ICCJ. Decizia nr. 1822/2013. Penal
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1822/2013
Dosar nr. 8556/62/2012/a10
Şedinţa publică din 27 mai 2013
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin încheierea din 17 mai 2013 a Curţii de Apel Braşov, secţia penală şi pentru cauze cu minori, pronunţată în Dosarul nr. 8556/62/2012, în baza art. 3002 raportat la art. 160b alin. (1) şi (3) C. proc. pen., s-a constatat legalitatea şi temeinicia măsurii arestării preventive şi s-a menţinut starea de arest a inculpatului R.M.M., deţinut în baza mandatului de arestare preventivă din 23 mai 2012 emis de Tribunalul Braşov.
În baza art. 3002 raportat la art. 160b alin. (1) şi 3 C. proc. pen., s-a constatat legalitatea şi temeinicia măsurii arestării preventive şi s-a menţinut starea de arest a inculpatului C.D.Ş., deţinut în baza mandatului de arestare preventivă din 23 mai 2012 emis de Tribunalul Braşov.
Au fost respinse cererile de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea de domiciliu, formulate de apărătorii inculpaţilor.
Pentru a pronunţa această hotărâre, curtea de apel a reţinut că prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Braşov din data de 10 august 2012 s-a dispus trimiterea în judecată a inculpaţilor I.D.Ş. şi C.D.Ş. pentru săvârşirea infracţiunilor de tentativă la omor deosebit de grav prev. de art. 20 alin. (1) C. pen. raportat la art. 174 C. pen., art. 175 alin. (1) lit. a)
şi e C. pen., art. 176 alin. (1) lit. a) C. pen. şi distrugere prev. de art. 217 alin. (1) şi 4 C. pen., cu aplicarea art. 33 lit. b) C. pen. şi a inculpatului R.M.M. pentru săvârşirea infracţiunilor de instigare la tentativă la omor deosebit de grav prev. de art. 25 C. pen. raportat la art. 20 alin. (1) C. pen. raportat la art. 174 C. pen., art. 175 alin. (1) lit. a) şi e) C. pen., art. 176 alin. (1) lit. a) C. pen. şi instigare la distrugere prev. de art. 25 C. pen. raportat la art. 217 alin. (1) şi (4) C. pen., cu aplicarea art. 33 lit. b) C. pen.
În fapt, s-a reţinut că, în noaptea de 01 din 02 aprilie 2012, în Municipiul Săcele, într-un imobil format din demisol, parter şi pod, în care locuieşte familia C., a izbucnit un incendiu, localizat la nivelul demisolului locuit de către M.V.. Acesta a suferit multiple arsuri, fiind transportat pentru acordarea de prim ajutor medical de specialitate la Spitalul Judeţean.
Din cercetări s-a stabilit că incendiul a fost provocat în mod intenţionat de către două persoane, acestea aruncând pe geamul de la demisol sticle incendiare; cele două persoane au fost identificate ca fiind I.D.Ş. şi C.D.Ş.. Ulterior, s-a stabilit că persoana care i-a instigat pe cei doi la săvârşirea faptei este R.M.M., scopul fiind acela de a exercita presiuni asupra familiei C., pentru ca minora C.K. - victima unei infracţiuni de viol pentru care a fost condamnat în primă instanţă R.P.C., fratele inculpatului R.M.M. - să-şi schimbe declaraţiile şi să susţină în faţa instanţei de apel că a fost de acord cu raportul sexual întreţinut cu inculpatul R.P.C.
Curtea de Apel Braşov a constatat că măsura arestului preventiv a fost luată faţă de inculpaţi prin încheierea de şedinţă nr. 15 din data de 23 mai 2012 a Tribunalului Braşov, pe durata a 29 de zile, începând cu data de 23 mai 2012 şi până la 20 iunie 2012, inclusiv. Ulterior, durata arestării preventive a inculpaţilor a fost prelungită prin încheierea de şedinţă din data de 19 iunie 2012 a Tribunalului Braşov, pentru o durată de încă 30 de zile, măsura urmând să expire la data de 20 iulie 2012. Prin încheierea de şedinţă din data de 19 iulie 2012 s-a dispus prelungirea duratei măsurii preventive până la data de 14 august 2012, inclusiv. După sesizarea instanţei, măsura arestului preventiv a fost menţinută succesiv faţă de cei trei inculpaţi. Prin încheierea de şedinţă din data de 19 februarie 2013, Tribunalul Braşov, a dispus înlocuirea măsurii arestului preventiv luată faţă de inculpatul I.D.Ş. cu măsura obligării acestuia de a nu părăsi oraşul Zărneşti şi a menţinut în continuare măsura arestului preventiv luată faţă de inculpaţii C.D.Ş. şi R.M.M.
