ICCJ. Decizia nr. 664/2012. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 664/2012
Dosar nr. 1657/2/2012
Şedinţa publică din 9 martie 2012
Asupra recursului de faţă;
În baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin încheierea din data de 2 martie 2012 pronunţată în dosarul nr. 1657/2/2012 (661/2012), Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în temeiul art.1608a C. proc. pen., a respins ca neîntemeiată cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul M.B., arestat în baza MAP nr. 1/U din data de 26 ianuarie 2012, emis de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., inculpatul a fost obligat la plata sumei de 100 lei cheltuieli judiciare avansate de stat.
Pentru a pronunţa încheierea susmenţionată, instanţa de fond a reţinut că prin încheierea de şedinţă nr. 246 din 26 ianuarie 2012 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a dispus arestarea preventivă a inculpatului M.B. cu motivarea că există probe în sensul art. 143 C. proc. pen. din care rezultă presupunerea rezonabilă că în perioada iulie 2011 – ianuarie 2012, prin încălcarea dispoziţiilor legale privitoare la incompatibilităţi, a efectuat operaţiuni financiare, ca acte de comerţ, administrând, în fapt, SC E.V.S. SRL Bucureşti, în scopul obţinerii pentru sine şi pentru altul a unor foloase materiale necuvenite.
S-a mai reţinut că există, de asemenea, probe din care rezultă presupunerea rezonabilă că în aceeaşi perioadă de timp susnumitul inculpat, l-a determinat pe învinuitul T.H.P.S., vicepreşedinte al Biroului Politic Judeţean al Partidului Naţional Liberal – Filiala Ilfov, ca prin influenţa şi autoritatea acestuia, să identifice la un preţ convenabil un spaţiu de închiriat pentru punctul de lucru al SC E.V.S. S.R.L., în comuna Vidra, judeţul Ilfov şi să-i faciliteze încheierea unor contracte comerciale cu autorităţile locale în fruntea cărora se aflau membri P.N.L. şi, în fine, că există probe din care rezultă presupunerea rezonabilă că în luna decembrie 2011, inculpatul a exercitat acţiuni de constrângere asupra reprezentanţilor SC „C.R.P.S." SA, N.M. şi V.M.S., în scopul continuării livrării de deşeuri reciclabile către SC E.V.S. S.R.L., fapte prev. de art. 12 lit. a) teza I din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), art. 25 C. pen. raportat la art. 13 din Legea nr. 78/2000 şi art. 194 alin. (1) C. pen. raportat la art. 17 lit. d)1 şi la art. 18 alin. (1) din Legea nr. 78/2000.
La momentul dispunerii măsurii arestării preventive, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că inculpatul M.B. se află în situaţia prevăzută de art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. respectiv, a săvârşit o infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani şi există probe că lăsarea sa în libertate prezintă pericol concret pentru ordinea publică.
Prin ordonanţa nr. 220/P/2011 din data de 13 februarie 2012, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia Naţională Anticorupţie – Secţia de Combatere a Corupţiei a dispus extinderea cercetărilor şi începerea urmăririi penale faţă de inculpatul M.B. pentru săvârşirea şi a infracţiunilor de trafic de influenţă, faptă prev. şi ped. de art. 257 alin. (1) C. pen. raportat la art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000 şi fals intelectual în condiţiile participaţiei improprii şi în legătură directă cu o infracţiune de corupţie, prevăzută de art. 289 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 31 alin. (2) C. pen. raportat la art. 17 lit. c) şi 18 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen. şi respectiv, faţă de învinuitul D.G.M. (avocat în Baroul Bucureşti) pentru săvârşirea infracţiunilor de cumpărare de influenţă, faptă prev. şi ped. de art. 61 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000 şi de fals intelectual în condiţiile participaţiei improprii şi în legătură directă cu o infracţiune de corupţie, prevăzută de art. 289 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 31 alin. (2) C. pen. raportat la art. 17 lit. c) şi 18 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.
