la acuzaţiile ce îi fuseseră aduse până la acel moment, inclusiv cu privire la acuzaţiile ce fuseseră formulate împotriva sa de către coinculpata V.I.M., ulterior arestării sale preventive la data de 28 martie 2003, precizând expres că a luat cunoştinţă de aceste acuzaţii din presă, aspect de natură a contrazice afirmaţiile acestuia din cuprinsul cererii de rejudecare în care susţine ruperea legăturilor cu România şi dezinteresul total faţă de „viaţa socială" din această ţară.
Declaraţia menţionată, necontestată de petent, a fost depusă la dosarul de urmărire penală de către avocat M.I., persoană ce a arătat că are calitatea de apărător ales al inculpatului P.N., din cuprinsul declaraţiei, dar şi din faptul că a fost expediată la adresa biroului avocatului menţionat, rezultând, atât intenţia ca aceasta să ajungă în faţa organelor de cercetare penală, cât şi cunoaşterea de către petent a naturii cercetărilor ce se desfăşurau împotriva sa şi a calităţii pe care o avea în dosar.
Chiar dacă s-ar accepta cele afirmate de petent în faţa Tribunalului, referitoare la faptul că această declaraţie ar fi fost trimisă către SC G. SA, ca urmare a informaţiilor apărute în presă (aspect puţin credibil faţă de conţinutul concret al acesteia), acest lucru nu schimbă împrejurarea că, urmărind presa şi declaraţiile coinculpatei V.I.M., petentul cunoştea şi propria sa calitate în dosar. Or, este dincolo de limita plauzibilului ca o persoană ce cunoaşte calitatea sa de inculpat într-un dosar de o asemenea anvergură să nu se intereseze de soarta ulterioară a cauzei, cu atât mai mult cu cât presa română, pe care petentul, potrivit propriilor sale declaraţii o citea, a urmărit îndeaproape desfăşurarea întregului proces.
A mai menţionat judecătorul fondului că, tot din cuprinsul declaraţiei antemenţionate rezultă şi intenţia petentului de a ascunde locul în care se afla la acel moment. Astfel, petentul indică drept adresă a sa pe cea din Bucureşti, adresă la care a fost citat pe tot parcursul procesului penal, menţionând cu privire la locaţia sa de la acel moment doar faptul că s-ar fi aflat în străinătate.
Nu poate fi ignorat nici modul în care declaraţia a fost expediată pe adresa biroului cabinetului de avocat, prin indicarea unei adrese false a expeditorului, după cum rezultă din verificările efectuate de CN „Poşta Română" SA, aspect suplimentar ce sprijină concluzia referitoare la sustragerea petentului de la desfăşurarea urmăririi penale şi, în continuare, a judecăţii.
Se remarcă şi faptul că la adresa din Bucuresti, unde petentul a fost citat în toate ciclurile procesuale, a continuat să locuiască familia acestuia (a se vedea, cu titlu de exemplu, procesul-verbal încheiat la data de 11 noiembrie 2004), iar varianta plecării sale în străinătate într-o simplă vacanţă, exclude ruperea totală a legăturilor de familie şi, pe cale de consecinţă, impune cunoaşterea de către acesta a citării sale în calitate de inculpat.
S-a mai arătat că nu trebuie omis nici faptul că datorită numărului foarte mare al părţilor civile din Dosarul nr. 24632/3/2006 şi al rezonanţei sociale a infracţiunilor ce au făcut obiectul acestui dosar, desfăşurarea judecăţii cauzei s-a bucurat de o reflectare deosebită în mass-media (sute de articole de ziare, numeroase reportaje, articole publicate on-line), oglindită în faptul că o simplă căutare pe internet a termenilor „N.P. F.N.I." are ca rezultat identificarea a peste 50.000 de pagini.
În aceste împrejurări, singurele condiţii în care inculpatul ar fi putut să nu cunoască existenţa procesului ar fi fost ca acesta să trăiască, după plecarea sa din ţară, într-o izolare completă, fără acces la niciun fel de mijloc de informare. Or, după cum a arătat chiar petentul, a continuat să urmărească presa din România, aflând din conţinutul acesteia modul de desfăşurare al dosarului în care a fost audiat iniţial în calitate de martor.