S-a mai reţinut că prin sentinţa penală nr. 96/S din 1 aprilie 2013 a Tribunalului Braşov, printre altele, în baza art. 334 C. proc. pen., s-a dispus schimbarea încadrării juridice a infracţiunii de instigare la tentativă la omor deosebit de grav pentru inculpatul R.M.M., prevăzută de art. 25 C. pen. raportat la art. 20 raportat la art. 174 alin. (1), art. 175 alin. (1) lit. a) şi e) C. pen. şi art. 176 alin. (1) lit. a) C. pen., în art. 25 C. pen. raportat la art. 20 raportat la art. 174 alin. (1), art. 175 alin. (1) lit. a) şi e) C. pen. şi art. 176 alin. (1) lit. a) şi c) C. pen.
În baza art. 25 C. pen. raportat la art. 20 C. pen. raportat la art. 174 alin. (1), art. 175 alin. (1) lit. a) şi e) C. pen. şi art. 176 alin. (1) lit. a) şi c) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen., pentru săvârşirea infracţiunii de instigare la tentativă de omor deosebit de grav, a fost condamnat inculpatul R.M.M. la pedeapsa principală de 9 ani închisoare şi pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. pe durata a 5 ani.
Au fost interzise inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen., pe durata executării pedepsei.
În baza art. 61 alin. (1) teza a II-a C. pen., s-a revocat beneficiul liberării condiţionate din executarea pedepsei închisorii de 16 ani închisoare aplicată prin sentinţa penală nr. 303 din 11 octombrie 2000 a Tribunalului Braşov, rămasă definitivă prin decizia nr. 3508 din 04 iulie 2002 a Curţii Supreme de Justiţie şi s-a contopit restul rămas neexecutat de 1625 de zile cu pedeapsa aplicată prin această hotărâre, inculpatul executând pedeapsa cea mai grea de 9 ani închisoare, la care s-a adăugat un spor de 6 luni, inculpatul executând în final pedeapsa cea mai grea de 9 ani şi 6 luni închisoare.
În baza art. 25 C. pen. raportat la art. 217 alin. (1) şi (4) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen., pentru săvârşirea infracţiunii de instigare la distrugere, a fost condamnat acelaşi inculpat la pedeapsa de 4 ani şi 6 luni închisoare.
Au fost interzise inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen., pe durata executării pedepsei.
În baza art. 61 alin. (1) teza a II-a C. pen., s-a revocat beneficiul liberării condiţionate din executarea pedepsei închisorii de 16 ani închisoare aplicată prin sentinţa penală nr. 303 din 11 octombrie 2000 a Tribunalului Braşov, rămasă definitivă prin decizia nr. 3508 din 04 iulie 2002 a Curţii Supreme de Justiţie şi s-a contopit restul rămas neexecutat de 1625 de zile cu pedeapsa aplicată prin această sentinţă, inculpatul executând pedeapsa cea mai grea de 4 ani şi 6 luni închisoare, la care s-a adăugat un spor de 6 luni, inculpatul executând în final pedeapsa cea mai grea de 5 ani închisoare.
În baza art. 39 C. pen. raportat la art. 33 lit. a), art. 34 lit. b) şi art. 35 C. pen., au fost contopite pedepsele mai sus aplicate, inculpatul executând pedeapsa principală de 9 ani şi 6 luni închisoare, la care s-a adăugat un spor de 6 luni închisoare, în final inculpatul executând pedeapsa principală de 10 ani închisoare şi pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. pe durata a 5 ani.
Au fost interzise inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen., pe durata executării pedepsei.
În baza art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP), s-a dedus din pedeapsa aplicată perioada prevenţiei inculpatului începând cu data de 23 mai 2012, la zi, iar în baza art. 350 C. proc. pen., s-a menţinut măsura arestului preventiv luată faţă de acest inculpat.