Continuarea cercetărilor în dosarul de urmărire penală 220/P/2011 a relevat că inculpatul M.B., în cursul anului 2008, în calitate de procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, a promis prietenului său, învinuitul D.G.M., avocat în cadrul Baroului Bucureşti, care fusese mandatat de către cetăţeanul american HG să efectueze toate demersurile legale în vederea recuperării şi valorificării terenului în suprafaţă de 8.518 mp, situat în Sector 1 pe care acesta îl dobândise prin cumpărare în anul 1957, că prin influenţa pe care o are asupra numitului G.B.N. – secretar al Subcomisiei locale de aplicare a Legii fondului funciar din cadrul Primăriei Sector 1 Bucureşti -, poate obţine cu celeritate reconstituirea dreptului de proprietate asupra acestui teren, ceea ce de altfel s-a şi obţinut ca efect al intervenţiei sale, prin Hotărârile nr. 939 din 24 octombrie 2008 şi nr. 941 din 05 februarie 2009 emise de Comisia Municipiului Bucureşti pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor (comisie care decide în baza propunerilor făcute de Subcomisia de aplicare a Legii nr. 18/1991 din cadrul Primăriei Sectorului 1, subcomisie din care făcea parte şi inculpatul G.B.). Conform acestor hotărâri reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenului aparţinând numitului HG s-a realizat prin compensare pe un alt amplasament situat în incinta Institutului de Cercetare şi Producţie pentru Pomicultură Băneasa (această dispoziţie fiind ulterior invalidată de către Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti prin sentinţa civilă 8942/2011 care a reţinut că ,,terenurile agricole aflate în folosinţa unităţilor de cercetare şi învăţământ cu profil agricol, pot fi retrocedate doar persoanelor îndreptăţite la restituirea pe vechiul amplasament"). Pentru a-şi asigura folosul influenţei traficate, inculpatul M.B. a procedat la încheierea cu mandatarul D.G.M. a unui contract fictiv de vânzare-cumpărare de bunuri viitoare, autentificat sub nr. 88 din 12 iunie 2008 de BNP Gogoneaţă Elisabeta, potrivit căruia mandatarul îi vindea inculpatului pentru suma de 206.250 Euro, pretins achitată chiar la momentul perfectării tranzacţiei, suprafaţa de 2750 mp din terenul pe care urma să-l recupereze prin retrocedare, fie pe vechiul amplasament, fie pe un alt amplasament, iar pentru a putea justifica suma de 206.250 Euro menţionată în contractul de vânzare-cumpărare de bunuri viitoare, inculpatul M.B. a procedat la întocmirea unui înscris sub semnătură privată, intitulat contract de împrumut datat 12 iunie 2008, prin care numitul G.I. (decedat la data de 09 octombrie 2010) îi împrumuta suma de 200.000 Euro, înscris în legătură cu care prin raportul de constatare tehnico-ştiinţifică grafoscopică nr. 442311 din 13 februarie 2012s-a stabilit că semnăturile aplicate la rubrica „ÎMPRUMUTĂTOR" pe toate cele trei exemplare ale contractului supuse examinării nu au fost executate de către numitul G.I.
Prin încheierea de şedinţă din data de 17 februarie 2012 Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, - a dispus în conformitate cu art. 155 C. proc. pen., prelungirea măsurii arestării preventive a inculpatului M.B. pe o perioadă de 30 de zile, de la 25 februarie 2012 la 25 martie 2012.
Prin prisma existenţei datelor şi a indiciilor temeinice din care rezultă presupunerea că inculpatul a comis infracţiunile pentru care este cercetat instanţa de fond a apreciat că cererea acestuia de liberare provizorie sub control judiciar este neîntemeiată.
În jurisprudenţa CEDO au fost dezvoltate patru motive acceptabile de a se refuza eliberarea sub control judiciar: riscul ca inculpatul să nu se prezinte la proces, probabilitatea ca în cazul liberării, acesta să încerce să împiedice desfăşurarea procesului, să comită alte infracţiuni, ori să tulbure ordinea publică (cauzele SBC c. Regatului Unit – 19 iunie 2001, Smirnova c. Rusiei 25.07.2003, Stogmuler c. Austriei, 10.11.1969, Wemhoff c. Germaniei – 27 iunie 1968, Metznetter c. Austriei – 10.11.1969 şi Lettelier c. Franţei – 26 iunie 1991).
