ICCJ. Decizia nr. 1817/2013. Penal
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1817/2013
Dosar nr. 15056/3/2012/a7
Şedinţa publică din 27 mai 2013
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin încheierea din 30 aprilie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, pronunţată în Dosarul nr. 15056/3/2012 (2305/2012), printre altele, în baza art. 3002 raportat la art. 160b alin. (3) C. proc. pen., s-a constatat legalitatea şi temeinicia arestării preventive şi s-a menţinut starea de arest a inculpatului N.L.B.
Pentru a pronunţa această hotărâre, curtea de apel a reţinut că prin sentinţa penală nr. 851 din 05 octombrie 2012 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia I penală în Dosarul nr. 15056/3/2012, s-au dispus următoarele:
În baza art. 334 C. proc. pen., a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea inculpatului N.L.B. de schimbare a încadrării juridice pentru actul material din data de 11 martie 2012, în infracţiunea de deţinere de droguri de risc şi mare risc în vederea consumului propriu prev. de art. 4 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000.
În baza art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000 rap. la art. 41 alin. 2 C. pen. cu aplic. art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen. rap. la art. 76 alin. (1) lit. a) C. pen., a fost condamnat inculpatul N.L.B. la pedeapsa de 6 ani închisdare pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de droguri de risc şi mare risc în formă continuată.
A fost aplicată pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. pe o durată de 3 ani după executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale aplicate.
În baza art. 71 C. pen., i s-a interzis inculpatului, cu titlu de pedeapsă accesorie, exerciţiul drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen.
În baza art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP), s-a dedus din pedeapsa aplicată durata arestării preventive, de la 11 martie 2012 la zi, iar în baza art. 350 C. proc. pen., s-a menţinut starea de arest a inculpatului.
În fapt, s-a reţinut că, în perioada februarie 2012-martie 2012, în mod repetat şi în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, inculpatul N.L.B. a realizat operaţiuni ilicite privind circulaţia drogurilor de mare risc, respectiv a deţinut în vederea vânzării, a intermediat vânzarea şi a vândut diferite cantităţi de cocaină, împrejurări în care, la datele de 02 februarie 2012 şi 08 februarie 2012, a vândut colaboratorului sub acoperire „P.V." - nume de cod, cantitatea totală de 1,89 grame substanţă ce conţine cocaină în amestec cu fenacetină şi levamisol, pentru suma totală de 200 euro, iar la data de 11 martie 2012, a deţinut în vederea vânzării în vestimentaţia personală şi în apartamentul în care locuia fără forme legale cantitatea totală netă de 11,45 grame cocaină, 36 comprimate ecstasy şi 20,55 grame cannabis.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel inculpatul N.L.B., Curtea de Apel Bucureşti fiind investită cu soluţionarea căii de atac.
Analizând actele şi lucrările dosarului, curtea de apel a constatat că inculpatul N.L.B. a fost arestat preventiv prin încheierea din 12 martie 2012 a Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a penală, pronunţată în Dosarul nr. 7528/3/2012, apreciindu-se că sunt îndeplinite cerinţele art. 143 şi că este incident cazul prevăzut de art. 148 lit. f) C. proc. pen.
Verificând actele şi lucrările dosarului, curtea de apel a apreciat că temeiurile care au determinat arestarea iniţială a inculpatului se menţin, fiind îndeplinită una dintre condiţiile alternative prevăzute de art. 160b alin. (3) C. proc. pen. S-a constatat că probele administrate în cauză nu au făcut să înceteze presupunerea rezonabilă că inculpatul a săvârşit faptele pentru care a fost trimis în judecată (şi condamnat în primă instanţă), fiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 143 cu referire la art. 681 C. proc. pen.
Tot astfel, s-a constatat că este incident cazul prevăzut de art. 148 lit. f) C. proc. pen. întrucât pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea reţinută în sarcina inculpatului este închisoarea mai mare de 4 ani, iar lăsarea în libertate a acestuia prezintă încă un pericol concret pentru ordinea publică, având în vedere modalitatea de comitere a faptei.
În speţa dedusă judecăţii, au fost avute în vedere nu numai conformitatea cu dispoziţiile procedurale ale dreptului intern, ci şi caracterul plauzibil al bănuielilor care au condus la menţinerea măsurii privative de libertate, precum şi legitimitatea scopului urmărit de măsura luată.
Astfel fiind, nu a fost identificat vreun motiv întemeiat pentru punerea inculpatului în libertate, apreciindu-se că întregul material probator administrat în cauză impune privarea de libertate, în continuare, iar nu vreo altă măsură preventivă alternativă, arestarea preventivă fiind singura aptă să atingă scopul preventiv reglementat de art. 136 C. proc. pen.
Totodată, s-a apreciat că măsura arestării preventive se impune a fi menţinută şi prin raportare la exigenţele art. 5 parag.3 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, care protejează dreptul la libertate al persoanei, câtă vreme se bazează pe motive pertinente şi suficiente a o justifica.
S-a reţinut că pertinenţa şi suficienţa acestor motive se apreciază de instanţă în ansamblul circumstanţelor particulare ale cauzei şi prin raportare la prevederile art. 136 C. proc. pen., privarea de libertate a inculpatului fiind necesară şi pentru buna desfăşurare a procesului penal, în cauză fiind respectate toate garanţiile procesuale de care inculpatul se bucură conform legislaţiei în vigoare.
Împotriva acestei încheieri, în termen legal, a declarat recurs inculpatul N.L.B., solicitând, prin intermediul apărătorului desemnat din oficiu, revocarea măsurii arestării preventive şi continuarea judecăţii în stare de libertate.