În legătură cu apărările petentului condamnat, Tribunalul a reţinut următoarele.
În ceea ce priveşte incidenţa dispoziţiilor art. 5 pct. 2 lit. d) din Tratatul model privind extrădarea, judecătorul fondului a constatat, în primul rând, faptul că între România şi Republica Indonezia nu există încheiat un tratat de extrădare şi că, potrivit relaţiilor comunicate de Ministerul Justiţiei, singura cerinţă impusă de autorităţile indoneziene în cazul extrădării petentului era cea a respectării regulii specialităţii. În al doilea rând, Tribunalul a apreciat că art. citat trebuie interpretat raportat la art. 3 lit. g) din Tratatul model care leagă judecata în lipsă de necunoaşterea de către persoana extrădată a existenţei procesului şi de imposibilitatea sa de a-şi pregăti apărarea. Or, după cum s-a arătat mai sus, petentul a avut cunoştinţă de procesul desfăşurat împotriva sa, iar dreptul său la apărare nu a fost restricţionat în cauză, el fiind cel care a ales să nu îl exercite direct.
Totodată, faptul că petentul ar fi obţinut - la data de 13 februarie 2001 - prelungirea paşaportului din partea Ambasadei României, nu exclude reţinerea sustragerii de la judecata cauzei. Simpla împrejurare că autorităţile cunoşteau că petentul se afla în Indonezia nu implică şi posibilitatea de a proceda la citarea sa în lipsa cunoaşterii adresei de domiciliu, aceasta fiind practic imposibil de aflat în condiţiile lipsei unui tratat de cooperare judiciară în materie penală între România şi Republica Indonezia.
Împotriva sentinţei a declarat apel petentul condamnat criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, întrucât prin respingerea cererii de rejudecare i s-a adus atingere dreptului la apărare, fiind astfel în imposibilitatea de a propune probe pentru a-şi dovedi nevinovăţia.
Prin Decizia penală nr. 339 din 6 decembrie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală – a respins ca nefondat apelul declarat de petent cu consecinţa obligării acestuia la plata cheltuielilor judiciare către stat.
În considerentele deciziei, instanţa de prim control judiciar a reţinut că tribunalul, în urma analizării temeinice a actelor dosarului, în mod corect a apreciat că în cauză nu sunt îndeplinite cerinţele art. 5221 C. proc. pen. pentru a se dispune admiterea cererii de rejudecare în caz de extrădare.
Împotriva deciziei a declarat recurs condamnatul P.N. care invocând cazurile de casare prevăzute de art. 3859 alin. (1) pct. 18 şi 172 C. proc. pen. a criticat-o pentru nelegalitate şi netemeinicie constând, în esenţă, în aceea că.
- atât instanţa de fond, cât şi instanţa de prim control judiciar au comis o eroare gravă de fapt prin confuzia pe care au făcut-o între faptul de a fi avut cunoştinţă de existenţa procesului penal finalizat cu condamnarea sa şi faptul de a fi avut cunoştinţe suficiente despre acel proces, obţinute direct de la organul judiciar, precum şi prin înlocuirea dovedirii prin probe a faptului de a fi avut cunoştinţă despre proces cu presupuneri, prezumţii şi interpretări ale faptelor şi ale legii;
- instanţa de fond şi instanţa de prim control judiciar au aplicat greşit prevederile art. 3 lit. g) din Modelul de tratat cu privire la extrădare, adoptat prin Rezoluţia nr. 45/116 din 14 octombrie 1990 a Adunării Generale a O.N.U., precum şi prevederile Rezoluţiei nr. 75 (11) a Consiliului Europei şi au nesocotit dispoziţiile interne privitoare la modalitatea de chemare a unei persoane în faţa organului judiciar, cum şi condiţiile cerute de art. 5221 C. proc. pen. pentru a se dispune rejudecarea unei cauze.