Raportat la aceste criterii, având în vedere pericolul social al faptelor presupus comise de inculpat, impactul negativ produs asupra ordinii sociale, Curtea a apreciat în acest moment procesual, şi în pofida împrejurării că, formal, cererea inculpatului îndeplineşte condiţiile legale că se impune cercetarea sa în continuare în detenţie preventivă.
Liberarea provizorie sub control judiciar este o măsură limitativă de drepturi care reprezintă, în esenţă, o restrângere a libertăţii, mai puţin gravă decât arestarea preventivă instituită pentru a se asigura buna administrare a justiţiei, precum şi pentru a împiedica comiterea de fapte periculoase.
La fel ca şi măsura privativă de libertate instituită prin art. 136 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., presupune existenţa temeiurilor de fapt şi de drept care o justifică, iar scopul vizat de această măsură extremă poate fi realizat şi prin liberarea provizorie sub control judiciar.
De aici, rezultă că aplicarea dispoziţiilor legale care reglementează liberarea provizorie se poate justifica în cazul unor infracţiuni mai puţin grave, luându-se în considerare încrederea pe care o poate oferi inculpatul că lăsat în libertate, nu va mai săvârşi şi alte infracţiuni, că va îndeplini obligaţiile ce i se impun şi că nu va exista riscul de fugă, de natură să împiedice desfăşurarea urmăririi penale, fază importantă care presupune strângerea tuturor probelor necesare în vederea aflării adevărului.
Întrucât cercetările sunt încă în cursul urmăririi penale şi, în plus, au fost relevate noi date din care rezultă că presupusa activitate infracţională a inculpatului ar putea fi mult mai amplă, Curtea a apreciat că liberarea provizorie sub control judiciar a inculpatului nu este oportună la acest moment procesual, în condiţiile în care a trecut o perioadă scurtă de timp de la luarea măsurii arestării preventive, iar urmărirea penală nu este finalizată.
În aprecierea asupra oportunităţii dispunerii liberării provizorii, Curtea a avut în vedere circumstanţele factuale nou reţinute, astfel cum rezultă din probatoriul administrat în completarea cercetărilor, după luarea măsurii arestării preventive, dar şi datele privitoare la fapta şi persoana inculpatului, evaluate prin prisma modului de comitere a infracţiunilor care dezvăluie,în fapt, organizarea unui adevărat sistem creat pe baza funcţiei de procuror deţinută de inculpat, pentru realizarea de avantaje şi foloase necuvenite în folosul său,prin traficarea influenţei ori prin eludarea legii în folosul unor persoane de la care inculpatul putea specula, în contra serviciu, diverse alte avantaje de natură patrimonială,elemente care sunt de natură să erodeze încrederea publică în justiţie ca pilon fundamental al unui stat de drept.
Măsura liberării provizorii trebuie să fie subordonată scopului bunei desfăşurări a urmăririi penale şi, aşa cum s-a arătat, cercetările penale impun administrarea de noi probe în sprijinul unor noi date care susţin presupunerea participaţiei inculpatului la alte fapte de corupţie.
În acest sens, apărarea invocată, în mod nemijlocit de inculpat în faţa Curţii cu ocazia audierii sale, respectiv referinţele excelente ale activităţii desfăşurate în funcţia de prim procuror, păstrarea conştiinţei de magistrat şi nevoia de a acorda sprijin viitoarei sale soţii,pe cale de a deveni mama copilului său, nu este de natură să aducă elemente în favoarea punerii sale în libertate sub control judiciar, la momentul analizat.
Pentru buna desfăşurare a procesului penal, Curtea a apreciat că se impune privarea de libertate a inculpatului şi că eliberarea sa – chiar subordonată unor garanţii ori obligaţii – în acest moment, poate fi de natură să provoace o tulburare a ordinii publice, concluzie care este în acord şi cu jurisprudenţa instanţei de contencios European (deciziile Skrobol contra Poloniei din 13 decembrie 2005 şi Georgieva împotriva Bulgariei din 3 iulie 2008).
Împotriva încheierii a declarat recurs inculpatul care prin apărătorul ales a solicitat casarea încheierii şi, în rejudecare, admiterea cererii de liberare provizorie sub control judiciar.
