ICCJ. Decizia nr. 3447/2013. Penal. Recunoaşterea hotărârilor penale sau a altor acte judiciare străine (Legea 302/2004). Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 3447/2013
Dosar nr. 3785/2/2012
Şedinţa publică din 7 noiembrie 2013
Asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin rezoluţia 1172/II/-5/2012 din data de 7 iunie 2012 Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti a sesizat Curtea de Apel Bucureşti cu cererea formulată de autorităţile judiciare spaniole privind transferarea persoanei condamnate T.N. în vederea continuării executării pedepsei aplicată de statul solicitant.
Prin Adresa nr. 14083/2012/EM, Ministerul Justiţiei - Direcţia Drept Internaţional şi Cooperare Judiciară, Serviciul Cooperare Judiciară Internaţională în Materie Penală a transmis Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 302/2004 republicată, cererea formulată de Ministerul Justiţiei al Regatului Spaniei prin care s-a solicitat transferarea persoanei condamnate T.N., deţinut în Centrul Penitenciar F.C. din Regatul Spaniei, într-un penitenciar din România în vederea continuării executării pedepsei de 3 ani şi 200 zile închisoare aplicată de către instanţele din statul solicitant.
Cererea formulată de autorităţile spaniole a fost însoţită de documentele prevăzute de art. 6 pct. 2 din Convenţia europeană asupra transferării persoanelor condamnate adoptată la Strasbourg în anul 1983, respectiv copia certificată pentru conformitate de pe hotărârea de condamnare, de pe dispoziţiile legale aplicabile, indicarea duratei condamnării deja executate, declaraţia prin care persoana condamnată a consimţit la transferarea într-un penitenciar din România în vederea executării pedepsei.
Din verificările efectuate la Ministerul Administraţiei şi Internelor - Direcţia Generală de Paşapoarte şi Direcţia pentru Evidenţa Persoanelor şi Administrarea Bazelor de Date a rezultat că persoana condamnată este cetăţean român, fiind astfel îndeplinită condiţia prev. de art. 3 lit. a) din Convenţia europeană asupra transferării persoanelor condamnate adoptată la Strasbourg şi art. 143 lit. a) din Legea nr. 302/2004.
Din informaţiile şi documentele comunicate de statul de condamnare, în aplicarea Convenţiei europene asupra transferării persoanelor condamnate adoptată la Strasbourg în anul 1983, rezultă următoarele:
Prin Sentinţa penală nr. 000527/2011 din data de 10 octombrie 2011 pronunţată de Audiencia Provincial - Secţia a treia - Alicante numitului T.N. i-a fost aplicată o pedeapsă de 3 ani şi 200 zile închisoare, pentru săvârşirea unei infracţiuni contra sănătăţii publice prev. de art. 368, art. 369 şi art. 379 C. pen. spaniol, Sentinţa penală nr. 000527/2011 a rămas definitivă la data de 10 octombrie 2011.
Curtea de apel Bucureşti a constatat, îndeplinită şi condiţia prev. de art. 3 lit. b) din Convenţia europeană asupra transferării persoanelor condamnate adoptată la Strasbourg şi art. 143 lit. b) din Legea nr. 302/2004 republicată.
Din hotărârea executorie 85/11 (dosar) rezultă că persoana transferabilă T.N. a început executarea pedepsei la 27 octombrie 2011 şi urmează a se împlini la 12 octombrie 2014, fiind dedusă o perioadă de 213 zile, de arestare preventivă (de la data de 28 martie 2011 până la data de 26 octombrie 2011).
A constatat astfel îndeplinită şi condiţia prev. de art. 3 lit. c) din Convenţia europeană asupra transferării persoanelor condamnate adoptată la Strasbourg şi art. 143 lit. c) din Legea nr. 302/2004 republicată.
În fapt, prin sentinţa de condamnare s-a reţinut că T.N. în data de 28 martie 2011 a primit la domiciliul său din oraşul Alicante două colete poştale provenind din Costa Rica în care se aflau 297 g de cocaină pe care intenţiona să le vândă.
