ICCJ. Decizia nr. 953/2012. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 953/2012
Dosar nr.11662/99/2011/a3
Şedinţa publică din 29 martie 2012
Asupra recursurilor de faţă.
Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:
Prin sentinţa penala 572 din 19 decembrie 2011, Tribunalul laşi, printre altele a respins, ca nefondate, cererile formulate de inculpatul A.G., în sensul schimbării încadrării juridice din infracţiunea de tentativă de omor calificat prev. şi ped. de art. 20, art. 174 alin. (1) şi art. 175 alin. (1) lit. i) C. pen. în infracţiunea de vătămare corporală prev. de art. 181 C. pen., precum şi în sensul aplicării dispoziţiilor art. 73 lit. b) C. pen.
A condamnat pe inculpatul A.G., recidivist postexecutoriu, pentru săvârşirea infracţiunii de tentativă de omor calificat, prev. şi ped. de art. 20 C. pen. rap. la art. 174 alin. (1) şi art. 175 alin. (1) lit. i) C. pen. cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP) la pedeapsa închisorii de 8 ani şi interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a teza a II-a şi lit. b) C. pen., pe durata de 5 ani.
A aplicat inculpatului dispoziţiile art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. pe durata prev. de art. 71 alin. (2) C. pen.
În baza art. 350 alin. (1) C. proc. pen., a menţinut măsura arestării preventive dispusă împotriva inculpatului, iar în baza art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP), deduce din pedeapsa aplicată prin prezenta sentinţă durata deţinerii preventive începând cu 26 iulie 2011 până la zi.
Împotriva sentinţei primei instanţe a declarat apel, A.G., cauza fiind înregistrată pe rolul Curţii de Apel laşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, sub nr. 11662/99/2011.
La termenul din data de 09 februarie 2012, fixat pentru judecarea apelului, instanţa de control judiciar, respectiv Curtea de Apel laşi, verificând legalitatea şi temeinicia arestării preventive, a menţinut starea de arest a inculpatului în temeiul art. 3002 combinat cu art. 160b alin. (3) C. proc. pen., pronunţând încheierea atacată cu recurs în prezenta cauză.
Împotriva încheierii din 9 februarie 2012 a Curţii de Apel laşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, pronunţată în dosarul nr. 11662/99/2011, a declarat recurs inculpatul A.G. solicitând admiterea recursului, casarea încheierii atacate şi revocarea măsurii arestării preventive.
În subsidiar recurentul inculpat prin apărător a solicitat înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi ţara.
Înalta Curte examinând motivele de recurs invocate, cât şi din oficiu cauza, potrivit art. 3856 alin. (3) C. proc. pen. şi dispoziţia Curţii de Apel laşi dată în încheierea atacată, constată că recursul declarat de inculpat este nefondat pentru următoarele considerente:
I. Cu privire la această dispoziţie a instanţei, Înalta Curte constată următoarele:
Potrivit dispoziţiilor art. 5 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, orice persoană are dreptul la libertate şi nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa.
De la această regulă, există însă excepţia privării licite de libertate, circumscrisă cazurilor prevăzute în mod expres şi limitativ de dispoziţiile art. 5 paragraful 1 lit. c). Potrivit textului invocat, o persoană poate fi privată de libertate dacă a fost arestată sau reţinută în vederea aducerii sale în faţa autorităţii judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a bănui ca a săvârşit o infracţiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-1 împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia, în materia privării de libertate, Convenţia trimite, în esenţă, legislaţia naţională şi la aplicabilitatea dreptului intern.
Legalitatea sau regularitatea detenţiei obligă ca, arestarea preventivă a unei persoane să se facă în conformitate cu normele de fond şi de procedură prevăzute de legea naţională, care, la rândul lor, trebuie să fie compatibile cu dispoziţiile convenţiei şi să asigure protejarea individului împotriva arbitrariului.
Altfel spus, să se poată demonstra că detenţia acelei persoane este conformă cu scopul prevăzut de art. 5 paragraful 1.
În cauza supusă analizei, Înalta Curte constată respectate, deopotrivă, atât dispoziţiile cuprinse în legea internă, cât şi exigenţele ce decurg din prevederile Convenţiei.
Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 160b alin. (1) C. proc. pen., instanţa de judecată, în exercitarea atribuţiilor de control judiciar, este obligată să verifice periodic legalitatea şi temeinicia arestării preventive.
Conform alin. (3) al aceluiaşi articol „când instanţa constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate, dispune prin încheiere motivată, menţinerea arestării preventive".