Invocând Decizia în interesul legii nr. XVII din 17 octombrie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a statuat cu privire la etapele pe care trebuie să le parcurgă magistratul care are spre analiză o cerere de liberare provizorie şi anume, admisibilitatea, temeinicia şi oportunitatea, apărarea a arătat că din lecturarea încheierii atacate rezultă că judecătorul fondului confundă instituţia liberării provizorii cu instituţia arestării preventive şi că în cauză s-au extins cercetările cu privire la M.B. în calitate de învinuit şi nu de inculpat, deoarece din ordonanţa de extindere a cercetărilor nu rezultă punerea în mişcare a acţiunii penale cu privire la săvârşirea de către acesta a infracţiunilor de fals intelectual, trafic de influenţă şi fals în înscrisuri sub semnătură privată comise în condiţiile participaţiei improprii.
Ori, în cauză, discutându-se despre arestarea inculpatului, nu a învinuitului, extinderea cercetărilor cu privire la alte fapte nu trebuia luată în considerare de judecător deoarece respectivele fapte nu au fost avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive.
În ce priveşte oportunitatea admiterii cererii, apărarea a susţinut, invocând dispoziţiile art. 1602 alin. (2) C. proc. pen., că urmărirea penală este terminată, probele sunt în custodia parchetului şi nu există date sau informaţii care să ducă la concluzia că lăsarea în libertate a inculpatului ar prezenta pericol pentru ordinea publică.
În fine, invocând şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, referitoare la cele patru pericole ce trebuie avute în vedere în analiza măsurii arestării preventive, apărarea a arătat, în ce priveşte pericolul de tulburare a ordinii publice că nu trebuie confundat cu pericolul pentru ordinea publică ce poate exista în două ipoteze: o tulburare emoţională ce poate avea loc în situaţia săvârşirii unor fapte extrem de grave şi tulburarea efectivă, nesiguranţa marcată prin manifestaţii de stradă, în faţa instituţiilor statului.
Raportat la considerentele mai sus expuse, în opinia apărării, arestarea preventivă nu trebuie să constituie o ripostă sau o condamnare anticipată, pentru că raţionând astfel, ar trebui ca inculpatul să rămână arestat până la pronunţarea hotărârii definitive în cadrul unui proces care va fi de durată.
Examinând hotărârea atacată atât prin prisma motivelor invocate, cât şi din oficiu în conformitate cu dispoziţiile art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată că recursul nu este fondat.
Potrivit dispoziţiilor art. 136 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., scopul măsurilor preventive îl constituie asigurarea bunei desfăşurări a procesului penal sau împiedicarea sustragerii învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată sau de la executarea pedepsei, acesta putând fi atins şi prin liberarea provizorie sub control judiciar.
În acest sens sunt şi dispoziţiile art. 5 paragraful 3 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale care prevăd că persoana arestată sau reţinută beneficiază, printre altele, de dreptul de a putea fi liberată în cursul procedurii, punerea în libertate putând fi subordonată unor garanţii care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere.
Dispoziţiile art. 1606 şi art. 1602 alin. (1) şi (2) C. proc. pen. care constituie reglementările interne în materie prevăd condiţiile concrete în care liberarea provizorie sub control judiciar poate fi acordată.
Astfel, liberarea provizorie sub control judiciar reprezintă o măsură procesuală alternativă la măsurile preventive privative de libertate a cărei acordare este lăsată la latitudinea instanţei de judecată, concluzie ce se desprinde din art. 1602 alin. (1) C. proc. pen. potrivit căruia „liberarea provizorie sub control judiciar se poate acorda … „ şi care presupune îndeplinirea unor condiţii expres reglementate, privind cuantumul pedepsei închisorii prevăzute de lege pentru infracţiunea presupus comisă, forma de vinovăţie cu care aceasta a fost săvârşită şi inexistenţa datelor din care să rezulte necesitatea de a-l împiedica pe învinuit sau inculpat să săvârşească alte infracţiuni ori că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influenţarea unor părţi, martori sau experţi, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte asemenea fapte.
Totodată, dispoziţiile art. 1606 alin. (2) C. proc. pen., reglementează condiţiile formale de admisibilitate ale cererii de liberare provizorie sub control judiciar, condiţii care privesc elementele de conţinut ale cererii.