Examinând hotărârea atacată atât prin prisma motivelor invocate de petent, cât şi din oficiu, în conformitate cu dispoziţiile art. 3859 alin. (1) pct. 172 C. proc. pen. (cazul de casare prevăzut la pct. 18 al art. 3859 C. proc. pen., nefiind incident raportat la obiectul cauzei), Înalta Curte constată că recursul nu este fondat.
Deşi este cert stabilit că recurentul condamnat P.N. a lipsit în cursul procesului penal, atât în faza de urmărire penală, cât şi la toate termenele de judecată la instanţele de fond, apel şi recurs, precum şi la pronunţarea hotărârii de condamnare, Înalta Curte constată în acord cu concluzia la care au ajuns Tribunalul şi Curtea de Apel şi contrar celor susţinute de apărătorul recurentului, că acesta nu se află în situaţia reglementată de art. 5221 C. proc. pen. şi nu poate beneficia de rejudecarea cauzei aşa cum a solicitat.
Potrivit art. 5221 C. proc. pen., „în cazul în care se cere extrădarea sau predarea în baza unui mandat european de arestare a unei persoane judecate şi condamnate în lipsă, cauza va putea fi rejudecată de către instanţa care a judecat în primă instanţă, la cererea condamnatului".
Procedura rejudecării în caz de extrădare a fost introdusă în C. proc. pen. prin Legea nr. 281/2003 (ulterior textul art. 5221 a fost modificat prin Legea nr. 202/2010) în scopul garantării exercitării dreptului la apărare al inculpaţilor care au lipsit pe întreaga durată a procedurii de judecată până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare pronunţată în cauză.
Din interpretarea dispoziţiilor legale sus-menţionate rezultă că instanţa competentă să se pronunţe asupra cererii de rejudecare a cauzei după extrădare sau predare în baza unui mandat european de arestare optează în sensul admiterii sau respingerii cererii, în funcţie de necesitatea reluării ciclurilor procesuale, în vederea asigurării respectării dreptului persoanei extrădate, după caz, predate în baza unui mandat european de arestare, la un proces echitabil, în principal, a dreptului la apărare.
Dreptul inculpatului de a fi prezent la judecată este recunoscut atât în legislaţia internă, cât şi în Pactul internaţional relativ la drepturile civile şi politice şi în Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, care în art. 6 parag. 3 prevede că cel acuzat are dreptul de a se apăra el însuşi şi dreptul de a interoga martorii. De asemenea, C.E.D.O. a statuat în jurisprudenţa sa că prezenţa inculpatului este în principiu obligatorie la soluţionarea cauzei.
De la regula prezenţei inculpatului la soluţionarea cauzei se admit şi excepţii, atunci când asigurarea acestei condiţii ar conduce la amânarea nejustificată a procedurii, mai ales dacă inculpatul are o culpă în absenţa sa (cauza Poitrimol c. Franţei, cauza Collozza c. Italiei).
Prin urmare, dreptul persoanei extrădate sau predate în baza unui mandat european de arestare de a beneficia de rejudecarea cauzei poate fi restricţionat, nu numai în situaţia în care persoana condamnată a fost prezentă la unul din termenele de judecată sau la pronunţarea hotărârilor, ci şi atunci când a avut cunoştinţă în orice mod, despre desfăşurarea judecăţii.
În cauză se constată, contrar celor susţinute de recurent, că acesta avea cunoştinţă de existenţa procedurilor penale care îl priveau, a avut posibilitatea să-şi exercite dreptul la apărare, a fost reprezentat de un apărător în tot cursul procesului, însă a înţeles să nu participe la judecată. Lipsa recurentului de la judecată îi este imputabilă acestuia, concluzie la care în mod judicios a ajuns instanţa de fond pe baza argumentelor expuse pe larg în considerentele sentinţei, care au fost însuşite de instanţa de prim control judiciare şi care nu vor mai fi reluate de instanţa de recurs.
Pe de altă parte, între România şi Indonezia – ţară pe teritoriul căreia s-a refugiat recurentul condamnat începând din anul 2000 – nu există convenţie bilaterală privind extrădarea.
