ICCJ. Decizia nr. 1821/2013. Penal
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1821/2013
Dosar nr. 3352/98/2011/a14
Şedinţa publică din 27 mai 2013
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin încheierea din 16 mai 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, pronunţată în Dosarul nr. 3352/98/2011 (1555/2012), în baza art. 3002 raportat la art. 160b C. proc. pen., s-a constatat legalitatea şi temeinicia arestării preventive a inculpaţilor M.C. şi N.M.G. şi a fost menţinută starea de arest a acestora.
Pentru a pronunţa această hotărâre, curtea de apel a reţinut că prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Ialomiţa nr. 269/P/2011 din data de 18 august 2011, au fost trimişi în judecată inculpaţii M.C. şi N.M.G., pentru săvârşirea infracţiunii de tentativă la omor calificat, prevăzută de art. 20 raportat la art. 174-175 lit. i) C. pen., pentru inculpatul M.C. reţinându-se şi starea de recidivă prevăzută de art. 37 lit. a) C. pen.
S-a mai reţinut că prin sentinţa penală nr. 130 din 25 aprilie 2012, pronunţată de Tribunalul Ialomiţa, secţia penală, în baza art. 20 raportat la art. 174-175 lit. i) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen., a fost condamnat inculpatul M.C. la pedeapsa de 7 ani şi 6 luni închisoare şi 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) C. pen., pentru infracţiunea de tentativă la omor calificat.
În baza art. 20 raportat la art. 174-175 lit. i) C. pen., a fost condamnat inculpatul N.M.G. la pedeapsa de 5 ani închisoare şi 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) C. pen., cu aplicarea art. 74-76 C. pen., pentru infracţiunea de tentativă la omor calificat.
Împotriva acestei sentinţei penale au formulat apel inculpaţii M.C. şi N.M.G., dosarul fiind înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti la data 14 mai 2012, sub numărul 3352/98/2011.
Examinând măsura arestării preventive a inculpaţilor M.C. şi N.M.G., Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, a apreciat, la data de 28 martie 2013, că lăsarea în libertate a acestora prezintă un pericol concret pentru ordinea publică, fiind îndeplinite cumulativ condiţiile prevăzute de art. 148 lit. f) C. proc. pen. Au fost avute în vedere împrejurarea că fapta constituie o infracţiune pedepsită de lege cu închisoare mai mare de 4 ani, fiind vorba despre tentativă la omor calificat - o faptă deosebit de gravă, cu consecinţe deosebite asupra vieţii părţii vătămate I.M. -, modalitatea de comitere - în loc public, prin folosire de obiecte contondente apte de a produce moartea -, dar şi atitudinea procesuală avută de cei doi inculpaţi.
Mai mult, s-a constatat că, în urma administrării probelor solicitate de către inculpaţi, nu s-a schimbat situaţia de fapt, cele mai elocvente fiind rapoartele de constatare poligraf - din care a rezultat exact aceeaşi situaţie de fapt reţinută de prima instanţă.
Pe lângă gravitatea faptei pentru care inculpaţii au fost trimişi în judecată, Curtea de Apel a avut în vedere şi antecedentele penale ale inculpatului M.C., care este recidivist conform art. 37 lit. a) C. pen., condamnat cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei pentru săvârşirea infracţiunii de ultraj, fiind amendat administrativ pentru lovire şi conducerea unui vehicul neînmatriculat, dar şi împrejurarea că inculpatul N.M.G. a fost sancţionat cu amendă administrativă pentru lovire, ameninţare şi deţinere de droguri pentru consumul propriu, aspect faţă de care s-a apreciat că este justificată temerea că, aflaţi în libertate, inculpaţii ar reprezenta un pericol concret pentru ordinea publică, prin riscul sporit de reiterare a comportamentului antisocial.
