ICCJ. Decizia nr. 1815/2013. Penal
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1815/2013
Dosar nr. 726/1/2013
Şedinţa publică din 27 mai 2013
Asupra contestaţiei în anulare de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin decizia penală nr. 254 din 24 ianuarie 2013 pronunţată în Dosarul nr. 2735/104/2010, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a respins, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul B.M. împotriva deciziei penale nr. 41 din 14 februarie 2012 a Curţii de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori.
A fost obligat recurentul inculpat la plata sumei de 250 RON cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 RON, reprezentând onorariul parţial al apărătorului desemnat din oficiu, până la prezentarea apărătorului ales, urmând a se avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
S-a dispus ca onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatele părţi vătămate C.L.A., S.O.C., B.O.M. şi J.O.M., în sumă de câte 200 RON, să se plătească din fondul Ministerului Justiţiei.
Împotriva acestei decizii, a formulat contestaţie în anulare contestatorul B.M., aceasta fiind înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 1 februarie 2013.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 386 lit. c) C. proc. pen.
Examinând contestaţia în anulare formulată de contestatorul B.M., sub aspectul admisibilităţii în principiu, Înalta Curte constată că aceasta este inadmisibilă, pentru considerentele ce vor urma.
Contestaţia în anulare constituie o cale extraordinară de atac prin care pot fi reparate erori de neînlăturat pe alte căi şi anume anularea pentru vicii, nulităţi privind actele de procedură, iar nu un motiv care ar constitui o nulitate pe fondul cauzei.
Natura juridică a acestui remediu procesual este mixtă, atât de anulare, în sensul că pe calea contestaţiei în anulare poate fi anulată hotărârea, cât şi de retractare, respectiv că însăşi instanţa care a pronunţat hotărârea este pusă de a controla condiţiile în care a dat hotărârea şi de a o infirma eventual.
În conformitate cu dispoziţiile art. 391 alin. (2) C. proc. pen., admisibilitatea în principiu a contestaţiei în anulare este condiţionată de îndeplinirea cumulativă a cerinţelor privind respectarea termenului de exercitare prevăzut de legea procesual penală, arătarea de motive prevăzute în art. 386 C. proc. pen., precum şi invocarea de dovezi în sprijinul căii extraordinare de atac exercitate, care se depun sau se află la dosarul cauzei.
Art. 386 C. proc. pen. prevede cazurile în care se poate face contestaţie în anulare, însă numai împotriva hotărârilor penale definitive, contestaţia în anulare putând fi exercitată doar în cazurile şi în condiţiile prevăzute expres şi limitativ de lege.
Prin urmare, examinarea temeiniciei contestaţiei nu poate avea loc decât ulterior procedurii admisibilităţii în principiu.
Potrivit dispoziţiilor art. 386 C. proc. pen., împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestaţie în anulare în următoarele cazuri:
- când procedura de citare a părţii pentru termenul la care s-a judecat cauza de către instanţa de recurs nu a fost îndeplinită conform legii;
- când partea dovedeşte că la termenul la care s-a judecat cauza de către instanţa de recurs a fost în imposibilitate de a se prezenta şi de a încunoştinţa instanţa despre această împiedicare;
- când instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra unei cauze de încetare a procesului penal dintre, cele prevăzute în art. 10 alin. (1) lit. f)-i1), cu privire la care existau probe în dosar, când împotriva unei persoane s-au pronunţat două hotărâri diferite pentru aceeaşi faptă;
- când la judecarea recursului sau la rejudecarea cauzei de către instanţa de recurs, inculpatul prezent nu a fost ascultat, iar ascultarea acestuia este obligatorie potrivit art. 38514 alin. (11) ori art. 38516 alin. (1) C. proc. pen.
Aşadar, legiuitorul a prevăzut expres şi limitativ cazurile în care o hotărâre definitivă poate fî atacată prin intermediul contestaţiei în anulare, instituindu-se astfel o garanţie că această cale nu va da posibilitatea oricărei persoane şi în orice condiţii de a înlătura efectele pe care le au hotărârile judecătoreşti definitive.
În prezenta cauză, se constată că a fost promovată contestaţia în anulare invocându-se dispoziţiile art. 386 lit. c) C. proc. pen. Pe această cale, s-a solicitat admiterea în principiu a contestaţiei, susţinându-se că instanţa de recurs nu s-a pronunţat şi cu privire la recursul declarat împotriva sentinţei penale nr. 90 din 14 iunie 2011 a Tribunalului Olt, în condiţiile în care exista o cauză de încetare a procesului penal, făcându-se însă trimitere la dispoziţiile art. 10 lit. d) C. proc. pen., în sensul că; faptei îi lipseşte unul dintre elementele constitutive ale infracţiunii, respectiv vinovăţia.
Criticile formulate de contestator nu pot fi încadrate în dispoziţiile art. 386 lit. c) C. proc. pen., potrivit cărora hotărârile definitive pot fi atacate pe calea contestaţiei în anulare când instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra unei cauze de încetare a procesului penal dintre cele prevăzute în art. 10 alin. (1) lit. f)-i1), cu privire la care existau probe în dosar.
Se reţine în acest sens, pe de o parte, că instanţa de recurs a examinat toate criticile formulate de inculpatul B.M., supunând analizei ambele hotărâri pronunţate în cauză - atât sentinţa penală nr. 90 din 14 iunie 2011 a Tribunalului Olt, cât şi decizia penală nr. 41 din 14 februarie 2012 a Curţii de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori -, iar pe de altă parte, deşi în motivarea contestaţiei s-a susţinut că instanţa de recurs nu s-ar fî pronunţat asupra unei cauze de încetare a procesului penal - susţinere care nu poate fi primită, nefiind identificată vreo astfel de cauză -, în realitate, se invocă incidenţa dispoziţiilor art. 10 lit. d) C. proc. pen., în sensul că faptei îi lipseşte unul dintre elementele constitutive ale infracţiunii, tinzându-se la pronunţarea unei soluţii de achitare.
Astfel fiind, contestaţia în anulare formulată de contestatorul B.M. apare ca fiind inadmisibilă, faţă de împrejurarea că nu sunt îndeplinite cumulativ cerinţele care condiţionează admiterea în principiu a acesteia.
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte va respinge, ca inadmisibilă, contestaţia în anulare formulată de contestatorul B.M. împotriva deciziei penale nr. 254 din 24 ianuarie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, pronunţată în Dosarul nr. 2735/104/2010.
În temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., contestatorul va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform dispozitivului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca inadmisibilă, contestaţia în anulare formulată de contestatorul B.M. împotriva deciziei penale nr. 254 din 24 ianuarie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, pronunţată în Dosarul nr. 2735/104/2010.
Obligă contestatorul la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 27 mai 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1816/2013. Penal. Plângere împotriva... | ICCJ. Decizia nr. 1807/2013. Penal → |
|---|