De asemenea, din interpretarea coroborată a dispoziţiilor legale care reglementează instituţia liberării provizorii sub control judiciar se reţine că o condiţie esenţială şi prealabilă formulării unei cereri de liberare provizorie, care reiese implicit din conţinutul normelor în materie, o constituie preexistenţa măsurii arestării preventive luată legal, după caz, prelungită sau menţinută, faţă de învinuit sau inculpat.
Îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate ale unei cereri de liberare provizorie sub control judiciar determină posibilitatea instanţei de a acorda sau nu liberarea provizorie sub control judiciar, iar nu obligativitatea acordării acesteia. Pentru a stabili dacă se poate acorda liberarea provizorie, instanţa trebuie să verifice, pe lângă îndeplinirea condiţiilor formale şi îndeplinirea condiţiilor de fond, respectiv temeinicia cererii, condiţie prevăzută în art.1608a C. proc. pen.
Aşadar, prevederile legale incidente permit concluzia că acordarea liberării provizorii sub control judiciar reprezintă o vocaţie şi nu un drept al învinuitului sau inculpatului, doar instanţa de judecată fiind în măsură să aprecieze asupra oportunităţii dispunerii acestei măsuri, aprecierea în acest sens presupunând un examen al cauzei concrete cu privire la fapta pentru care s-a dispus arestarea învinuitului sau inculpatului, calitatea acestuia, modul de săvârşire a faptei, natura acesteia, circumstanţele concrete ale cauzei şi cele privind persoana învinuitului sau inculpatului. Dispoziţiile art. 5 paragraful 3 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale nu instituie o obligaţie de acordare a liberării provizorii în cursul procedurii judiciare, iar luarea măsurilor alternative celor privative de libertate se subsumează în mod obligatoriu realizării scopurilor acestora.
Raportând dispoziţiile legale susmenţionate la speţa dedusă judecăţii, Înalta Curte constată că este îndeplinită condiţia prevăzută de art. 1602 alin. (1) C. proc. pen., deoarece infracţiunile pentru care recurentul inculpat a fost arestat preventiv şi anume, cele prevăzute de art. 12 lit. a) teza I din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), art. 25 C. pen. raportat la art. 13 din Legea nr. 78/2000 şi art. 194 alin. (1) C. pen. raportat la art. 17 lit. d)1 şi la art. 18 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 sunt pedepsite de lege cu închisoarea ce nu depăşeşte 18 ani.
În absenţa unor criterii legale care ar trebui să stea la baza aprecierii organului judiciar asupra temeiniciei cererii de liberare provizorie sub control judiciar a inculpatului, instanţa trebuie să se raporteze atât la elementele ce privesc faptele pentru care acesta este cercetat, cât şi la datele care circumstanţiază persoana inculpatului.
Recurentul inculpat este cercetat pentru săvârşirea unor infracţiuni grave, constând în esenţă, în aceea că în perioada iulie 2011 – ianuarie 2012, prin încălcarea dispoziţiilor legale referitoare la incompatibilităţi a efectuat operaţiuni financiare, ca acte de comerţ, administrând, în fapt, SC E.V.S. SRL Bucureşti, în scopul obţinerii pentru sine sau pentru altul de foloase materiale necuvenite, l-a determinat pe învinuitul T.H.P.S., vicepreşedinte al Biroului Politic Judeţean al Partidului Naţional Liberal – Filiala Ilfov, ca prin influenţa şi autoritatea acestuia, să identifice la un preţ convenabil un spaţiu de închiriat pentru punctul de lucru al SC E.V.S. SRL în comuna Vidra, judeţul Ilfov şi să-i faciliteze încheierea unor contracte comerciale cu autorităţile locale în fruntea cărora se aflau membrii PNL, iar în luna decembrie 2011 a exercitat acţiuni de constrângere asupra reprezentanţilor SC „C.R.P.S." SA în scopul livrării de deşeuri reciclabile către SC E.V.S. SRL Bucureşti.