Referitor la durata termenului rezonabil al măsurii arestării preventive, s-a reţinut că aprecierea limitelor rezonabile ale unei detenţii provizorii se face luându-se în considerare circumstanţele concrete ale fiecărei cauze, pentru vedea în ce măsură „există indicii precise cu privire la un interes public real care, fără a aduce atingere prezumţiei de nevinovăţie, are o pondere mai mare decât cea a regulii generale a judecării în stare de libertate" (Labita c. Italiei). A fost avut în vedere că măsura arestării preventive este o măsură de excepţie, însă, în speţă, s-a apreciat că sunt întrunite toate cerinţele legale care să justifice menţinerea ei în continuare faţă de inculpaţi, nefiind încălcate dispoziţiile art. 6 parag. 1 din CEDO privind dreptul persoanei de a fi judecată într-un termen rezonabil.
Faţă de toate aceste considerente, Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, prin încheierea din data de 28 martie 2013, făcând aplicarea dispoziţiilor art. 3002 raportat la art. 160b alin. (3) din C. proc. pen., a dispus menţinerea măsurii arestării preventive a inculpaţilor M.C. şi N.M.G., precum şi respingerea cererilor de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi ţara.
Împotriva acestei încheieri, inculpatul M.C. a declarat recurs, iar prin decizia penală nr. 1330 din 16 aprilie 2013, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a respins recursul, astfel că încheierea anterior menţionată a rămas definitivă.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, a constatat în continuare că, de la data de 28 martie 2013, în cauză au fost acordate trei termene de judecată, respectiv la datele de 4 aprilie 2013, 18 aprilie 2013 şi 16 mai 2013, în cursul cărora nu a fost administrată vreo probă care să modifice temeiurile care au stat la baza luării măsurii arestării preventive a inculpaţilor, acestea impunând în continuare privarea de libertate, astfel că şi cererile de înlocuire a măsurii arestării preventive au apărut, la data respectivă, superflue.
Împotriva încheierii din 16 mai 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, pronunţată în Dosarul nr. 3352/98/2011 (1555/2012), în termen legal, a declarat recurs inculpatul M.C., solicitând revocarea măsurii arestării preventive şi continuarea judecăţii în stare de libertate, iar în subsidiar, înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura preventivă a obligării de a nu părăsi ţara.
Concluziile formulate de reprezentantul Parchetului, de apărătorul recurentului inculpat şi ultimul cuvânt al acestuia au fost consemnate în partea introductivă a prezentei hotărâri, urmând a nu mai fi reluate.
Înalta Curte, examinând recursul declarat de inculpat, pe baza lucrărilor şi a materialului din dosarul cauzei, constată că acesta nu este fondat pentru considerentele care vor fi expuse în continuare.
Potrivit dispoziţiilor art. 160b alin. (1) C. proc. pen., instanţa de judecată, în exercitarea atribuţiilor de control judiciar, este obligată să verifice periodic legalitatea şi temeinicia arestării preventive.
Conform alin. (3) din acelaşi text de lege, când instanţa constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate, dispune, prin încheiere motivată, menţinerea măsurii arestării preventive.
În cauză, Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, a procedat la efectuarea verificărilor şi a constatat că temeiurile de fapt şi de drept care au stat la baza luării măsurii preventive subzistă, impunându-se în continuare privarea de libertate a inculpatului M.C.
Înalta Curte, în raport de împrejurările concrete de comitere a faptei, apreciază că lăsarea în libertate a inculpatului prezintă un pericol concret pentru ordinea publică, aşa cum corect a reţinut şi curtea de apel.
În ceea ce priveşte existenţa pericolului pe care l-ar reprezenta lăsarea în libertate a inculpatului, se apreciază că fapta de a cărei comitere este acuzat acesta, prin modul de săvârşire, prin urmările produse, justifică pe deplin aprecierea că lăsarea sa în libertate ar reprezenta pericol pentru ordinea publică, în sensul în care ar diminua încrederea cetăţenilor în aptitudinea justiţiei de a sancţiona faptele contrare ordinii de drept, dacă persoane suspectate de comiterea unor fapte grave ar fi cercetate în libertate. Pornind de la reglementările care garantează libertatea persoanei, Înalta Curte apreciază că lăsarea în libertate a inculpatului, în acest moment procesual, afectează ordinea publică într-o măsură suficientă pentru a justifica privarea de libertate a acestuia.