Din cuprinsul Decretului de extrădare şi al procesului verbal de predare în vederea extrădării persoanei condamnate P.N., rezultă că extrădarea recurentului s-a realizat, pe cale diplomatică, cu respectarea regulii specialităţii, fără să existe vreo menţiune expresă referitoare la obligativitatea rejudecării condamnatului în cazul remiterii sale în România, în absenţa oricărei condiţionări legale. Prin urmare, dispoziţiile legale aplicabile în această materie sunt cele cuprinse în Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, republicată, care asigură cadrul general cu privire la extrădare art. 5 alin. (1) şi (2) şi care în art. 72 alin. (2) prevede „dacă extrădatul a fost condamnat în lipsă, el va fi rejudecat, la cerere, cu respectarea drepturilor prevăzute la art. 32 alin. (1)".
Pentru argumentele expuse mai sus şi faţă de împrejurarea că art. 5221 C. proc. pen. conţine norme dispozitive şi nu imperative pentru instanţa care a judecat cauza în primă instanţă şi care este competentă să judece cererea de rejudecare, în sensul că aceasta va putea să rejudece cauza, Înalta Curte nu poate reţine ca fiind întemeiată susţinerea recurentului prin apărător în sensul că procedura instituită prin textul de lege susmenţionat este condiţionată numai de cererea formulată de condamnatul extrădat.
De asemenea, nu poate fi primită nici trimiterea pe care recurentul condamnat o face la dispoziţiile art. 5 pct. 2 lit. d) din Tratatul model cu privire la extrădare, adoptat prin Rezoluţia nr. 45/116 din 14 octombrie 1990 a Adunării Generale a O.N.U. ce enumeră, printre documentele necesare unei cereri de extrădare, declaraţia statului solicitant cu privire la mijloacele legale aflate la dispoziţia persoanei condamnate pentru pregătirea apărării sau în vederea rejudecării cazului în prezenţa sa. Aceasta este una dintre obligaţiile referitoare la informarea statului solicitant în vederea justificării cererii şi nu constituie vreun motiv opţional sau obligatoriu de refuz al extrădării.
Astfel cum au reţinut instanţa de fond şi instanţa de prim control judiciar, art. 5 pct. 2 lit. d) din Tratat invocat de recurent în cererea formulată şi în motivele de recurs, nu poate fi interpretat decât prin raportare la art. 3 lit. g) din acelaşi tratat care leagă judecata în lipsă, de necunoaşterea de către persoana extrădată a existenţei procesului şi de imposibilitatea sa de a-şi pregăti apărarea.
Or, Înalta Curte constată că, deşi recurentul a fost condamnat în lipsă la toate instanţele (fond, apel recurs), nu a fost judecat fără să aibă cunoştinţă de procedurile derulate împotriva sa, declaraţia depusă de apărătorul său ales în cursul procesului penal dovedind contrariul celor susţinute în cererea de rejudecare şi ulterior în motivele de apel şi recurs, astfel că respingerea cererii de către instanţa de fond (soluţie menţinută de instanţa de prim control judiciar care şi-a însuşit motivarea tribunalului) este pe deplin justificată.
Faţă de cele ce preced, reţinând că sentinţa şi Decizia pronunţate în cauză sunt legale şi temeinice, recursul declarat de condamnatul P.N. se priveşte ca nefondat şi se va respinge ca atare, în conformitate cu dispoziţiile art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen.
Potrivit art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul condamnat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat în sumă de 350 RON din care suma de 50 RON reprezentând onorariul parţial pentru apărătorul desemnat din oficiu, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de condamnatul P.N. împotriva deciziei penale nr. 339 din 6 decembrie 2011 Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.
Obligă recurentul condamnat la plata sumei de 350 RON, reprezentând cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 RON, reprezentând onorariul parţial pentru apărătorul desemnat din oficiu, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 29 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 631/2012. Penal | ICCJ. Decizia nr. 615/2012. Penal → |
|---|
