ICCJ. Decizia nr. 1787/2013. Penal. Menţinere măsură de arestare preventivă. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1787/2013
Dosar nr. 3017/1/2013
Şedinţa publică din 24 mai 2013
Asupra recursului de faţă ;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin încheierea din 15 mai 2013 pronunţată în Dosarul nr. 7935/118/2012 Curtea de Apel Constanţa, secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie, în baza art. 3002 C. proc. pen. raportat la art. 160b alin. (3) C. proc. pen. a menţinut arestarea preventivă a inculpaţilor I.S., S.I. şi O.M.
A respins ca nefondate cererile inculpaţilor I.S. şi S.I. privind înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea.
Pentru a pronunţa această hotărâre prima instanţă a reţinut că temeiurile care au fost avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive, respectiv art. 143 şi art. 148 lit. f) C. proc. pen. se menţin şi în prezent impunându-se în continuare privarea de libertate a inculpaţilor.
Împotriva acestei încheieri în termen legal a declarat recurs inculpatul I.S.
Apărătorul inculpatului a pus concluzii de admitere a recursului, solicitând casarea încheierii pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie, revocarea măsurii arestării preventive şi judecarea inculpatului în stare de libertate întrucât nu se mai menţin temeiurile avute în vedere iniţial la luarea măsurii arestării preventive faţă de inculpat. Apărătorul a mai arătat că perioada arestului preventiv a fost depăşită, că inculpatul are o familie organizată având un copil minor în întreţinere şi judecata acestuia în stare de libertate nu va impieta buna desfăşurare a procesului penal.
Criticile aduse nu sunt fondate.
Analizând legalitatea şi temeinicia încheierii recurate sub aspectul motivelor de recurs invocate, cât şi din oficiu conform art. 3856 alin. (3) C. proc. pen. sub toate celelalte aspecte, Înalta Curte reţine că recursul declarat de inculpatul I.S. nu este fondat urmând a fi respins ca atare pentru considerentele ce urmează.
Potrivit dispoziţiilor art. 3002 C. proc. pen. în cauzele în care inculpatul este arestat instanţa legal sesizată este datoare să verifice, în cursul judecăţii, legalitatea şi temeinicia arestării preventive procedând potrivit art. 160b C. proc. pen.
Conform acestui text de lege instanţa de judecată în exercitarea atribuţiilor de control judiciar este obligată să verifice periodic legalitatea şi temeinicia măsurii arestării preventive.
De asemenea, conform alin. (3) al aceluiaşi articol, când instanţa constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate, aceasta dispune prin încheiere motivată menţinerea măsurii arestării preventive.
Examinându-se actele şi lucrările dosarului se constată că prin sentinţa penală nr. 129 din 18 martie 2013 pronunţată de Tribunalul Constanţa în Dosarul penal nr. 7935/118/2012 s-a dispus:
S-a menţinut încadrarea juridică a faptelor, astfel cum a fost stabilită prin rechizitoriul nr. 603/P/2012 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Constanţa, îndreptat conform art. 195 C. proc. pen., prin procesul-verbal din 13 septembrie 2012.
În baza art. 20 alin. (1) C. pen. raportat la art. 174 alin. (1) C. pen., art. 175 alin. (1) lit. i) C. pen. şi art. 176 alin. (1) lit. b) C. pen. cu aplicarea art. 75 alin. (1) lit. c) C. pen. a condamnat pe inculpatul I.S. la pedeapsa închisorii de 9 ani şi 6 luni.
În baza art. 65 alin. (2) C. pen. a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii exerciţiului drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a doua şi lit. b) C. pen. pe o perioadă de 6 ani după executarea pedepsei principale.
În baza art. 192 alin. (1) şi (2) C. pen. cu aplicarea art. 75 alin. (1) lit. c) C. pen. a condamnat pe acelaşi inculpat la pedeapsa închisorii de 5 ani.
În baza art. 33 lit. a), 34 alin. (1) lit. b) C. pen., art. 35 alin. (1) C. pen. s-au contopit pedepsele stabilite şi a aplicat inculpatului I.S. pedeapsa închisorii cea mai grea de 9 ani şi 6 luni alături de pedeapsa complementară a interzicerii exerciţiului drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. pe o perioadă de 6 ani după executarea pedepsei principale.
În baza art. 26 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 48 NCP) raportat la art. 20 alin. (1) C. pen. raportat la art. 174 alin. (1) C. pen., art. 175 alin. (1) lit. i) C. pen. şi art. 176 alin. (1) lit. b) C. pen. cu aplicarea art. 99 şi urm. C. pen. a condamnat pe inculpatul S.I. la pedeapsa închisorii de 5 ani.
În baza art. 192 alin. (1) şi (2) C. pen., cu aplicarea art. 99 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 113 NCP) a condamnat pe acelaşi inculpat la pedeapsa închisorii de 2 ani.
În baza art. 33 lit. a), 34 alin. (1) lit. b) C. pen. s-au contopit pedepsele stabilite şi a aplicat inculpatului S.I. pedeapsa închisorii de 5 ani.
