ICCJ. Decizia nr. 933/2012. Penal. Menţinere măsură de arestare preventivă. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr.933/2012
Dosar nr. 2339/1/2012
Şedinţa publică din 26 martie 2012
Asupra recursului de faţă.
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin încheierea din 21 martie 2012 a Curţii de Apel Bacău, secţia penală, cauze minori şi familie, pronunţată în dosarul nr. 4731/109/2009, în baza art. 160b C. proc. pen. raportat la art. 3002 din acelaşi cod s-a menţinut starea de arest a inculpatului C.D.
În baza art. 192 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului.
Pentru a hotărî astfel, Curtea de Apel Bacău, analizând, în conformitate cu dispoziţiile art. 3002 şi art. 160b C. proc. pen., legalitatea şi temeinicia arestării preventive a apelantului inculpat C.D., a reţinut că prin sentinţa penală nr. 5/P din 27 ianuarie 2012, pronunţată de Tribunalul Neamţ în dosarul nr. 4731/103/2009, s-a dispus, printre altele:
- Condamnarea inculpatului C.D., pentru săvârşirea infracţiunii de aderare la un grup în vederea săvârşirii de infracţiuni, prevăzută de art. 8 din Legea nr. 39/2003 raportat la art. 323 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 74 alin. (2) şi art. 76 alin. (1) lit. c) C. pen., la pedeapsa de 2 (doi) ani închisoare.
Condamnarea aceluiaşi inculpat pentru săvârşirea infracţiunii continuate de înşelăciune cu consecinţe deosebit de grave, prevăzută de art. 215 alin. (1), (3) şi (5) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), art. 74 alin. (2) şi art. 76 alin. (2) C. pen., la pedeapsa de 4 (patru) ani şi 6 (şase) luni închisoare şi la pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) şi c) C. pen., pe o durată de 2 (doi) ani după executarea pedepsei principale - prejudiciu total 1.243.177,77 lei (părţi vătămate SC D.M.D.C. SRL, comuna Starchiojd, judeţul Prahova şi SC A.C. SRL, comuna Bărcăneşti, judeţul Prahova).
Condamnarea aceluiaşi inculpat pentru săvârşirea infracţiunii privind refuzul nejustifîcat al unei persoane de a prezenta organelor competente documentele legale şi bunurile din patrimoniu, în scopul împiedicării verificărilor financiare, fiscale sau vamale, în termen de cel mult 15 zile de la somaţie, prevăzută de art. 4 din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 74 alin. (2) şi art. 76 alin. (1) lit. e teza I C. pen., la pedeapsa de 5 (cinci) luni închisoare.
Condamnarea aceluiaşi inculpat pentru săvârşirea infracţiunii continuate de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) şi f) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), art. 74 alin. (2) şi art. 76 alin. (1) lit. d) C. pen., la pedeapsa de 1 (un) an şi 8 (opt) luni închisoare.
Condamnarea aceluiaşi inculpat pentru săvârşirea infracţiunii continuate de folosire cu rea credinţă a creditului de care se bucură societatea, prevăzută de art. 272 pct. 2 din Legea nr. 31/1990, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), art. 74 alin. (2) şi art. 76 alin. (1) lit. d) C. pen., la pedeapsa de 10 (zece) luni închisoare.
În temeiul art. 33 lit. a), art. 34 lit. a) şi art. 35 alin. (1) C. pen., s-au contopit cele cinci pedepse principale, în pedeapsa cea mai grea, de 4 (patru) ani şi 6 (şase) luni închisoare, la care s-a aplicat pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a teza a II-a, lit. b) şi c) C. pen., pe o durată de 2 (doi) ani după executarea pedepsei principale.
În temeiul art. 71 C. pen., s-a interzis inculpatului exercitarea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) şi c) C. pen., pe durata executării pedepsei principale.
În temeiul art. 350 alin. (1) C. proc. pen., s-a menţinut măsura arestării preventive luată faţă de inculpatul C.D., iar în temeiul art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP), s-a dedus din pedeapsă, durata reţinerii şi arestării preventive efectuată de la data de 27 aprilie 2009 la data de 26 februarie 2010 şi durata arestării preventive efectuată de la data de 30 decembrie 2011 şi până la data de pronunţării sentinţei, respectiv 27 ianuarie 2011.
S-a constatat că inculpatul a fost reţinut, arestat preventiv, iar apoi a fost prelungită măsura arestării preventive succesiv, până la data de 26 februarie 2010, când prin Decizia nr. 141 din 26 februarie 2010, Curtea de Apel Bacău a dispus înlocuirea măsurii arestării preventive a inculpatului, cu măsura obligării de a nu părăsi ţara. Faţă de împrejurarea că inculpatul nu a respectat această din urmă măsură, plecând împreună cu concubina şi copii în Spania, prin încheierea din 09 noiembrie 2011, în temeiul art. 145 alin. (3) C. proc. pen. raportat la art. 1451 C. proc. pen., s-a dispus înlocuirea măsurii obligării de nu părăsi ţara cu măsura arestării preventive pe o durată de 30 zile. În baza mandatului de arestare emis de instanţă, inculpatul a fost arestat la data de 30 decembrie 2011.
