ICCJ. Decizia nr. 930/2012. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr.930/2012
Dosar nr. 38147/3/2009/a4
Şedinţa publică din 26 martie 2012
Asupra recursurilor de faţă.
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin încheierea din 13 martie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, pronunţată în dosarul nr. 38147/3/2009 (1140/2011), printre altele, în temeiul dispoziţiilor art. 3002 C. proc. pen. rap. la art. 160b alin. (1) şi (3) C. proc. pen., s-a menţinut starea de arest preventiv a apelanţilor-inculpaţi P.J.B., T.G şi T.G.M.
Cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului, inclusiv onorariul apărătorului din oficiu, în cuantum de 100 lei, ce se vor suporta din fondul Ministerului de Justiţie şi contravaloarea onorariului translatorului de limbă maghiară - pentru inculpatul P.J.B., echivalentul a 3(trei) ore.
Pentru a hotărî astfel, Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, a reţinut că prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie si Justiţie - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, înregistrat sub nr. 135/D/P/2019, întocmit la data de 28 septembrie 2009, s-a dispus trimiterea în judecată, în stare de arest preventiv, a inculpaţilor P.J.B., T.G. şi T.G.M., cercetaţi sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de trafic ilicit de droguri de mare risc şi trafic internaţional ilicit de droguri de mare risc, fapte prev. şi ped. de art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplic. art. 75 lit. a) C. pen. şi art. 3 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplic art. 75 lit. a), toate cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen., în fapt reţinându-se că, la data de 11 mai 2009, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie si Justiţie - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism a fost sesizat de Inspectoratul General al Poliţiei Române - Direcţia Generală de Combatere a Criminalităţii organizate - Direcţia Antidrog cu privire la faptul că există indicii temeinice referitoare la realizarea unor acte materiale specifice elementului material al laturii obiective a infracţiunii de trafic internaţional ilicit de droguri de mare risc de către o reţea de persoane neidentificate care introduc în România cantităţi importante de cocaină.
Astfel, s-a reţinut că la data de 11 mai 2009, în portul Constanţa, a fost descoperit un container, , care avea disimulată în încărcătura legală o cantitate de aproximativ 200 kilograme de cocaină, drog de mare risc şi care avea ca destinatar Fundaţia G.D.S. din Arad. Din investigaţiile făcute a rezultat că faptul că marfa urma să fie transportată la Arad, la data de 12 mai 2009.
Curtea de Apel Bucureşti a constatat că în cauză a fost legal stabilită existenţa infracţiunilor şi a vinovăţiei în legătură cu comiterea acestora, printr-o hotărâre de condamnare pronunţată în primă instanţă, iar între deţinerea preventivă a inculpaţilor şi condamnare există o legătură suficientă pentru a opina că ne aflăm în prezenţa unei detenţii legale, urmare a condamnării inculpaţilor de o instanţă competentă, astfel cum constant a statuat instanţa europeană în interpretarea art. 5 paragraful 1 lit. a) din Convenţie, care dispune că „deţinerea unei persoane este legală dacă are la bază o condamnare pronunţată de un tribunal competent".
S-a apreciat că acuzaţiile aduse inculpaţilor în cauză legitimează, în continuare, detenţia preventivă a acestora în sensul că interesul public al menţinerii ordinii, în cauza dată, trece înaintea dreptului inculpat arestat preventiv, la libertate.
Totodată, s-a reţinut că temeiurile de fapt şi de drept care au impus luarea şi menţinerea arestării preventive a inculpaţilor nu s-au modificat ori estompat prin trecerea timpului, neputându-se susţine depăşirea unei durate rezonabile a măsurii privative de libertate, în sensul art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană.
Împotriva acestei încheieri, în termen legal, au declarat recurs inculpaţii P.J.B., T.G. şi T.G.M., solicitând, prin intermediul apărătorului desemnat din oficiu, revocarea măsurii arestării preventive şi continuarea judecăţii în stare de libertate, iar în subsidiar, înlocuirea acestei măsuri cu cea a obligării de a nu părăsi localitatea sau ţara.
Înalta Curte, examinând recursurile declarate de inculpaţi, pe baza lucrărilor şi a materialului din dosarul cauzei, constată că acestea nu sunt fondate.
Potrivit dispoziţiilor art. 160b alin. (1) C. proc. pen., instanţa de judecată, în exercitarea atribuţiilor de control judiciar, este obligată să verifice periodic legalitatea şi temeinicia arestării preventive.
Conform alin. (3) din acelaşi text de lege, când instanţa constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate, dispune, prin încheiere motivată, menţinerea măsurii arestării preventive.
În cauză, Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, a procedat la efectuarea verificărilor şi a constatat că temeiurile de fapt şi de drept care au stat la baza luării măsurii preventive subzistă, impunându-se în continuare privarea de libertate a inculpaţilor.
Înalta Curte, în raport de împrejurările concrete de comitere a faptelor, apreciază că lăsarea în libertate a inculpaţilor prezintă un pericol concret pentru ordinea publică, aşa cum corect a reţinut şi instanţa de apel.
Ordinea publică reprezintă climatul social optim, firesc, care se asigură printr-un ansamblu de norme şi măsuri şi care se traduce prin funcţionarea normală a instituţiilor statului, menţinerea liniştii cetăţenilor şi respectarea drepturilor acestora.
