ICCJ. Decizia nr. 665/2012. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 665/2012
Dosar nr.2400/89/2011/a7
Şedinţa publică din 9 martie 2012
Asupra recursului de faţă
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin încheierea din 28 februarie 2012 a Curţii de Apel laşi, secţia penală, pronunţată în dosarul nr. 2400/89/2011, investită cu soluţionarea apelurilor declarate, printre alţii, de inculpatul P.V.M. împotriva sentinţei penale nr. 8 din data de 13 ianuarie 2012 pronunţată de Tribunalul Vaslui, în baza art. 3002 şi art. 160b C. proc. pen., a constatat ca legală şi temeinică măsura arestării preventive luată faţă de inculpat, dispunând menţinerea acesteia.
S-au reţinut în esenţă următoarele:
Analizând legalitatea şi temeinicia măsurii arestării preventive a inculpaţilor B.D., M.L. şi M.A., în temeiul dispoziţiilor art. 3002 raportat la art. 160b alin. (1) C. proc. pen., a constatat că în cauză sunt îndeplinite atât condiţiile prevăzute de art. 143 C. proc. pen., cât timp din datele existente rezultă presupunerea rezonabilă că inculpaţii au săvârşit fapta penală pentru care sunt judecaţi, cât şi condiţiile cumulative instituite de art. 148 lit. f) C. proc. pen., respectiv faptul că pentru presupusa infracţiune reţinută în sarcina inculpaţilor legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani şi există probe certe că lăsarea în libertate a acestora prezintă pericol pentru ordinea publică.
În ceea ce priveşte condiţia prevăzută de art. 143 C. proc. pen., s-a reţinut că în cauză există probe temeinice, în sensul art. 681 C. proc. pen., din care rezultă presupunerea rezonabilă că inculpaţii B.D., M.L. şi M.A. au săvârşit infracţiunea pentru care instanţa de fond a dispus condamnarea lor, probe ce sunt menţionate în hotărârea apelată.
Coroborarea probelor şi indiciilor temeinice amintite conturează suspiciunea rezonabilă în sensul existenţei unor date, informaţii care conving un observator obiectiv şi imparţial despre posibilitatea ca inculpaţii să fi săvârşit fapta prevăzută de legea penală pentru care sunt judecaţi (jurisprudenţa C.E.D.O. în cauza Gusinskij c. Rusiei, cauza Durmus c. Turciei, cauza Jecius c. Lituaniei).
De asemenea, instanţa a constatat că sunt îndeplinite şi condiţiile cumulative prevăzute de art. 148 lit. f) C. proc pen., respectiv pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea pentru care sunt judecaţi este închisoare mai mare de 4 ani şi există probe că lăsarea în libertate a inculpaţilor prezintă pericol concret pentru ordinea publică.
Instanţa a avut în vedere în analiza celei de-a doua condiţii enumerate mai sus, natura şi modalitatea concretă de comitere a faptei, împrejurările în care inculpaţii au acţionat, gravitatea deosebită a faptei, urmarea produsă, precum şi sentimentul de insecuritate ce a fost creat în rândul comunităţii, ca urmare a comiterii presupusei infracţiuni.
În concret, pericolul pentru ordinea publică la care se referă art. 148 lit. f) C. proc. pen., fără a se identifica sau suprapune cu pericolul social al faptei penale, presupune, pe de o parte o rezonanţă a faptei respective în comunitate, o reacţie colectivă faţă de o stare de lucruri negative, iar pe de altă parte, o sumă de elemente care vădesc necesitatea izolării inculpaţilor de comunitate, elemente ce rezidă din natura şi modalitatea concretă de săvârşire a infracţiunii.
Măsura lipsirii de libertate a unei persoane, potrivit dispoziţiilor art. 5 din C.E.D.O. şi art. 23 din Constituţie, se poate dispune atunci când există motive verosimile că s-a săvârşit o infracţiune sau există motive temeinice a crede în necesitatea de a împiedica să se săvârşească o nouă infracţiune, fiind necesară astfel, apărarea ordinii publice, a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, desfăşurarea în bune condiţii a procesului penal.
S-a mai reţinut că infracţiunea pentru care inculpaţii sunt trimişi în judecată prezintă o gravitate concretă sporită, în raport de toate elementele anterior analizate, fapta săvârşită având o rezonanţă deosebită în rândul opiniei publice, măsura arestării preventive corespunzând scopului prevăzut de art. 136 C. proc. pen.
Totodată, instanţa a constatat că măsura arestării preventive a inculpaţilor se situează pe coordonatele legalităţii, aspecte analizate anterior, iar menţinerea acesteia este justificată, pe de o parte de scopul derulării în condiţii bune a procesului penal, iar pe de altă parte de necesitatea izolării inculpaţilor de comunitatea din care face parte. Faţă de această ultimă concluzie, instanţa a analizat proporţionalitatea dintre restrângerea dreptului la libertate a inculpaţilor cu scopul urmărit, proces în cadrul căruia toate argumentele deja expuse au pledat în favoarea acordării de prioritate intereselor generale ale comunităţii.