Împotriva acestei sentinţe, în cadrul termenului legal, au declarat apel Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie -D.I.I.C.O.T.- Serviciul Teritorial Neamţ, inculpaţii şi partea civilă.
Cu prilejul verificării legalităţii şi temeiniciei arestării inculpatului, la termenul de judecată din data de 21 martie 2012, Curtea de Apel Bacău a constatat că în mod corect judecătorul de la instanţa de fond a reţinut incidenţa în speţă a dispoziţiilor art. 148 lit. f) C. proc. pen., care au justificat arestarea preventivă a inculpaţilor.
S-a reţinut că legiuitorul român, prin intermediul normelor prevăzute în Codul de procedură penală, a condiţionat luarea unei măsuri preventive privative de libertate de îndeplinirea cumulativă a trei condiţii de fond: să existe probe sau indicii temeinice privind săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală; fapta respectivă să fie sancţionată de lege cu pedeapsa închisorii; să fie prezent cel puţin unul dintre temeiurile de arestare, expres şi limitativ prevăzute de art. 148 C. proc. pen. S-a mai reţinut că, odată cu ratificarea de către România în 1994 a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, la acestea s-a adăugat şi condiţia conformităţii dreptului intern cu exigenţele art. 5 paragraful 1 lit. c) al Convenţiei, precum şi cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, dată în aplicarea acesteia.
A fost avut în vedere faptul că dispoziţiile Convenţiei fac trimitere, în primul rând, în ceea ce priveşte luarea măsurii arestării preventive, la legislaţia naţională, consacrând obligaţia de a fi respectate atât normele de fond, cât şi cele de procedură prevăzute de către aceasta, însă, cu toate acestea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat că orice măsură preventivă trebuie să fie conformă cu scopul urmărit de art. 5 al Convenţiei, scop care constă în protejarea individului împotriva privărilor arbitrare de libertate. Astfel, se impune nu numai ca privarea de libertate să aibă loc cu respectarea dispoziţiilor dreptului intern, ci este necesar ca acesta din urmă să fie, la rândul său, în acord cu prevederile Convenţiei, inclusiv cu principiile generale pe care aceasta, deşi nu le enunţă expres, le conţine în mod implicit.
Din probatoriul administrat în cauză s-a constatat că temeiurile faptice ce au fost avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive faţă de inculpat, au fost corect reţinute de către judecător, acestea nefiind înlăturate de probele existente la dosarul cauzei. S-a reţinut, astfel, că măsurile preventive necesită existenţa presupunerii rezonabile privind săvârşirea faptelor imputate inculpatului, iar faţă de probatoriul administrat, nu există date care să conducă la concluzia că măsura arestării preventive dispusă faţă de acesta ar fi fost luată cu încălcarea prevederilor legale sau că nu există temeiuri care să justifice menţinerea măsurii.
A fost avută în vedere şi împrejurarea că infracţiunile economice prezintă un grad de pericol social extrem de ridicat, vătămând valori ocrotite de legea penală, respectiv cele privind încrederea publică în derularea afacerilor economice, cele privind respectarea disciplinei financiare şi contribuţiile la buget.
Ca atare, s-a constatat că probatoriul administrat în cauză demonstrează şi probează existenţa unui pericol concret pentru ordinea publică pe care l-ar prezenta lăsarea în libertate a inculpatului - pericol ce este apreciat, în speţă, prin raportare la toate datele şi elementele cauzei penale, respectiv natura şi gravitatea extremă a faptelor care se prezumă că au fost săvârşite de inculpaţi, activitatea infracţională concretă în legătură cu care se prezumă că au fost implicaţi, aspecte ce reclamă necesitatea unei reacţii ferme şi eficiente a autorităţilor judiciare în privinţa persoanelor cercetate pentru fapte de natura celor în discuţie, în sensul stopării acestor acţiuni infracţionale.
Împotriva acestei încheieri, în termen legal, a declarat recurs inculpatul C.D., solicitând, prin intermediul apărătorului desemnat din oficiu, revocarea măsurii arestării preventive şi continuarea judecăţii în stare de libertate.
Înalta Curte, examinând recursul declarat de inculpat, pe baza lucrărilor şi a materialului din dosarul cauzei, constată că acesta nu este fondat.
Potrivit dispoziţiilor art. 160b alin. (1) C. proc. pen., instanţa de judecată, în exercitarea atribuţiilor de control judiciar, este obligată să verifice periodic legalitatea şi temeinicia arestării preventive.
Conform alin. (3) din acelaşi text de lege, când instanţa constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate, dispune, prin încheiere motivată, menţinerea măsurii arestării preventive.