Concluziile formulate de reprezentantul Parchetului, de apărătorul recurentului inculpat şi ultimul cuvânt al acestuia au fost consemnate în partea introductivă a prezentei hotărâri, urmând a nu mai fi reluate.
Înalta Curte, examinând recursul declarat de inculpat, pe baza lucrărilor şi a materialului din dosarul cauzei, constată că acesta nu este fondat pentru considerentele care vor fi expuse în continuare.
Potrivit dispoziţiilor art. 160b alin. (1) C. proc. pen., instanţa de judecată, în exercitarea atribuţiilor de control judiciar, este obligată să verifice periodic legalitatea şi temeinicia arestării preventive.
Conform alin. (3) din acelaşi text de lege, când instanţa constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate, dispune, prin încheiere motivată, menţinerea măsurii arestării preventive.
În cauză, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală a procedat la efectuarea verificărilor şi a constatat că temeiurile de fapt şi de drept care au stat la baza luării măsurii preventive subzistă, impunându-se în continuare privarea de libertate a inculpatului.
Înalta Curte, în raport de împrejurările concrete de comitere a faptei, apreciază că lăsarea în libertate a inculpatului prezintă un pericol concret pentru ordinea publică, aşa cum corect a reţinut şi curtea de apel.
Ordinea publică reprezintă climatul social optim, firesc, care se asigură printr-un ansamblu de norme şi măsuri şi care se traduce prin funcţionarea normală a instituţiilor statului, menţinerea liniştii cetăţenilor şi respectarea drepturilor acestora.
Deşi pericolul pentru ordinea publică nu se confundă cu pericolul social ca trăsătură esenţială a infracţiunii, aceasta nu înseamnă că la aprecierea pericolului pentru ordinea publică trebuie făcută abstracţie de gravitatea faptei. Sub acest aspect, existenţa pericolului public poate rezulta, între altele, din însuşi pericolul social al infracţiunii de care este învinuit inculpatul, din reacţia publică la comiterea unor astfel de infracţiuni, din posibilitatea comiterii unor alte asemenea fapte de către alte persoane, în lipsa unei reacţii ferme faţă de cei bănuiţi ca autori ai faptelor respective.
În ceea ce priveşte existenţa pericolului pe care l-ar reprezenta lăsarea în libertate a inculpatului, se apreciază că fapta de a cărei comitere este acuzat acesta, prin modul de săvârşire, prin urmările produse, justifică pe deplin aprecierea că lăsarea sa în libertate ar reprezenta pericol pentru ordinea publică, în sensul în care ar diminua încrederea cetăţenilor în aptitudinea justiţiei de a sancţiona faptele contrare ordinii de drept, dacă persoane suspectate de comiterea unor fapte grave ar fi cercetate în libertate.
De altfel, în jurisprudenţa constantă a CEDO s-a admis că, prin gravitatea deosebită şi prin reacţia particulară a opiniei publice, anumite infracţiuni pot suscita o tulburare a societăţii de natură să justifice o detenţie preventivă.
Astfel fiind, la acest moment procesual, Înalta Curte nu identifică vreun motiv întemeiat pentru punerea în libertate a inculpatului, ci apreciază că întregul material probator administrat în cauză impune privarea de libertate, în continuare, iar nu vreo altă măsură preventivă, arestarea preventivă fiind singura aptă să atingă scopul preventiv reglementat de art. 136 C. proc. pen.
Se reţine, de asemenea, că menţinerea arestării preventive a inculpatului nu contravine dreptului la libertate ocrotit de Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, iar pe de altă parte, având în vedere circumstanţele reale ale faptei, modalitatea concretă de săvârşire, forma continuată a infracţiunii săvârşite, gradul crescut de pericol social ce caracterizează aceste fapte, durata detenţiei provizorii nu excede termenului rezonabil la care face referire art. 6 parag. 1 din Convenţie, existând temeiuri suficiente pentru a constata că menţinerea arestării preventive este licită, respectându-se legislaţia internă şi prevederile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
Pe de altă parte, se constată că, în cauză, s-a dispus prin sentinţa penală nr. 851 din 05 octombrie 2012 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, condamnarea inculpatului N.L.B. la pedeapsa de 6 ani închisoare şi 3 ani pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen., pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de droguri de risc şi mare risc în formă continuată prev. de art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), hotărârea de condamnare, apelată de inculpat, constituind un temei suficient pentru a constata că menţinerea detenţiei provizorii este licită, respectându-se legislaţia internă şi prevederile C.E.D.O.
În acelaşi sens, Înalta Curte reţine că hotărârea de condamnare nedefinitivă nu alterează prezumţia de nevinovăţie şi nici dreptul inculpatului de a fi judecat într-un termen rezonabil, limitarea libertăţii acestuia încadrându-se în dispoziţiile şi limitele legii.
Aceste considerente justifică dispoziţia de menţinere a arestării preventive, astfel că, în conformitate cu art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., recursul declarat în cauză va fi respins, ca nefondat.
În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul inculpat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat în sumă de 200 RON, din care suma de 100 RON, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei, conform dispozitivului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul N.L.B. împotriva încheierii din 30 aprilie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, pronunţată în Dosarul nr. 15056/3/2012 (2305/2012).
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 RON, reprezentând onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 27 mai 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1818/2013. Penal | ICCJ. Decizia nr. 1816/2013. Penal. Plângere împotriva... → |
|---|