Gravitatea faptelor de săvârşirea cărora este bănuit recurentul inculpat şi pericolul pe care l-ar prezenta lăsarea în libertate a acestuia sunt cu atât mai evidente cu cât infracţiunile de corupţie presupus a fi comise, în concret, prezintă o gravitate sporită, raportat la împrejurările în care se reţine că au fost comise (prin folosirea de către inculpat a prerogativelor funcţiei de prim procuror al Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti, funcţie care prin influenţa şi autoritatea pe care i-o conferea în cadrul comunităţii, i-a permis mijlocirea şi încheierea în condiţii avantajoase a unor contracte comerciale menite să asigure profitabilitatea firmei pe care o administra în fapt), la modalitatea de concepere şi punere în aplicare a rezoluţiei infracţionale, la modul de operare utilizat, folosind în acest scop persoane apropiate interpuse care nu se aflau sub incidenţa vreunor incompatibilităţi legale, la perseverenţa şi insistenţa inculpatului în realizarea activităţilor comerciale menite să îi asigure suplimentarea veniturilor, în acest scop reţinându-se că ar fi recurs inclusiv la mijloace de constrângere împotriva partenerilor de afaceri care sub presiunea măsurilor coercitive ce ar fi putut veni din partea inculpatului – cum ar fi periclitarea normalei derulări a contractelor pe care aceştia le aveau încheiate pentru prestarea de servicii de salubritate cu Primăria Sectorului 1 Bucureşti unde coinculpatul G.B.N. deţinea funcţia de secretar general – se vedeau nevoite a accepta încheierea cu firma administrată în fapt de recurent a unor contracte comerciale, având ca obiect livrarea de deşeuri reciclabile, uneori chiar în condiţii dezavantajoase pentru ei din punct de vedere financiar, asumându-şi totodată şi riscul de a fi pasibili de anumite sancţiuni penale sau administrative, în condiţiile în care activităţile de livrare de deşeuri către SC E.V.S. SRL Bucureşti se desfăşurau cu încălcarea unor norme legale, precum şi la perioada relativ îndelungată de timp şi la dezinvoltura cu care inculpatul, deşi în virtutea funcţiei publice deţinute avea responsabilitatea de a veghea la respectarea legii, s-a implicat în activităţi din sfera ilicitului penal.
Nu lipsită de relevanţă în aprecierea pericolului concret pentru ordinea publică pe care l-ar prezenta recurentul inculpat dacă ar fi lăsat în libertate, cel puţin la acest moment procesual, este împrejurarea că la data de 13 februarie 2012, prin ordonanţa nr. 220/P/2011, procurorul a dispus extinderea cercetărilor penale şi începerea urmăririi penale faţă de acesta pentru infracţiunile de trafic de influenţă prev. şi ped. de art. 257 alin. (1) C. pen. raportat la art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000 şi de fals intelectual în condiţiile participaţiei improprii şi în legătură directă cu o infracţiune de corupţie, prev. şi ped. de art. 289 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 31 alin. (2) C. pen. raportat la art. 17 lit. c) şi art. 18 alin. (1) din Legea nr. 78/2000.
În esenţă, s-a reţinut că în anul 2008, în calitate de procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, recurentul a promis învinuitului D.G.M., avocat în cadrul Baroului Bucureşti, care fusese mandatat de către cetăţeanul american HG să facă demersuri legale în vederea recuperării şi valorificării suprafeţei de teren pe care o cumpărase în anul 1957, că prin influenţa pe care o are asupra inculpatului G.B.N., secretar al subcomisiei locale de aplicare a Legii fondului funciar din cadrul Primăriei Sector 1 Bucureşti, poate obţine cu celeritate reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenului respectiv, ceea ce s-a şi realizat ca efect al intervenţiei sale, prin Hotărârile nr. 939 din 24 octombrie 2008 şi nr. 941 din 5 februarie 2009, emise de Comisia municipiului Bucureşti pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor.