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Braşov şi inculpaţii C.D.Ş., R.M.M. şi I.D.Ş., apeluri care au fost înaintate spre soluţionare Curţii de Apel Braşov, formându-se Dosarul nr. 8556/62/2012.
Verificând legalitatea şi temeinicia măsurii arestării preventive luată faţă de inculpaţii C.D.Ş. şi R.M.M., instanţa de apel a constatat că temeiurile care au stat la baza luării acestei măsuri nu au dispărut şi nici nu s-au modificat, ci, dimpotrivă, subzistă, impunându-se menţinerea stării de arest.
S-a constatat că, în cauză, se poate desprinde o bănuială rezonabilă asupra inculpaţilor referitor la faptele pentru care sunt cercetaţi.
Astfel, în ceea ce îl priveşte pe inculpatul C.D.Ş., s-a reţinut că acesta nu neagă săvârşirea faptei, însă nu recunoaşte faptul că ar fi acţionat în scopul reţinut în actul de sesizare şi la îndemnul lui R.M.M., declaraţia acestuia relativ la împrejurarea că s-a deplasat la locuinţa familiei C. împreună cu inculpatul I.D.Ş. şi au confecţionat proiectile pe care le-au aruncat coroborându-se cu alte probe administrate în cauză.
Cu referire la inculpatul R.M.M., s-a reţinut că nu a recunoscut săvârşirea faptei de care este acuzat, că nu sunt în acel moment probe directe în ceea ce priveşte implicarea sa, dar că, indirect, aceasta poate fi temeinic bănuită.
A fost avut în vedere că persistenţa motivelor plauzibile de a bănui persoana arestată de comiterea unei infracţiuni este o condiţie sine qua non de regularitate a menţinerii în detenţie, dar după un anumit timp, existenţa acestora nu mai este suficientă pentru a justifica detenţia preventivă.
S-a reţinut că, în raport cu art. 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 23 din Constituţie, măsura lipsirii de libertate a unei persoane se poate dispune atunci când există motive verosimile că s-a săvârşit o infracţiune sau există motive temeinice de a se crede în posibilitatea săvârşirii unei noi infracţiuni, fiind necesară astfel apărarea ordini publice, a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, desfăşurarea în bune condiţii a procesului penal.
În speţă, s-a reţinut că pericolul pentru ordinea publică se apreciază în raport de comportamentul inculpaţilor, de reacţia opiniei publice, de rezonanţa faptelor presus a fi fost comise de către aceştia şi îşi găseşte expresia şi în starea de nelinişte, în sentimentul de insecuritate în rândul societăţii generat de faptul că persoane bănuite de săvârşirea unor infracţiuni de o gravitate deosebită sunt cercetate şi judecate în stare de libertate.
S-a reţinut, astfel, că temeiul care a determinat arestarea preventivă a inculpaţilor subzistă în continuare, având în vedere faptele presupus săvârşite de aceştia, aducându-se atingere valorilor ocrotite de legea penală, privind sănătatea şi viaţa persoanei.
În ceea ce priveşte temeiul de la art. 148 lit. f) C. proc. pen., s-a reţinut că faptele pentru care inculpaţii sunt cercetaţi sunt de o gravitate deosebită, iar din probele administrate rezultă că, în cauză, există presupunerea rezonabilă că inculpaţii se fac vinovaţi de comiterea lor.
Astfel, s-a constatat că sunt întrunite condiţiile cumulative prevăzute de art. 148 lit. f) C. proc. pen., în sensul că pedeapsa prevăzută de legea penală este mai mare de 4 ani, iar inculpaţii prezintă un pericol concret pentru ordinea publică întrucât lăsarea lor în libertate ar crea un sentiment de nesiguranţă în rândul populaţiei.
Totodată, s-a apreciat că, având în vedere faptul că există bănuiala legitimă şi indicii că inculpaţii au săvârşit faptele pentru care sunt cercetaţi, lăsarea în libertate a acestora nu se impune.