Deşi pericolul pentru ordinea publică nu se confundă cu pericolul social ca trăsătură esenţială a infracţiunii, aceasta nu înseamnă că la aprecierea pericolului pentru ordinea publică trebuie făcută abstracţie de gravitatea faptei. Sub acest aspect, existenţa pericolului public poate rezulta, între altele, din însuşi pericolul social al infracţiunilor de care sunt învinuiţi inculpaţii, din reacţia publică la comiterea unor astfel de infracţiuni, din posibilitatea comiterii unor alte asemenea fapte de către alte persoane, în lipsa unei reacţii ferme faţă de cei bănuiţi ca autori ai faptelor respective.
În acord cu instanţa de apel, Înalta Curte apreciază că sunt întrunite şi la acest moment procesual condiţiile prevăzute de art. 3002 coroborat cu art. 160b alin. (3) C. proc. pen., impunându-se, în continuare, privarea de libertate a inculpaţilor.
Pe de altă parte, se constată că în cauză, prin sentinţa penală nr. 131/F din 16 februarie 2011, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală, în dosarul nr. 38147/3/2009, s-a dispus, printre altele, condamnarea inculpaţilor P.J.B. şi T.G. la pedepse rezultante de câte 15 ani închisoare, la care s-a aplicat pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen., pe o durată de 3 ani, conform art. 65 C. pen. şi, respectiv, T.G.M. la pedeapsa rezultantă de 16 ani închisoare, la care s-a aplicat pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen., pe o durată de 3 ani, conform art. 65 C. pen., hotărârea de condamnare, apelată de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti şi de inculpaţi constituind un temei suficient pentru a constata că menţinerea detenţiei provizorii este licită, respectându-se legislaţia internă şi prevederile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
Se reţine, de asemenea, că menţinerea arestării preventive a inculpaţilor nu contravine dreptului la libertate ocrotit de Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, iar pe de altă parte, având în vedere circumstanţele reale ale faptelor, modalitatea concretă de săvârşire, gradul crescut de pericol social ce caracterizează aceste fapte, durata detenţiei provizorii nu excede termenului rezonabil la care face referire art. 5 paragraful 3 din Convenţie.
În ceea ce priveşte solicitarea de înlocuire a măsurii arestării preventive cu o altă măsură alternativă, în aprecierea acestei cereri, Înalta Curte se raportează atât la elementele ce privesc faptele presupus comise, cât şi la cele ce privesc persoana inculpaţilor. Aceste criterii consacrate de practică se analizează în mod coroborat pentru a aprecia, în concret, în ce măsură scopul pentru care a fost dispusă măsura arestării preventive [conform art. 136 alin. (1) C. proc. pen.] poate fi atins prin aplicarea unei alte măsuri neprivative de libertate.
Examinarea gradului de pericol social al faptelor şi a pericolului concret pentru ordinea publică pe care l-ar prezenta punerea în libertate a inculpaţilor nu pot fi ignorate cu ocazia verificării temeiniciei cererii formulate de aceştia, în acest sens pronunţându-se constant Curtea Europeană (a se vedea cauza Calmonovici vs. România, Letellier vs. Franţa şi Hendriks vs. Olanda).
Natura infracţiunilor presupus săvârşite, gradul de pericol social concret al faptelor, astfel cum este conturat acesta de modalităţile şi împrejurările comiterii, frecvenţa pe care o înregistrează acest tip de infracţiuni, urmările negative pe care le produc în societate conduc Înalta Curte la concluzia că nu se impune în acest moment lăsarea în libertate a inculpaţilor.
Este adevărat că potrivit art. 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, orice inculpat arestat are dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil sau de a fi eliberat pe durata procedurii şi tot atât de adevărat este că inculpaţii au fost arestaţi preventiv începând cu data de 14 mai 2009, însă, pe de o parte, prin prisma aceleiaşi convenţii, inculpaţii sunt deţinuţi în prezent, faţă de condamnarea lor în primă instanţă, în baza art. 5 par. 1 lit. a) din CEDO, nemaifiind vorba de o arestare preventivă anterioară pronunţării unei hotărâri de condamnare, iar pe altă parte, raportat şi la natura cauzei şi complexitatea ei, durata arestării preventive se circumscrie încă unui termen rezonabil, analizat prin prisma criteriilor stabilite în jurisprudenţa CEDO, iar câtă vreme pericolul pe care lăsarea inculpaţilor în libertate îl reprezintă pentru ordinea publică subzistă, în speţă nu se impune revocarea măsurii arestării preventive şi nici înlocuirea ei cu o altă măsură neprivativă de libertate.
În acelaşi sens, Înalta Curte reţine că, în cauză, menţinerea măsurii arestării preventive nu alterează prezumţia de nevinovăţie şi nici dreptul inculpaţilor de a fi judecaţi într-un termen rezonabil, limitarea libertăţii acestora încadrându-se în dispoziţiile şi limitele legii.
Aceste considerente justifică dispoziţia instanţei de apel, de menţinere a arestării preventive, astfel că, în conformitate cu dispoziţiile art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., recursurile declarate vor fi respinse ca nefondate.
În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurenţii inculpaţi vor fi obligaţi la plata cheltuielilor judiciare către stat în sumă de câte 200 lei, din care sumele de câte 100 lei, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se vor avansa din fondul Ministerului Justiţiei, conform dispozitivului.
Onorariul interpretului de limba maghiară, pentru 2 ore, se va plăti din fondul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpaţii P.J.B., T.G. şi T.G.M. împotriva încheierii din 13 martie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, pronunţată în dosarul nr. 38147/3/2009 (1140/2011).
Obligă recurenţii inculpaţi la plata sumelor de câte 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care sumele de câte 100 lei, reprezentând onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu, se vor avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Onorariul interpretului de limba maghiară, pentru 2 ore, se va plăti din fondul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 26 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 859/2012. Penal | ICCJ. Decizia nr. 933/2012. Penal. Menţinere măsură de... → |
|---|