Constată că este îndeplinită condiţia dublei încriminări prevăzute de art. 143 lit. e) din Legea nr. 302/2004, republicată şi art. 3 pct. 1 lit. e) din Convenţia europeană asupra transferării persoanelor condamnate adoptată la Strasbourg, fapta reţinută în sarcina numitului T.N. având corespondent în legislaţia penală română, realizând conţinutul constitutiv al infracţiunilor prev. de art. 2 alin. (2), art. 3 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, privind combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri pedepsită cu închisoarea de la 15 la 25 ani.
Conform declaraţiei de consimţământ şi referatului din data de 5 decembrie 2011 întocmit de către Ministerul de Interne - Secretariatul general al Instituţiilor Penitenciare din Regatul Spaniei rezultă că numitul T.N. a consimţit la transferarea sa într-un penitenciar din România fiind îndeplinită condiţia prev. de art. 143 lit. d) din Legea nr. 302/2004 republicată.
Prin Sentinţa penală nr. 296 din 6 iulie 2012 Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală în raport de considerentele expuse, constatând îndeplinite toate condiţiile transferării prevăzute de normele legale incidente în materie, în baza art. 149 din Legea nr. 302/2004, Curtea de Apel Bucureşti a admis sesizarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, a recunoscut Sentinţa nr. 000527/2011 din data de 10 octombrie 2011 pronunţată de Audiencia Provincial - Secţia a treia - Alicante, rămasă definitivă la data de 10 octombrie 2011, de condamnare a numitului T.N., la o pedeapsă de 3 ani şi 200 zile închisoare şi a dispus transferarea persoanei condamnate în vederea continuării executării acesteia, în conformitate cu disp. art. 158 sau art. 159 din Legea nr. 302/2004 republicată.
A dedus din pedeapsă perioada executată de la data de 27 octombrie 2011 la zi.
A dispus emiterea mandatului de executare a pedepsei închisorii la data rămânerii definitive a prezentei sentinţe.
În temeiul disp. art. 192 alin. (3) C. proc. pen. cheltuielile judiciare avansate de stat au rămas în sarcina statului.
Împotriva Sentinţei penale nr. 296 din 6 iulie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală au declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi recurentul persoana transferabilă T.N..
Reprezentantul Parchetului a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a sentinţei penale atacate şi rejudecând pe fondul cauzei să se dispună deducerea prevenţiei persoanei transferabile de la data de 28 martie 2011 la zi.
A susţinut că în mod greşit instanţa de fond a omis să deducă arestul preventiv de la data de 28 martie 2011 la 26 octombrie 2011, instanţa deducând decât perioada de 27 octombrie 2011 la 12 octombrie 2014.
De asemenea a mai criticat parchetul hotărârea instanţei de fond pentru greşita menţiune în dispozitivul hotărârii şi în minută a codului numeric personal a persoanei condamnate ca fiind x în loc de y, solicitând instanţei de recurs să dispună cu privire la acest aspect.
Apărătorul recurentului persoana transferabilă a solicitat admiterea recursului parchetului şi casarea hotărârii atacate din perspectiva greşitei deduceri a arestului preventiv a recurentului.
Cu privire la recursul propriu a solicitat admiterea cestuia susţinând că la dosar recurs există refuzul recurentului de a fi transferat în România, lipsit astfel consimţământului persoanei transferabile de a executa restul de pedeapsă într-un penitenciar din România nefiind respectate disp. art. 143 lit. d) din Legea nr. 302/2004.
Analizând sentinţa atacată prin prisma criticilor invocate de ambii recurenţi, Înalta Curte constată că recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti este fondat iar recursul declarat de recurentul intimat persoană transferabilă T.N. este nefondat pentru următoarele considerente:
I. Cu privire la recursul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, se constată că:
a) referitor la prima critică a Parchetului, Înalta Curte reţine că din conţinutul Sentinţei nr. 000527/2011 din 10 octombrie 2011 pronunţată de Audienta provincială - secţia a treia - Alicante rezultă că recurentul persoana transferabilă s-a aflat în S.e de arest din data de 28 martie 2011 fiind condamnat la pedeapsa de 3 ani închisoare şi pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor electorale pasive pe durata condamnării, obligarea la plata amenzii în valoare de 20.000 de euro şi antrenarea răspunderii individuale subsidiare în caz de neplată a amenzii, de o zi pentru fiecare 100 de euro sau fracţiune neplătită, precum şi obligarea la plata cheltuielilor judiciare.
