ICCJ. Decizia nr. 277/2013. Penal
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 277/2013
Dosar nr. 71689/3/2011/a7
Şedinţa publică din 28 ianuarie 2013
Asupra recursurilor de faţă ;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele :
Prin încheierea pronunţată la data de 18 ianuarie 2013 în dosarul nr. 71689/3/2011, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia I Penala, în baza art. 3002 raportat la art. 160b alin. (1) C. proc. pen., a constatat legalitatea şi temeinicia măsurii arestării inculpaţilor S.R. şi D.F., şi în temeiul art. 160b alin. (3) C. proc. pen., a menţinut această măsură. Prin aceeaşi încheiere, instanţa a respins ca neîntemeiate cererile de revocare şi de înlocuire a măsurii arestării preventive formulate de inculpaţi, prin apărătorii aleşi.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de apel a constatat că temeiurile care au determinat arestarea preventivă a apelanţilor-inculpaţi D.F. şi S.R. nu s-au schimbat şi justifică în continuare privarea de libertate a acestora.
În opinia Curţii, materialul probator existent la dosarul cauzei şi la care instanţa de fond a făcut referire în hotărârea atacată cu apel este în măsură să conducă la concluzia că, la acest moment, sunt pe deplin îndeplinite, în ceea ce îi priveşte pe cei doi inculpaţi apelanţi, condiţiile prevăzute de art. 143 alin. (1) C. proc. pen., pentru menţinerea măsurii arestării preventive, existând suficiente probe care să satisfacă atât exigentele dispoziţiilor art. 143 alin. (1) C. proc. pen., cât şi pe cele ale art. 5 par.1 lit. c) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Totodată, Curtea a constatat că şi la momentul examinării sunt îndeplinite cumulativ şi condiţiile impuse de art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., atât sub aspectul pedepsei mai mari de patru ani prevăzute pentru infracţiunea pentru care s-a dispus trimiterea în judecata a inculpaţilor, cât şi sub aspectul probelor că lăsarea în libertate a acestora prezintă în continuare un pericol concret pentru ordinea publică.
În acest sens, Curtea a constatat că şi la data examinării legalităţii şi temeiniciei măsurii arestării preventive, infracţiunea pentru care au fost trimişi în judecată inculpaţii D.F. şi S.R., prin gravitatea acesteia şi reacţia publicului, creează o stare de nelinişte capabilă să justifice menţinerea arestării preventive.
De asemenea, nu este de neglijat nici faptul că în cauză a intervenit o hotărâre de condamnare în primă instanţă, care atrage incidenţa art. 5 par.1 lit. a) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
În opinia Curţii, datele ce caracterizează favorabil persoana apelanţilor inculpaţi, astfel cum acestea au fost invocate de către apărătorii aleşi, nu sunt în măsură, în raport de aspectele expuse anterior, să estompeze rezonanţa socială negativă a faptei deduse judecaţii şi să justifice lăsarea în libertate a acestora.
Totodată, în ceea ce priveşte durata totală a arestării preventive a inculpaţilor în prezenta cauză, Curtea a constatat că aceasta nu poate fi apreciată ca fiind excesivă şi nu poate justifica punerea în libertate, având în vedere natura şi gravitatea deosebită a faptelor presupus a fi fost săvârşite de către inculpaţi, organele judiciare investite cu soluţionarea acestei cauze dând dovadă de o diligenţă specială în desfăşurarea procedurii.
În consecinţă, Curtea a dispus în sensul menţinerii arestării preventive, pentru motivele arătate şi, având în vedere considerentele expuse, a respins ca neîntemeiate cererile de revocare a măsurii arestării preventive şi de înlocuire a măsurii arestării preventive.
Împotriva acestei încheieri inculpaţii S.R. şi D.F. au declarat recurs, solicitând punerea în libertate, motivat de faptul că nu mai subzistă temeiurile care au fost avute în vedere la luarea măsurii preventive.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, examinând recursurile în conformitate cu dispoziţiile art. 38514 C. proc. pen., pe baza lucrărilor şi a materialului din dosarul cauzei, constată că acestea sunt nefondate pentru considerentele ce urmează.
Potrivit art. 160b alin. (1) C. proc. pen., instanţa de judecată, în exercitarea atribuţiilor de control judiciar, este obligată să verifice periodic legalitatea şi temeinicia arestării preventive.
Conform alin. (3) din acelaşi text de lege, când instanţa constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate, dispune, prin încheiere motivată, menţinerea arestării preventive.
În cauză, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia I Penală a procedat la efectuarea verificărilor şi a constatat că temeiurile de fapt şi de drept care au stat la baza luării măsurii arestării preventive subzistă, impunându-se în continuare privarea de libertate a inculpaţilor.
Înalta Curte, în raport de împrejurările concrete de comitere a faptelor, de gravitatea deosebită a acestora, de urmările produse, cât şi de circumstanţele personale ale inculpatului, apreciază că lăsarea acestora în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică, aşa cum corect a reţinut şi Curtea de Apel Bucureşti.
Pe de altă parte, se constată că în cauză s-a dispus condamnarea inculpaţilor în primă instanţă, prin sentinţa penala nr. 672/F din 02 octombrie 2012 a Tribunalului Bucureşti - Secţia a II-a Penală, la pedepse de 15 ani închisoare, fiecare, pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. (1), alin. (2) lit. c), alin. (21) lit. a) şi alin. (3) C. pen.
Or, hotărârea de condamnare, apelată de inculpaţi, constituie un temei suficient pentru a constata că menţinerea detenţiei provizorii este licita, respectându-se legislaţia internă şi prevederile C.E.D.O.
În acelaşi sens, Înalta Curte reţine că hotărârea de condamnare nedefinitivă nu alterează prezumţia de nevinovăţie şi nici dreptul inculpaţilor de a fi judecaţi într-un termen rezonabil, limitarea libertăţii acestora încadrându-se în dispoziţiile şi limitele legii.
Pe de altă parte, înlocuirea măsurilor preventive are loc, ca remediu, atunci când s-au schimbat temeiurile care au determinat măsura, iar când aceste temeiuri nu mai există, instanţa dispune revocarea.
Or, cum instanţa de apel a constatat îndeplinirea condiţiilor menţinerii măsurii legale şi temeinice a arestării preventive, în mod judicios instanţa de apel a respins cererile formulate de inculpaţi, prin apărătorii aleşi.
Aceste considerente justifică dispoziţia instanţei de apel de menţinere a arestării preventive, astfel că, în conformitate cu dispoziţiile art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., recursurile declarate de inculpaţi vor fi respinse, ca nefondate.
În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., inculpaţii vor fi obligaţi la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform dispozitivului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpaţii S.R. şi D.F. împotriva încheierii din 18 ianuarie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia I Penală, pronunţată în dosarul nr. 71689/3/2011/a7.
Obligă recurenţii inculpaţi la plata sumei de câte 300 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de câte 100 lei pentru fiecare inculpat, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi 28 ianuarie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 324/2013. Penal | ICCJ. Decizia nr. 275/2013. Penal → |
|---|
