ICCJ. Decizia nr. 719/2012. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr.719/2012
Dosar nr. 13/85/1999/a1
Şedinţa publică din 13 martie 2012
Prin încheierea de şedinţă din 29 iunie 2011 pronunţată de Tribunalul Sibiu s-a respins cererea de îndreptare a erorii materiale şi de înlăturare a omisiunii vădite din sentinţa penală nr. 53/2000 pronunţată de Tribunalul Sibiu, formulată de petentele B.M. şi B.A.M.
Pentru a hotărî astfel instanţa de fond a reţinut că prin sentinţa penală nr. 53 din 22 martie 2000 Tribunalul Sibiu a condamnat inculpaţii G.A.I. şi B.R., fiind obligaţi la plata despăgubirilor civile în favoarea B.D.J. SA Hunedoara şi B.I.R. De asemenea, a fost menţinută, în baza art. 357 C. proc. pen. măsura inscripţiei ipotecare dispusă prin Ordonanţa procurorului din 15 martie 1999 (fila 94 dosar fond).
Prin Decizia penală nr. 59 din 13 martie 2001, Curtea de Apel Alba Iulia a admis apelul inculpatei B.R. fiind schimbată încadrarea juridică a faptelor, stabilindu-se o pedeapsă rezultantă de 7 ani închisoare. Apelul formulat de inculpatul G.A.I. fost respins şi menţinute celelalte dispoziţii din sentinţa apelată.
Prin Decizia penală nr. 5001 din 20 noiembrie 2011 a Curţii Supreme de Justiţie a fost respins recursul inculpatei B.R. şi s-a luat act de retragerea recursului inculpatului G.A.I.
Din examinarea actelor de urmărire penală tribunalul a constatat că ordonanţa de luare a măsurii asigurătorii din 15 martie 1999 dată în dosarul penal nr. 032/1999 are ca obiect instituirea sechestrului asupra bunurilor mobile şi imobile ale inculpatului G.A.I. şi nu vizează bunurile antecesorului petentelor ( fila 350 dosar urmărire penală).
Împotriva încheierii pronunţate de instanţa de fond au formulat apel petentele, solicitând casarea acesteia şi, în rejudecare, să se dispună admiterea cererii aşa cum a fost formulată.
Curtea analizând hotărârea apelată, potrivit art. 371 alin. (2) rap. la art. 378 C. proc. pen. a constatat că acesta este neîntemeiat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Petentele sunt moştenitoare ale defunctului B.G.C. care a avut calitate de învinuit în dosar penal 66/P/1999 şi faţă de care s-a dispus prin rechizitoriul Parchetului Tribunalului Sibiu scoaterea sub urmărire penală pentru săvârşirea infracţiunilor de fals intelectual şi abuz în serviciu.
Deşi în cursul urmăririi penale faţă de acest învinuit s-a luat măsura asiguratorie a interdicţiei de înstrăinare privind imobilul identificat în C.F. nr. 54606 Bucureşti Sector 4 cu nr. cadastral 934/19, după dispunerea scoaterii de sub urmărire penală procurorul în mod nejustificat a menţinut măsura asiguratorie.
Ca atare, măsura fiind dispusă de organul de urmărire penală nu este în competenţa instanţei de a îndrepta actele de procedură emise de acesta, potrivit dispoziţiilor art. 195, art. 196 C. proc. pen.
In consecinţă s-a apreciat că, în mod legal instanţa de fond a respins cererea de îndreptare a erorii materiale a S. pen. nr. 53/2000 a Tribunalului Sibiu întrucât în cuprinsul acestei hotărâri nu se regăseşte eroarea materială invocată de petente,şi, ca atare, acestea pentru reglementarea situaţiei juridice a imobilului se pot adresa organului de urmărire penală care a emis actul a cărui îndreptare se solicită.
Pentru aceste considerente, prin Decizia penală 124/A/2011 Curtea de apel Alba Iulia a respins apelurile ca nefondate, şi, în baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen. a obligat petentele la plata cheltuielilor judiciare către stat.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, au formulat recurs petentele B.M. şi B.A.M.
Prin motivele de recurs depuse la dosar s-a solicitat să se constate incidenţa cazurilor de casare prev. de art. 385 alin. (1) pct. 10 şi 17 C. proc. pen., şi, rejudecând cauza, să se dispună îndreptarea omisiunii vădite strecurate în dispozitivul sentinţei penale nr. 53 din 22 martie 2000 a Tribunalului Sibiu, în sensul ridicării măsurii asigurătorii dispuse asupra imobilului aparţinând numitului defunctului B.G.C.