Din rezumatul hotărârii executorie nr. 85/11 (tradusă de Ministerul Justiţie, dosar parchet) rezultă că Sentinţa nr. 000527/2011 din 10 octombrie 2011 pronunţată de Audienta provincială - secţia a treia - Alicante a rămas definitivă la data de 10 octombrie 2011, menţionându-se totodată pedeapsa de 3 ani şi 200 de zile aplicată persoanei transferabile T.N. şi perioada de arest preventiv de la 28 martie 2011 până la 29 martie 2011 şi de la 30 martie 2011 la 26 octombrie 2011 însumând un total de 213 zile.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală prin Sentinţa penală nr. 296 din 6 iulie 2012 a dedus din pedeapsă perioada executată de la data de 27 octombrie 2011 la zi, cu toate că în considerentele hotărârii instanţa a reţinut că persoana transferabilă T.N. a început executarea pedepsei la 27 octombrie 2011 şi urmează a se împlini la 12 octombrie 2014 fiind dedusă o perioadă de arestare preventivă, de la data de 28 martie 2011 până la 26 octombrie 2011.
Faţă de hotărârea de condamnare a persoanei transferabile T.N. de către instanţa din Regatul Spaniei, Înalta Curte constată că în mod greşit Curtea de Apel Bucureşti nu a dedus din pedeapsa executată şi perioada arestului preventiv de la data de 28 martie 2011 până la data de 26 octombrie 2011.
b) Cu privire la cea de-a doua critică a Parchetului privind codul numeric personal inserat în hotărârea atacată a persoanei solicitate T.N., Înalta Curte constată că şi acesta a fost menţionat în mod greşit întrucât din adresa eliberată de Ministerul Administraţiei şi Internelor - Direcţia pentru Evidenţa Persoanelor şi Administrarea Bazelor de Date din data de 12 aprilie 2012 (dosar parchet) rezultă că numitului T.N..
Din adresa din 12 aprilie 2012 eliberată de Ministerul Administraţiei şi Internelor - Direcţia Generală de Paşapoarte (dosar Parchet) rezultă că din evidenţele Direcţiei Generale de Paşapoarte a fost identificat numitul T.N..
Din copia actului de identitate al persoanei transferabile T.N. (dosar parchet) rezultă datele de identificare ale acestuia inclusiv.
Astfel rezultă că CNP-ul corect al persoanei transferabile T.N. este cel menţionat în adresele menţionate anterior eliberate de Ministerul Administraţiei şi Internelor dar în cartea de identitate, respectiv x şi nu y aşa cum în mod greşit a reţinut Curtea de Apel Bucureşti în dispozitivul şi minuta hotărârii atacate.
II. Cu privire la recursul declarat de persoana transferabilă T.N., Înalta Curte constată că acesta este nefondat pentru următoarele considerente:
Legiuitorul român a prevăzut expres în conţinutul dispoziţiilor art. 143 lit. a) - f) din Legea nr. 302/2004, republicată în 31 mai 2011, condiţiile transferării persoanelor condamnate, condiţii care au fost îndeplinite în prezenta cauză.
Condamnatul T.N. este cetăţean român, conform adresei din 12 aprilie 2012 eliberată de Ministerul Administraţiei şi Internelor - Direcţia Generală de Paşapoarte (dosar Parchet) fiind identificat cu CNP: x, căruia la data de 14 noiembrie 2005 i s-a eliberat paşaportul simplu nr. x de către Serviciul Public Comunitar pentru Eliberarea şi Evidenţa Paşapoartelor Simple al judeţului Brăila.