S-a avut în vedere şi scopul măsurii arestării preventive, care este acela de a asigura buna desfăşurare a procesului penal sau de a împiedica sustragerea inculpatului de la urmărire penală sau de la judecată. în situaţia inculpaţilor C.D.Ş. şi R.M.M., s-a constatat că toate aceste ipoteze se regăsesc în continuare, în sarcina inculpaţilor reţinându-se săvârşirea unor infracţiuni grave, în cazul cărora trecerea timpului nu a fost de natură a diminua impactul negativ pe care faptele înseşi le-au avut pentru comunitatea în care s-au petrecut, iar scopul urmărit în luarea măsurii arestului preventiv, respectiv desfăşurarea în bune condiţii a procesului penal, nu poate fi atins prin înlocuirea în ceea ce îi priveşte pe cei doi inculpaţi a măsurii arestului preventiv cu măsuri mai puţin restrictive de libertate. Totodată, s-a constatat că din actele dosarului rezultă în mod evident care sunt faptele concrete care ar justifica riscul generat de punerea în libertate a inculpaţilor, raportat la situaţia lor individuală, la atitudinea procesuală pe care au adoptat-o, fără a nega dreptul lor la tăcere. Astfel, s-a constatat că din probele administrate rezultă că, lăsaţi în libertate, inculpaţii ar putea zădărnici aflarea adevărului prin influenţarea direct sau indirect a unor martori, existând temerea justificată că aceştia ar reitera comportamentul infracţional.
În considerarea celor expuse şi văzând că durata măsurii arestării preventive a inculpaţilor se circumscrie unui termen rezonabil, iar în cauză alte măsuri preventive nu ar fi în măsură să asigure buna desfăşurare a procesului penal în acest stadiu, văzând, de asemenea, că în prezenta cauză a fost pronunţată o hotărâre de condamnare, chiar nedefînitivă, instanţa de apel a apreciat că se impune în continuare privarea de libertate a inculpaţilor C.D.Ş. şi R.M.M..
Împotriva acestei încheieri, în termen legal, a declarat recurs inculpatul R.M.M., solicitând revocarea măsurii arestării preventive şi continuarea judecăţii în stare de libertate, iar în subsidiar, înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura preventivă a obligării de a nu părăsi localitatea.
Concluziile formulate de reprezentantul Parchetului, de apărătorul recurentului inculpat şi ultimul cuvânt al acestuia au fost consemnate în partea introductivă a prezentei hotărâri, urmând a nu mai fi reluate.
Înalta Curte, pe baza lucrărilor şi a materialului din dosarul cauzei, ţinând seama şi de precizarea făcută oral în faţa instanţei de judecată de către apărătorul recurentului inculpat, în sensul că recursul promovat vizează doar dispoziţia din încheierea atacată referitoare la menţinerea stării de arest, va examina calea de atac promovată numai sub acest ultim aspect, hotărârea atacată dobândind caracter definitiv în ceea ce priveşte dispoziţia de respingere a cererii de înlocuire a măsurii arestării preventive cu
măsura obligării de a nu părăsi localitatea de domiciliu, formulată inculpatul R.M.M., prin apărător, fiind avute în vedere prevederile art. 141 alin. (1) C. proc. pen., din care rezultă că încheierea prin care instanţa de apel - în speţă Curtea de Apel Braşov - a respins cererea de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea, nu este supusă nici unei căi de atac.
Astfel, examinând recursul declarat în cauză în limitele anterior expuse, Înalta Curte constată că acesta nu este fondat pentru considerentele care vor fi expuse în continuare.
Potrivit dispoziţiilor art. 160b alin. (1) C. proc. pen., instanţa de judecată, în exercitarea atribuţiilor de control judiciar, este obligată să verifice periodic legalitatea şi temeinicia arestării preventive.
Conform alin. (3) din acelaşi text de lege, când instanţa constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate, dispune, prin încheiere motivată, menţinerea măsurii arestării preventive.
În cauză, Curtea de Apel Braşov, secţia penală şi pentru cauze cu minori, a procedat la efectuarea verificărilor şi a constatat că temeiurile de fapt şi de drept care au stat la baza luării măsurii preventive subzistă, impunându-se în continuare privarea de libertate a inculpatului R.M.M.
Înalta Curte, în raport de împrejurările concrete de comitere a faptelor, apreciază că lăsarea în libertate a inculpatului prezintă un pericol concret pentru ordinea publică, aşa cum corect a reţinut şi curtea de apel.