În cauză, Curtea de Apel Bacău, secţia penală, cauze minori şi familie, a procedat la efectuarea verificărilor şi a constatat că temeiurile de fapt şi de drept care au stat la baza luării măsurii preventive subzistă, impunându-se în continuare privarea de libertate a inculpatului.
Înalta Curte, în raport de împrejurările concrete de comitere a faptelor, apreciază că lăsarea în libertate a inculpatului prezintă un pericol concret pentru ordinea publică, aşa cum corect a reţinut şi instanţa de fond.
Ordinea publică reprezintă climatul social optim, firesc, care se asigură printr-un ansamblu de norme şi măsuri şi care se traduce prin funcţionarea normală a instituţiilor statului, menţinerea liniştii cetăţenilor şi respectarea drepturilor acestora.
Deşi pericolul pentru ordinea publică nu se confundă cu pericolul social ca trăsătură esenţială a infracţiunii, aceasta nu înseamnă că la aprecierea pericolului pentru ordinea publică trebuie făcută abstracţie de gravitatea faptei. Sub acest aspect, existenţa pericolului public poate rezulta, între altele, din însuşi pericolul social al infracţiunilor de care este învinuit inculpatul, din reacţia publică la comiterea unor astfel de infracţiuni, din posibilitatea comiterii unor alte asemenea fapte de către alte persoane, în lipsa unei reacţii ferme faţă de cei bănuiţi ca autori ai faptelor respective.
În acord cu prima instanţă, Înalta Curte apreciază că sunt întrunite şi la acest moment procesual condiţiile prevăzute de art. 3002 coroborat cu art. 160b alin. (3) C. proc. pen., impunându-se, în continuare, privarea de libertate a inculpatului.
Pe de altă parte, se constată că în cauză, prin sentinţa penală nr. 5/P din 27 ianuarie 2012, pronunţată de Tribunalul Neamţ în dosarul nr. 4731/103/2009, s-a dispus, printre altele, condamnarea inculpatului C.D. la pedeapsa rezultantă de 4 (patru) ani şi 6 (şase) luni închisoare, la care s-a aplicat pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) şi c) C. pen., pe o durată de 2 (doi) ani după executarea pedepsei principale, hotărârea de condamnare, apelată de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie -D.I.I.C.O.T.- Serviciul Teritorial Neamţ, de inculpaţi şi de partea civilă constituind un temei suficient pentru a constata că menţinerea detenţiei provizorii este licită, respectându-se legislaţia internă şi prevederile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
Se reţine, de asemenea, că menţinerea arestării preventive a inculpatului nu contravine dreptului la libertate ocrotit de Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, iar pe de altă parte, având în vedere circumstanţele reale ale faptelor, modalitatea concretă de săvârşire, gradul crescut de pericol social ce caracterizează aceste fapte, durata detenţiei provizorii nu excede termenului rezonabil la care face referire art. 5 paragraful 3 din Convenţie, existând temeiuri suficiente pentru a constata că menţinerea detenţiei provizorii este licită, respectându-se legislaţia internă şi prevederile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
Este adevărat că potrivit art. 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, orice inculpat arestat are dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil sau de a fi eliberat pe durata procedurii şi tot atât de adevărat este că inculpatul C.D. a fost reţinut şi arestat preventiv de la data de 27 aprilie 2009 la data de 26 februarie 2010 şi, ulterior, începând cu data de 30 decembrie 2011, însă, pe de o parte, prin prisma aceleiaşi convenţii, inculpatul este deţinut în prezent, faţă de condamnarea sa în primă instanţă, în baza art. 5 par. 1 lit. a) din CEDO, nemaifiind vorba de o arestare preventivă anterioară pronunţării unei hotărâri de condamnare, iar pe altă parte, raportat şi la natura cauzei şi complexitatea ei, durata arestării preventive se circumscrie încă unui termen rezonabil, analizat prin prisma criteriilor stabilite în jurisprudenţa CEDO, iar câtă vreme pericolul pe care lăsarea inculpatului în libertate îl reprezintă pentru ordinea publică subzistă, în speţă nu se impune revocarea măsurii arestării preventive.
În acelaşi sens, Înalta Curte reţine că, în cauză, menţinerea măsurii arestării preventive nu alterează prezumţia de nevinovăţie şi nici dreptul inculpatului de a fi judecat într-un termen rezonabil, limitarea libertăţii acestuia încadrându-se în dispoziţiile şi limitele legii.
Aceste considerente justifică dispoziţia instanţei de apel, de menţinere a arestării preventive, astfel că, în conformitate cu dispoziţiile art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., recursul declarat va fi respins ca nefondat.
În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul inculpat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat în sumă de 200 lei, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei, conform dispozitivului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul C.D. împotriva încheierii din 21 martie 2012 a Curţii de Apel Bacău, secţia penală, cauze minori şi familie, pronunţată în dosarul nr. 4731/109/2009.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 26 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 930/2012. Penal | ICCJ. Decizia nr. 1291/2012. Penal → |
|---|