În acest sens, se reţine că, în cauză, nu există niciun fundament pentru a se dispune înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura preventivă a obligării de a nu părăsi ţara, cât timp temeiurile pentru care s-a dispus arestarea preventivă nu s-au modificat, iar faţă de gravitatea deosebită a acuzaţiei, circumstanţele personale ale inculpatului - care este recidivist - şi având în vedere scopul măsurilor preventive prevăzut de art. 136 alin. (8) C. proc. pen., se apreciază că nu este oportună şi justificată în acest moment luarea unei alte măsuri preventive, neprivative de libertate faţă de inculpatul M.C.
De altfel, în jurisprudenţa constantă a CEDO s-a admis că, prin gravitatea deosebită şi prin reacţia particulară a opiniei publice, anumite infracţiuni pot suscita o tulburare a societăţii de natură să justifice o detenţie preventivă.
În speţa dedusă judecăţii, se are în vedere nu numai conformitatea cu dispoziţiile procedurale ale dreptului intern, ci şi caracterul plauzibil al bănuielilor care au condus la menţinerea măsurii privative de libertate, precum şi legitimitatea scopului urmărit de măsura luată.
Înalta Curte reţine şi faptul că instanţele anterioare au avut în vedere circumstanţele personale ale inculpatului atât la luarea măsurii arestării preventive, cât şi la momentul verificării legalităţii şi temeiniciei acestei măsuri.
Astfel fiind, la acest moment procesual, Înalta Curte nu identifică vreun motiv întemeiat pentru punerea în libertate a inculpatului, ci apreciază că întregul material probator administrat în cauză impune privarea de libertate, în continuare, iar nu vreo altă măsură preventivă, arestarea preventivă fiind singura aptă să atingă scopul preventiv reglementat de art. 136 C. proc. pen.
Se reţine, de asemenea, că menţinerea arestării preventive a inculpatului nu contravine dreptului la libertate ocrotit de Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, iar pe de altă parte, având în vedere circumstanţele reale ale faptei, modalitatea concretă de săvârşire - în loc public, prin folosire de obiecte contondente apte de a produce moartea -, gradul crescut de pericol social ce caracterizează aceste fapte, durata detenţiei provizorii nu excede termenului rezonabil la care face referire art. 6 parag. 1 din Convenţie, existând temeiuri suficiente pentru a constata că menţinerea arestării preventive este licită, respectându-se legislaţia internă şi prevederile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
Pe de altă parte, se constată că, în cauză, s-a dispus prin sentinţa penală nr. 130 din 25 aprilie 2012, pronunţată de Tribunalul Ialomiţa, secţia penală, condamnarea inculpatului M.C. la pedeapsa de 7 ani şi 6 luni închisoare şi 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen., pentru infracţiunea de tentativă la omor calificat, hotărârea de condamnare, apelată de inculpat, constituind un temei suficient pentru a constata că menţinerea detenţiei provizorii este licită, respectându-se legislaţia internă şi prevederile C.E.D.O.
În acelaşi sens, Înalta Curte reţine că hotărârea de condamnare nedefinitivă nu alterează prezumţia de nevinovăţie şi nici dreptul inculpatului de a fi judecat într-un termen rezonabil, limitarea libertăţii acestuia încadrându-se în dispoziţiile şi limitele legii.
Aceste considerente justifică dispoziţia de menţinere a arestării preventive, astfel că, în conformitate cu art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., recursul declarat în cauză va fi respins, ca nefondat.
În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul inculpat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat în sumă de 200 RON, din care suma de 100 RON, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei, conform dispozitivului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul M.C. împotriva încheierii din 16 mai 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, pronunţată în Dosarul nr. 3352/98/2011 (1555/2012).
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 RON, reprezentând onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 27 mai 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1822/2013. Penal | ICCJ. Decizia nr. 1819/2013. Penal → |
|---|