În acelaşi timp, s-a apreciat că durata arestării preventive a inculpaţilor din 25 iunie 2011, până în prezent, în raport de toate fazele procesuale parcurse, respectiv urmărire penală, judecata pe fond, se situează în limitele guvernate de rezonabilitatea specifică unui proces echitabil, aşa cum se desprinde din jurisprudenţa C.E.D.O. în materie. Diminuarea pericolului pentru ordinea publică o dată cu trecerea timpului este un proces influenţat proporţional de factorii care definesc cauza sub aspectul complexităţii acesteia şi, în primul rând, de natura şi amploarea activităţii infracţionale supuse analizei. Astfel, percepţia comunităţii asupra unei infracţiuni de o periculozitate mică sau modică se diminuează cu trecerea timpului într-o manieră diferită de situaţia unor infracţiuni cu o periculozitate sporită, cum este cazul celor de faţă. A accepta părerea contrară ar constitui aplicarea aceleiaşi unităţi de măsură pentru fapte diferite şi ar produce o uniformizare nereală a percepţiei comunităţii asupra faptelor penale comise în rândul său.
Pentru considerentele ce preced, cum măsura privativă de libertate s-a luat faţă de inculpaţi cu respectarea dispoziţiilor legale în materie, iar temeiurile avute iniţial în vedere subzistă şi în prezent, în temeiul dispoziţiilor art. 3002 raportate la art. 160b alin. (1) C. proc. pen., constatând legalitatea şi temeinicia măsurii arestării preventive, a menţinut această măsură.
Împotriva încheierii sus-menţionate, a declarat recurs inculpatul B.D., pentru motivele expuse în partea introductivă a hotărârii.
Recursul inculpatului nu este fondat.
Din examinarea lucrărilor şi actelor dosarului, rezultă că temeiurile care au impus luarea măsurii arestării preventive a inculpatului se menţin, aşa cum a reţinut în mod corect prima instanţă, astfel că se impune în continuare privarea de libertate.
Potrivit Codului nostru de procedură penală, similar reglementărilor din majoritatea legislaţiilor europene, menţinerea unei măsuri preventive privative de libertate este condiţionată de îndeplinirea cumulativă a trei condiţii de fond: să existe probe sau indicii temeinice privind săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală; fapta respectivă să fie sancţionată de lege cu pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani şi să fie prezent cel puţin unul dintre temeiurile de arestare expres şi limitativ prevăzute de art. 148 C. proc. pen.
În cauză, se constată că temeiurile care au stat la baza luării şi menţinerii măsurii arestării preventive, prevăzut de art. 148 lit. f) C. proc. pen. subzistă şi în prezent, fiind îndeplinite, cumulativ, condiţiile prevăzute de textul de lege.
Astfel, pentru infracţiunile pentru care a fost trimis în judecată şi condamnat în primă instanţă, legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani şi există probe că lăsarea inculpatului în stare de libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică.
Referitor la acest temei, în practica C.E.D.O., s-a stabilit că menţinerea detenţiei este justificată atunci când se face dovada că asupra procesului penal planează cel puţin unul dintre următoarele pericole care trebuie apreciate in concreto pentru fiecare caz în parte: pericolul de săvârşire a unei noi infracţiuni, pericolul de distrugere a probelor, riscul presiunii asupra martorilor, pericolul de dispariţie a inculpatului sau pericolul de a fi tulburată ordinea publică.
Din examinarea lucrărilor şi actelor dosarului, rezultă, într-adevăr, că în raport de natura şi gradul deosebit de ridicat de pericol social al infracţiunii de trafic de droguri de risc săvârşit în formă continuată, pentru care inculpatul a fost trimis în judecată şi condamnat nedefinitiv în primă instanţă, lăsarea acestuia în libertate ar putea crea riscul de a împiedica buna desfăşurare a procesului penal. Natura infracţiunii şi modalitatea de comitere, relevă o periculozitate infracţională şi o rezonanţă socială, care ar crea o stare de pericol pentru ordinea publică.
Înalta Curte constată că temeiurile care au stat iniţial la baza luării măsurii arestării preventive nu s-au schimbat, neimpunându-se înlocuirea măsurii preventive cu o alta, restrictivă de libertate, iar condamnarea inculpatului în primă instanţă, la o pedeapsă rezultantă de 5 ani închisoare, chiar dacă nu înlătură prezumţia de nevinovăţie, care subzistă în favoarea sa, oferă indicii cu privire la vinovăţia acestuia şi constituie un temei care justifică în continuare privarea de libertate.
Pe de altă parte, în raport de momentul procesual şi de complexitatea cauzei, dată de natura infracţiunilor de o gravitate sporită şi de numărul inculpaţilor, simpla trecere a unei perioade mai mari de timp, nu este de natură să încalce principiul rezonabilităţii măsurii arestării preventive, în accepţiunea C.E.D.O., întrucât aceasta se apreciază în concret, în raport cu atitudinea procesuală a părţilor şi durata procedurilor în faţa instanţei.
Aşa fiind, menţinerea măsurii arestării preventive se impune în continuare, întrucât prin lăsarea inculpatului în stare de libertate s-ar crea un pericol pentru buna desfăşurare a procesului penal.
Pentru aceste considerente, urmează ca recursul declarat de recurentul inculpat B.D. împotriva încheierii din 28 februarie 2012 a Curţii de Apel laşi, secţia penală, să fie respins, ca nefondat, cu obligarea acestuia la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul inculpat B.D. împotriva încheierii din 28 februarie 2012 a Curţii de Apel laşi, secţia penală, pronunţată în dosarul nr. 2400/89/2011.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 lei cu titlul de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 9 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 693/2012. Penal. înşelăciunea (art. 215... | ICCJ. Decizia nr. 117/2012. Penal. înşelăciunea (art. 215... → |
|---|