În raport de modul de operare a activităţii infracţionale respectiv că la data de 25 iulie 2011, pe fondul consumului de băuturi alcoolice, inculpatul A.G., a declanşat un conflict cu partea vătămată O.F.C. pe care l-a lovit cu o sticlă de bere în zona capului, după care s-a înarmat cu un corp tăietor - înţepător şi , în timp ce partea vătămată se deplasa pe drumul public din satul Homiţa, judeţul laşi, i-a aplicat două lovituri în zona abdomenului şi a toracelui, dar şi în raport de împrejurările comiterii faptei, cât şi faptul că pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea pe care inculpatul a săvârşit-o, este pedeapsa cu închisoare mai mare de 4 ani, lăsarea în libertate a acestuia prezintă pericol concret pentru ordinea publică, prin crearea unui sentiment de insecuritate şi neîncredere în buna desfăşurare a justiţiei.
Deşi pericolul pentru ordinea publică nu se confundă cu pericolul social ca trăsătură esenţială a infracţiunii, aceasta nu înseamnă că la aprecierea pericolului pentru ordinea publică trebuie făcută abstracţie de gravitatea faptei. Sub acest aspect, existenţa pericolului public poate rezulta, între altele, din însuşi pericolul social al infracţiunii de care este învinuit inculpatul, din reacţia publică la comiterea unor astfel de infracţiuni, din posibilitatea comiterii unor alte asemenea fapte de către alte persoane, în lipsa unei reacţii ferme faţă de cei presupuşi ca autori ai faptelor respective. în acord cu prima instanţă, Înalta Curte apreciază că sunt întrunite şi la acest moment procesual condiţiile prevăzute de art. 3002 coroborat cu art. 160b alin. (3) C. proc. pen., impunându-se, în continuare, privarea de libertate a inculpatului.
Se reţine, de asemenea, că menţinerea arestării preventive a inculpaţilor nu contravine dreptului la libertate ocrotit de Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, iar pe de altă parte, având în vedere circumstanţele reale ale faptelor, modalitatea concretă de săvârşire, gradul crescut de pericol social ce caracterizează această faptă, durata detenţiei provizorii nu excede termenului rezonabil la care face referire art. 5 paragraful 3 din Convenţie, existând temeiuri suficiente pentru a constata că menţinerea detenţiei provizorii este licită, respectându-se legislaţia internă şi prevederile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
În acelaşi sens, Înalta Curte reţine că, în cauză, menţinerea măsurii arestării preventive nu alterează prezumţia de nevinovăţie şi nici dreptul inculpatului de a fi judecat într-un termen rezonabil, limitarea libertăţii acestora încadrându-se în dispoziţiile şi limitele legii.
II. Cu privire la cererea de înlocuire a măsurii arestării preventive cu obligarea de a nu părăsi ţara, formulată inculpat prin apărătorul ales, se constată următoarele:
Conform art. 139 alin. (2) C. proc. pen., măsura preventivă se înlocuieşte cu o altă măsură când a fost luată cu încălcarea prevederilor legale, caz în care se revocă arestarea preventivă şi se dispune punerea de îndată în libertate. Având în vedere susţinerile anterioare, Înalta Curte apreciază că măsura arestării preventive a fost luată cu respectarea prevederilor legale [art. 143 şi art. 148 lit. f), art. 1491 C. proc. pen.], neintervenind elemente de natură a justifica susţinerea că punerea în libertate a inculpatului nu prezintă pericol pentru ordinea publică, iar luarea acestei măsuri atât de severe se impune şi pentru buna desfăşurare a procesului penal în raport de natura şi gravitatea infracţiunilor pentru care inculpaţii sunt cercetaţi.
În concluzie, Înalta Curte apreciază că, în prezenta cauză, scopul măsurilor preventive nu poate fi atins printr-o altă măsură preventivă mai puţin severă.
Înalta Curte, conform art. 38515 alin. (1) pct. I lit. b) C. proc. pen. va respinge ca nefondat recursurile declarate de inculpatul A.G. împotriva încheierii din 9 februarie 2012 a Curţii de Apel laşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, pronunţată în dosarul nr. 11662/99/2011.
Conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul inculpat la cheltuieli judiciare conform dispozitivului prezentei hotărâri.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul A.G. împotriva încheierii din 9 februarie 2012 a Curţii de Apel laşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, pronunţată în dosarul nr. 11662/99/2011.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 29 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 955/2012. Penal. Menţinere măsură de... | ICCJ. Decizia nr. 951/2012. Penal. Extrădare pasivă (Legea... → |
|---|