Analizând hotărârile recurate din perspectiva criticilor formulate şi a cazurilor de casare invocate, Înalta Curte reţine următoarele:
In primul rând, se constată că motivele de recurs nu pot fi încadrate în cazul de casare prev. de art. 3859 alin. (1) pct. 10 C. proc. pen.., având în vedere că recurentele nu invocă nepronunţarea asupra unei cereri esenţiale, de natură să garanteze drepturile lor şi să influenţeze soluţia procesului, ci respingerea cererii de îndreptare a omisiunii vădite, acestea considerând că instanţele au făcut o greşită aplicare a legii, în condiţiile în care măsura interdicţiei de înstrăinare a imobilului aparţinând lui B.G.C. ar fi fost menţinută atât de instanţa de fond, prin sentinţa penală nr. 53 din 22 martie 2000 a Tribunalului Sibiu, cât şi prin Decizia penală nr. 59/A/2001 a Curţii de Apel Alba Iulia şi Decizia nr. 5001 din 20 noiembrie 2001 a Curţii Supreme de Justiţie. Această critică urmează a fi cenzurată în recurs din perspectiva cazului de casare prev. de art. 385 alin. (1) pct. 17 C. proc. pen.
Înalta Curte constată că în cauză nu este incidenţă procedura prevăzută de dispoziţiile art. 196 rap. la art. 195 C. proc. pen., cererea petentelor fiind în mod corect respinsă.
Astfel, din analiza actelor dosarului rezultă că, prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Sibiu nr. 66/P/1999 din 20 septembrie 1999 s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a învinuitului B.G.C., în temeiul dispoziţiilor art. 11 pct. 1 lit. b) rap. la art. 10 lit. d) C. proc. pen., şi, trimiterea în judecată a inculpaţilor B.R. şi G.A.I. Totodată, în temeiul art. 245 C. proc. pen., măsurările asigurătorii dispuse pe parcursul urmăririi penale au fost menţinute până la soluţionarea cauzei de către instanţa de judecată.
Caracterul general al dispoziţiei din rechizitoriu, împrejurarea că în cauză au fost dispuse măsuri asigurătorii atât în privinţa bunurilor aparţinând inculpaţilor cât şi persoanelor faţă de care s-a dispus o soluţie de netrimitere în judecată, precum şi raportarea la dispoziţiile art. 245 C. proc. pen.., determină concluzia că procurorul a înţeles să menţină toate măsurile asigurătorii dispuse pe parcursul urmăririi penale.
Menţinerea sechestrului asupra bunurilor aparţinând învinuitului B.G.C. este în concordanţă cu dispoziţiile art. 249 alin. (2) rap. la art. 245 lit. c) C. proc. pen.., text ce instituie în favoarea părţii civile, posibilitatea ca, în termen de 30 de zile de la comunicarea soluţiei, să introducă acţiune în faţa instanţei civile, în caz contrar, la expirarea acestui termen, măsura sechestrului asigurător încetând de drept conform art. 245 alin. (1) lit. c) teza a II a C. proc. pen.
Ca atare, dispoziţia procurorului de menţinere a măsurilor asigurătorii până la soluţionarea cauzei, nu poate fi interpretată decât în sensul că aceasta se referă la sechestrul asigurător instituit asupra bunurilor aparţinând inculpaţilor ce au fost trimişi în judecată, instanţa neavând nici un fel de competenţă să se pronunţe cu privire la măsurile complimentare luate de către parchet, conform art. 249 alin. (2) rap. la art. 245 C. proc. pen., în raport de soluţia de scoatere de sub urmărire penală a învinuitului B.G.C.
Rezultă aşadar că nu poate fi considerată o omisiune vădită care să poată fi corectată în procedura instituită de dispoziţiile art. 196 C. proc. pen. împrejurarea că, prin sentinţa penală nr. 53 din 22 martie 2000, Tribunalul Sibiu nu s-a pronunţat în sensul ridicării măsurii sechestrului asigurător instituit asupra imobilului aparţinând numitului B.G.C., persoană care, în procesul penal pornit împotriva inculpaţilor B.R. şi G.A.I. avea, cel mult, calitatea de martor.
In realitate, astfel cum s-a arătat anterior, problema ce se ridică în cauză este aceea a constatării eventualei încetări de drept a măsurii sechestrului asigurător, în condiţiile în care partea civilă, respectiv Banca Internaţională a Religiilor, nu a introdus acţiune în faţa instanţei civile în termenul de 30 de zile prevăzut de art. 245 alin. (1) lit. c) teza a II a C. proc. pen.., iar competenţa de a se pronunţa în acest sens aparţine Parchetului de pe lângă Tribunalul Sibiu, având în vedere că dosarul privindu-1 pe învinuitului B.G.C. a fost finalizat printr-o soluţie de netrimitere în judecată.
In raport de aceste considerente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că, respingând cererea formulată de către cele două petente, instanţele au făcut o corectă aplicate a legii în cauză, cazul de casare invocat, respectiv art. 385 alin. (1) pct. 17 C. proc. pen.. nefiind incident în cauză. Ca atare, va respinge recursurile petentelor ca nefondate, soluţie în raport de care acestea vor fi obligate şi la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D I S P U N E
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de petenţii B.A.M. şi B.M. împotriva deciziei penale nr. 124/A din 27 septembrie 2011 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia penală.
Obligă recurentele petente la plata sumei de câte 50 lei cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi 13 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 727/2012. Penal | ICCJ. Decizia nr. 715/2012. Penal → |
|---|