Conform acestor hotărâri, reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenului aparţinând lui HG s-a realizat prin compensare pe un alt amplasament situat în incinta Institutului de Cercetare şi Producţie pentru Pomicultură Băneasa (această dispoziţie fiind ulterior validată de către Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti prin sentinţa civilă nr. 8942/2011 care a reţinut că „terenurile agricole aflate în folosinţa unităţilor de cercetare şi învăţământ cu profil agricol, pot fi retrocedate doar persoanelor îndreptăţite la restituirea pe vechiul amplasament). Pentru a-şi asigura folosul influenţei traficate, recurentul inculpat a încheiat cu mandatarul D.G.M. un contract fictiv de vânzare-cumpărare de bunuri viitoare, potrivit căruia mandatarul îi vindea inculpatului pentru suma de 206250 Euro, pretins achitată chiar la momentul perfectării tranzacţiei, suprafaţa de 2.750 mp din terenul pe care urma să-l recupereze prin retrocedare, iar pentru a putea justifica suma de 206250 Euro menţionată în contractul de vânzare-cumpărare de bunuri viitoare, inculpatul a întocmit un înscris sub semnătură privată intitulat contract de împrumut şi datat 12 iunie 2008 prin care numitul G.I. (decedat la 9 octombrie 2010) îi împrumuta suma de 200.000 Euro în legătură cu care, prin raportul de constatare tehnico-ştiinţifică grafoscopică întocmit în cauză s-a stabilit că semnăturile aplicate la rubrica „împrumutător" pe toate cele trei exemplare ale contractului supuse examinării nu au fost executate de G.I.
Din perspectiva oportunităţii admiterii cererii, Înalta Curte constată că în prezent, urmărirea penală nu este terminată, iar temeiurile care au determinat arestarea iniţială a recurentului nu s-au schimbat şi impun în continuare privarea de libertate a acestuia pentru finalizarea cercetărilor. Astfel, numărul mare al actelor materiale presupus a fi comise, intervalul de timp în care se reţine că au fost săvârşite şi implicarea unui mare număr de persoane în aceste activităţi, justifică un interval mai mare de timp pentru finalizarea urmăririi penale şi, în consecinţă, şi necesitatea menţinerii măsurii preventive luate în cauză.
Faptul că împotriva recurentului inculpat nu s-a pus în mişcare acţiunea penală pentru infracţiunile pentru care la data de 13 februarie 2012 s-a dispus extinderea cercetărilor nu are relevanţă, întrucât la aprecierea temeiniciei cererii instanţa are în vedere, întreaga activitate infracţională presupus a fi desfăşurată de inculpat sau învinuit, indiferent de calitatea procesuală a acestuia.
Împrejurarea că recurentul nu şi-ar fi întrerupt pretinsele activităţi ilicite – decât urmare intervenţiei organelor de urmărire penală constituie un argument în plus în a aprecia că lăsarea sa în libertate nu este oportună, cel puţin la acest moment procesual. De asemenea, contribuţia sa la comiterea faptelor – aşa cum a fost reţinută de organul de urmărire penală – nu apare ca fiind una minoră, ci dimpotrivă.
În ceea ce priveşte circumstanţele personale ale recurentului inculpat, acestea au fost avute în vedere la momentul dispunerii faţă de el a măsurii preventive privative de libertate şi nu justifică prin ele însele o soluţie de admitere a cererii faţă de natura şi gravitatea infracţiunilor pentru care este cercetat.
De asemenea, durata arestării preventive nu poate fi apreciată ca fiind excesivă, raportat la complexitatea cauzei ce a impus administrarea unui probatoriu complex, inculpatul fiind arestat preventive din data de 27 ianuarie 2012.
În consecinţă, reţinând în acord cu concluzia la care a ajuns judecătorul fondului că pentru a se asigura buna desfăşurare a procesului penal se impune menţinerea în continuare în stare de arest preventiv a inculpatului M.B., nefiind oportună punerea în libertate a acestuia, chiar şi sub control judiciar, recursul declarat în cauză se priveşte ca nefondat şi se va respinge ca atare în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen.
Potrivit art.192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul inculpat va fi obligat la plata cheltuieli judiciare către stat, în cuantum de 125 lei din care suma de 25 lei, reprezentând onorariul parţial datorat avocatului din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul inculpat M.B. împotriva încheierii din 2 martie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, pronunţată în dosarul nr. 1657/2/2012(661/2012).
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 125 lei cu titlul de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 25 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 9 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 858/2012. Penal. înşelăciunea (art. 215... | ICCJ. Decizia nr. 323/2012. Penal. Lovirile sau vătămările... → |
|---|