În baza art. 26 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 48 NCP) raportat la art. 20 alin. (1) C. pen. raportat la art. 174 alin. (1) C. pen., art. 175 alin. (1) lit. i) C. pen. şi art. 176 alin. (1) lit. b) C. pen., art. 75 alin. (1) lit. c), art. 74 alin. (1) lit. a), c) C. pen., art. 76 alin. (1) lit. b) C. pen. a condamnat pe inculpatul O.M. la pedeapsa închisorii de 5 ani.
În baza art. 65 alin. (2) C. pen. a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii exerciţiului drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. pe o perioadă de 2 ani şi 6 luni după executarea pedepsei principale.
În baza art. 192 alin. (1) şi (2) C. pen. cu aplicarea art. 75 lit. c) C. pen., art. 74 alin. (1) lit. a), c) C. pen., art. 76 lit. c) C. pen. a condamnat pe acelaşi inculpat la pedeapsa închisorii de 2 ani.
În baza art. 33 lit. a), 34 alin. (1) lit. b), art. 35 alin. (1) C. pen. s-au contopit pedepsele stabilite şi a aplicat inculpatului O.M. pedeapsa închisorii de 5 ani alături de pedeapsa complementară a interzicerii exerciţiului drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. pe o perioadă de 2 ani şi 6 luni după executarea pedepsei principale.
În baza art. 71 alin. (1) C. pen. s-a interzis inculpaţilor cu titlu de pedeapsa accesorie, exercițiul drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen.
În baza art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP) s-a dedus din pedeapsa închisorii aplicată inculpaţilor timpul reţinerii şi arestării preventive cu începere de la 2 mai 2012 la zi.
În baza art. 350 alin. (1) C. proc. pen. s-a menţinut măsura arestării preventive a inculpaţilor I.S., S.I. şi O.M.
În baza art. 7 din Legea nr. 76/2008 s-a dispus prelevarea de la inculpaţii I.S., S.I. şi O.M., la eliberarea din penitenciar, a probelor biologice în vederea introducerii profilului genetic în S.N.D.G.J.
În fapt, s-a reţinut că la data de 2 mai 2012, în jurul orei 00:30, inculpaţii I.S., O.M. şi S.I. au pătruns prin escaladarea unei porţi în curtea locuinţei părţii vătămate B.V., situată în municipiul C., judeţul Constanţa, iar în curtea imobilului, inculpatul I.S. le-a aplicat mai multe lovituri de cuţit părţilor vătămate B.V. şi B.G., provocându-le acestora leziuni traumatice care le-au pus viața în pericol prin hemopneumotorax, fiind ajutat în această activitate de către făptuitorii O.M. şi S.I., fiind înarmat cu un ciob de sticlă iar secundul cu un cuţit care la rândul lor au aplicat lovituri persoanei vătămate L.D.C. şi respectiv B.M., împiedicându-le pe acestea să intervină în sprijinul primelor părţi vătămate şi permiţând astfel coinculpatului I.S. să săvârşească faptele reţinute în sarcina sa.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apeluri inculpaţii I.S., S.I. şi O.M., cauza aflându-se în prezent pe rolul Curţii de Apel Constanţa, secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie.
Procedând la verificarea legalităţii arestării preventive Înalta Curte constată că în mod corect Curtea de Apel Constanţa, secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie, a apreciat ca legală şi temeinică măsura arestării preventive a inculpatului I.S. reţinând că în cauză subzistă temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive.
La dosar există probe şi indicii temeinice că inculpatul a comis faptele reţinute în sarcina sa fiind în acest mod incidente dispoziţiile art. 143 C. proc. pen. Indiciile temeinice de comitere a faptelor sunt susţinute de mijloacele de probă administrate în cauză şi redate în hotărârea primei instanţe.
Şi condiţiile prevăzute de art. 148 lit. f) C. proc. pen. sunt întrunite în cauză cumulativ atât în ceea ce priveşte pedepsele prevăzute de lege pentru infracţiunile deduse judecăţii, mai mari de 4 ani închisoare dar şi sub aspectul probelor că lăsarea în libertate a inculpatului prezintă un pericol concret pentru ordinea publică.
În analiza celei de a doua condiţii se are în vedere natura şi gravitatea infracţiunilor, modalitatea concretă de săvârşire a acestora şi gradul de pericol social al faptelor.
Rezonanţa socială a faptelor reprezintă, de asemenea, unul din criteriile de apreciere a pericolului social concret şi aceasta este evidentă în cauza de faţă.
Ori, rezonanţa socială a infracţiunii presupuse a fi săvârşită de inculpat este de netăgăduit.
Prin lăsarea în libertate a inculpatului se induce un puternic sentiment de insecuritate socială de nesiguranţă în rândul opiniei publice, fapt care în final, s-ar repercuta negativ asupra finalităţii actului de justiţie, în condiţiile în care cetăţenii ar constata că persoane acuzate de săvârşirea unor infracţiuni de o asemenea gravitate sunt judecate în stare de libertate.