Potrivit rezumatului hotărârii executorii nr. 85/11 (tradusă de Ministerul Justiţie, dosar parchet) rezultă că Sentinţa nr. 000527/2011 din 10 octombrie 2011 pronunţată de Audienta provincială - secţia a treia - Alicante a rămas definitivă la data de 10 octombrie 2011, menţionându-se totodată pedeapsa de 3 ani şi 200 de zile aplicată persoanei transferabile T.N. şi perioada de arest preventiv de la 28 martie 2011 până la 29 martie 2011 şi de la 30 martie 2011 la 26 octombrie 2011 însumând un total de 213 zile.
La data emiterii cererii din 10 februarie 2012 (dosar parchet) înaintată de Ministerul Justiţiei (Spania) când a solicitat autorităţilor române transferul deţinutului T.N. în vederea executării restului de pedeapsă a condamnatului, acesta mai avea de executat cel puţin 6 luni din durata pedepsei privative de libertate de 3 ani şi 200 de zile închisoare, inculpatul fiind arestat din data de 28 martie 2011 urmând ca data potenţială de executare a trei pătrimi din pedeapsă fiind la 22 noiembrie 2013 şi două treimi la 6 august 2013 şi data punerii definitive în libertate la data de 12 octombrie 2014.
În contextul cauzei există consimţământul de transfer al condamnatului de a reprezenta manifestarea unilaterală de voinţă prin care să-şi dea acordul de a fi transferat din Regatul Spaniei în România pentru a executa restul pedepsei, consimţământ dat la dat de 5 decembrie 2014 (dosar parchet).
Faptele care au atras condamnarea recurentului T.N. au realizat conţinutul constitutiv al infracţiuni contra sănătăţii publice ce a constat în aceea că la data de 28 martie 2011 numitul T.N. a primit la domiciliul său din oraşul Alicante două colete poştale provenind din Costa Rica în care se aflau 297 g de cocaină pe care intenţiona să le vândă.
Există un acord asupra transferării condamnatului T.N., respectiv cererea formulată de Ministerul de Justiţie din Spania către România (dosar Parchet) prin care se solicită Ministerului de Justiţie din România în vederea executării pedepsei aplicate de Autorităţile Judiciare Spaniole pentru continuarea executării pedepsei penale într-un penitenciar din România.
Criticile invocate de apărătorul recurentului în sensul că acesta nu şi-a dat consimţământul cu privire la transferul acestuia în România pentru continuarea executării pedepsei într-un penitenciar din România conform adresei din data de 25 aprilie 2013 (dosar recurs) nu pot fi apreciate ca fiind relevante la acest moment procesual, întrucât la data de 5 decembrie 2011, persoana transferabilă T.N. şi-a dat consimţământul de a fi transferat într-un penitenciar din România (dosar Parchet).
Cum, în legislaţia actuală nu există norme care să prevadă că persoana transferabilă poate reveni asupra consimţământului dat în sensul acceptării executării pedepsei într-un penitenciar din ţara al cărei cetăţean este, nu se poate primi această critică invocată.
Pentru toate aceste considerente în mod corect s-a dispus de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală prin Sentinţa penală nr. 296 din 6 iulie 2012, transferarea condamnatului T.N. într-un penitenciar din România, în vederea continuării executării pedepsei de 3 ani şi 200 de zile închisoare, şi prin urmare, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 385 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., va respinge recursul declarat de condamnatul persoană transferabilă, ca nefondat.
Va obliga recurentul persoana transferabilă la cheltuieli de judecată conform dispozitivului prezentei decizii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti împotriva Sentinţei penale nr. 296 din 6 iulie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.
Casează în parte sentinţa penală şi rejudecând:
Deduce din pedeapsă aplicată perioada executată de la 28 martie 2011 la 26 octombrie 2011.
Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate care nu sunt contrare prezentei decizii penale.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta intimată persoană transferabilă T.N. împotriva aceleiaşi sentinţei penale.
Obligă recurenta intimată persoană transferabilă T.N. la plata sumei de 420 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 320 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Cheltuielile judiciare ocazionate cu soluţionarea recursului declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, rămân în sarcina statului.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 7 noiembrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3544/2013. Penal. Omorul calificat (art. 175... | ICCJ. Decizia nr. 3448/2013. Penal. Recunoaşterea hotărârilor... → |
|---|