În ceea ce priveşte existenţa pericolului pe care l-ar reprezenta lăsarea în libertate a inculpatului, se apreciază că faptele de a căror comitere este acuzat acesta, prin modul lor de săvârşire, prin urmările produse, justifică pe deplin aprecierea că lăsarea sa în libertate ar reprezenta pericol pentru ordinea publică, în sensul în care ar diminua încrederea cetăţenilor în aptitudinea justiţiei de a sancţiona faptele contrare ordinii de drept, dacă persoane suspectate de comiterea unor fapte grave ar fi cercetate în libertate.
Pornind de la reglementările care garantează libertatea persoanei, Înalta Curte apreciază că lăsarea în libertate a inculpatului, în acest moment procesual, afectează ordinea publică într-o măsură suficientă pentru a justifica privarea de libertate a acestuia.
În acest sens, se reţine că, în cauză, nu există niciun fundament pentru a se dispune înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura preventivă a obligării de a nu părăsi localitatea, cât timp temeiurile pentru care s-a dispus arestarea preventivă nu s-au modificat, iar faţă de gravitatea deosebită a acuzaţiilor, circumstanţele personale ale inculpatului şi având în vedere scopul măsurilor preventive prevăzut de art. 136 alin. (8) C. proc. pen., se apreciază că nu este oportună şi justificată în acest moment luarea unei alte măsuri preventive, neprivative de libertate faţă de inculpatul R.M.M.
De altfel, în jurisprudenţa constantă a CEDO s-a admis că, prin gravitatea deosebită şi prin reacţia particulară a opiniei publice, anumite infracţiuni pot suscita o tulburare a societăţii de natură să justifice o detenţie preventivă.
În speţa dedusă judecăţii, se are în vedere nu numai conformitatea cu dispoziţiile procedurale ale dreptului intern, ci şi caracterul plauzibil al bănuielilor care au condus la menţinerea măsurii privative de libertate, precum şi legitimitatea scopului urmărit de măsura luată.
Înalta Curte reţine şi faptul că instanţele anterioare au avut în vedere circumstanţele personale ale inculpatului atât la luarea măsurii arestării preventive, cât şi la momentul verificării legalităţii şi temeiniciei acestei măsuri.
Astfel fiind, la acest moment procesual, Înalta Curte nu identifică vreun motiv întemeiat pentru punerea în libertate a inculpatului, ci apreciază că întregul material probator administrat în cauză impune privarea de libertate, în continuare, iar nu vreo altă măsură preventivă, arestarea preventivă fiind singura aptă să atingă scopul preventiv reglementat de art. 136 C. proc. pen.
Se reţine, de asemenea, că menţinerea arestării preventive a inculpatului nu contravine dreptului la libertate ocrotit de Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, iar pe de altă parte, având în vedere circumstanţele reale ale faptelor, modalitatea concretă de săvârşire, gradul crescut de pericol social ce caracterizează aceste fapte, durata detenţiei provizorii nu excede termenului rezonabil la care face referire art. 6 parag. 1 din Convenţie, existând temeiuri suficiente pentru a constata că menţinerea arestării preventive este licită, respectându-se legislaţia internă şi prevederile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
Pe de altă parte, se constată că, în cauză, s-a dispus prin sentinţa penală nr. 96/S din 1 aprilie 2013 a Tribunalului Braşov condamnarea inculpatului R.M.M. la pedeapsa rezultantă de 10 ani închisoare şi 5 ani pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen., hotărârea de condamnare, apelată de inculpat, constituind un temei suficient pentru a constata că menţinerea detenţiei provizorii este licită, respectându-se legislaţia internă şi prevederile C.E.D.O.
În acelaşi sens, Înalta Curte reţine că hotărârea de condamnare nedefînitivă nu alterează prezumţia de nevinovăţie şi nici dreptul inculpatului de a fi judecat într-un termen rezonabil, limitarea libertăţii acestuia încadrându-se în dispoziţiile şi limitele legii.
Aceste considerente justifică dispoziţia de menţinere a arestării preventive, astfel că, în conformitate cu art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., recursul declarat în cauză va fi respins, ca nefondat.
În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul inculpat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat în sumă de 200 RON, din care suma de 100 RON, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei, conform dispozitivului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul R.M.M. împotriva încheierii din 17 mai 2013 a Curţii de Apel Braşov, secţia penală şi pentru cauze cu minori, pronunţată în Dosarul nr. 8556/62/2012.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 RON, reprezentând onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 27 mai 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1846/2013. Penal | ICCJ. Decizia nr. 1821/2013. Penal → |
|---|