În plus, principiul proporţionalităţii impune ca atunci când se ia o măsură privativă de libertate să se aibă în vedere necesitatea realizării unui echilibru între necesitatea într-o societate democratică de apărare a interesului public şi importanţa dreptului la libertate al inculpatului.
Pentru aspectele mai sus prezentate, Înalta Curte constată că acest echilibru este respectat, măsura preventivă luată împotriva inculpatului nefiind disproporţionată cu necesitatea apărării într-o societate democratică a interesului public.
Modalitatea în care au fost comise faptele şi natura relaţiilor socio-umane afectate, încălcări grave ale dreptului la viaţă, impun concluzia că lăsarea în libertate a inculpatului ar genera o stare de insecuritate, reprezentând un pericol concret pentru ordinea publică, iar interesul social al protejării societăţii primează interesului personal al inculpatului de a fi cercetat în stare de libertate.
În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, privitoare la necesitatea „stabilirii unei durate rezonabile a arestării prin apreciere şi în raport de fapta ce formează obiectul judecăţii”, se impune a arăta că potrivit art. 5 pct. 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, art. 5 parag. 3 din Convenţie, modificat prin Protocolul nr. 11 „orice persoană arestată sau deţinută, în condiţiile prevăzute de parag. 1 lit. c) din prezentul articol, trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător şi are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii”.
Referindu-se la „criteriile după care se apreciază termenul rezonabil al unei proceduri penale”, C.E.D.O. a statuat că acestea sunt similare cu cele referitoare şi la procedurile din materie civilă, adică: complexitatea cauzei, comportamentul inculpatului şi comportamentul autorităţilor competente (decizia C.E.D.O. din 31 martie 1998).
Referitor la determinarea momentului de la care începe calculul acestui termen, instanţa europeană a statuat că acest moment este „data la care o persoană este acuzată”, adică data sesizării instanţei competente, potrivit dispoziţiilor legii naţionale sau „o dată anterioară” (data deschiderii unei anchete preliminare, data arestării sau orice altă dată, potrivit normelor procesuale ale statelor contractante). În această privinţă, Curtea Europeană face precizarea că noţiunea de „acuzaţie penală”, în sensul art. 6 alin. (1) din Convenţie, semnifică notificarea oficială care emană de la autoritatea competentă; adică a învinuirii de a fi comis o faptă penală, idee ce este corelativă şi noţiunii de „urmări importante” privitoare la situaţia învinuitului (decizia C.E.D.O. din 25 mai 1998 cauza Hozee c. Olandei).
Cât priveşte data finalizării procedurii în materie penală, luată în considerare pentru calculul „termenului rezonabil”, Curtea a statuat că aceasta este data pronunţării hotărârii de condamnare sau de achitare a celui interesat (decizia din 27 iunie 1968 în cauza Eckle contra Germaniei).
Ori, în cauză s-a pronunţat deja o hotărâre de condamnare a inculpatului.
Aplicând aceste principii la speţa de faţă, durata arestării preventive a inculpatului nu poate fi apreciată că a depăşit un termen rezonabil, aşa cum este prevăzut de art. 5 parag. 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, organele judiciare luând toate măsurile procedurale pentru soluţionarea cu celeritate a cauzei, astfel că măsura menţinerii măsurii arestului preventiv este conformă şi cu aceste dispoziţii şi cu prevederile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale privind dreptul la un proces echitabil.
Pentru toate aceste considerente Înalta Curte evaluând şi gravitatea infracţiunii pentru care inculpatul a fost trimis în judecată şi condamnat de instanţa de fond, modul şi circumstanţele în care se presupune că a fost săvârşită fapta, consecinţele produse, reacţia publică declanşată dar şi starea de nesiguranţă care ar putea fi generată de punerea în libertate a inculpatului, constată că temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestului preventiv subzistă, astfel că privarea acestuia de libertate, în această fază a procesului penal, este necesară, punerea în libertate prezentând, pentru aspectele mai sus arătate, un pericol concret, actual şi real pentru ordinea publică.
Faptul că a fost pronunţată o hotărâre de condamnare în cauză, chiar nedefinitivă, nu alterează prezumţia de nevinovăţie a inculpatului, limitarea libertăţii persoanei încadrându-se în dispoziţiile legii fiind totodată şi în concordanţă cu prevederile art. 5 parag. 1 lit. a) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.
Întrucât temeiurile de fapt şi de drept avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive nu s-au schimbat, această măsură este necesar a fi menţinută în continuare faţă de inculpat pentru buna desfăşurare a procesului penal şi aflarea adevărului în cauză.
Având în vedere considerentele arătate, apreciind că soluţia de menţinere a arestării preventive faţă de inculpat dispusă de Curtea de Apel Constanţa, secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie este legală şi temeinică, Înalta Curte în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. va respinge ca nefondat recursul declarat de inculpat.
În temeiul dispoziţiilor art. 192 alin. (2) C. proc. pen. va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul I.S. împotriva încheierii din 15 mai 2013 a Curţii de Apel Constanţa, secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie, pronunţată în Dosarul nr. 7935/118/2012.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi 24 mai 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1630/2013. Penal | ICCJ. Decizia nr. 190/2013. Penal → |
|---|
