ICCJ. Decizia nr. 379/2013. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 379/2013
Dosar nr. 4660/3/2012
Şedinţa publică din 4 februarie 2013
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 296/F din 11 aprilie 2012 Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, în baza art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), cu aplicarea art. 14 lit. d) din Legea nr. 143/2000 şi cu aplicarea art. 3201 C. proc. pen., a condamnat inculpatul R.N., la pedeapsa de 7 ani închisoare şi pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b), d), e) C. pen. pe o perioadă de 10 ani.
În baza art. 865 C. pen., a anulat suspendarea sub supraveghere a pedepsei de 4 ani închisoare aplicată inculpatului prin sentinţa penală nr. 999/F din 13 decembrie 2011 a Tribunalului Bucureşti, secţia I-a penală, definitivă prin neapelare.
În baza art. 33 lit. a), 34 lit. b) şi 35 alin. (2) şi (3) C. pen., a contopit pedeapsa de 4 ani închisoare şi pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen. pe o durată de 4 ani, aplicate prin sentinţa penală menţionată, cu pedeapsa aplicată prin prezenta, inculpatul urmând a executa pedeapsa cea mai grea, de 7 ani închisoare şi 10 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b), d), e) C. pen.
S-a făcut aplicarea art. 71-64 lit. a), b), d), e) C. pen. în baza art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP), s-a dedus prevenţia de la 9 noiembrie 2011 la 13 decembrie 2011.
În baza art. 17 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, s-a confiscat de la inculpat suma de 100 RON.
În baza art. 191 alin. (1) C. proc. pen., a fost obligat inculpatul la 2.000 RON cheltuieli judiciare stat.
Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a constat că inculpatul, în cursul cercetării judecătoreşti, a solicitat aplicarea dispoziţiilor art. 3201 C. proc. pen., recunoscând săvârşirea faptelor astfel cum au fost reţinute în actul de sesizare, inclusiv împrejurările referitoare la folosirea minorului la comiterea faptelor, instanţa de fond luând act de manifestarea de voinţă a acestui inculpat.
În aplicarea dispoziţiilor art. 3201 alin. (7) şi (8) C. proc. pen., Tribunalul a reţinut că probele administrate în cursul urmăririi penale sunt suficiente pentru a stabili că fapta există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de inculpat.
În acest sens instanţa de fond a avut în vedere declaraţiile colaboratorului şi investigatorului sub acoperire, date în cursul urmăririi penale, declaraţiile de recunoaştere ale inculpatului, date în aceeaşi fază procesuală şi planşele foto aferente înregistrării video a tranzacţiei, că la data de 13 iulie 2010, inculpatul R.N. a vândut colaboratorului sub acoperire cu nume de cod V.C. trei doze de heroină, în schimbul sumei de 60 RON. Colaboratorul sub acoperire s-a deplasat pe strada R.C., unde s-a întâlnit cu inculpatul R.N., căruia i-a înmânat suma de 60 de RON, pentru cumpărarea a trei doze de heroină. Inculpatul a primit banii şi s-a deplasat în scara nr. 2 a blocului, trimiţând pe fiul său, minor, R.R.S., care a remis colaboratorului sub acoperire dozele de heroină.
Conform raportului de constatare tehnico-ştiinţifică din 16 iulie 2010, cele trei doze remise de inculpat prin intermediul minorului, colaboratorului sub acoperire, conţin 0,18 grame pulbere conţinând heroină şi cafeina, proba fiind consumată în analizele de laborator.
În data de 14 iulie 2010, colaboratorul sub acoperire cu nume de cod V.C. s-a deplasat în jurul orelor 18:30, pe aceeaşi stradă, unde s-a întâlnit cu inculpatul şi de această dată în apropierea blocului, şi i-a înmânat inculpatului suma de 40 de RON Inculpatul s-a deplasat în scara nr. 2 a blocului, şi s-a reîntors însoţit de minorul R.R.S., iar colaboratorul sub acoperire a primit dozele de heroină, două la număr, de la minor.
Cantitatea de substanţă remisă colaboratorului sub acoperire a fost expertizată, raportul de constatare tehnico-ştiinţifică din 16 iulie 2010, constatându-se că proba cu masa totală de 0,11 grame conţine heroină, proba fiind consumată în cursul analizelor de laborator.
Situaţia de fapt în cazul acestui act material a rezultat din probele administrate în cursul urmăririi penale, declaraţiile colaboratorului şi investigatorului sub acoperire, acesta din urmă supraveghind desfăşurarea tranzacţiei, declaraţiile de recunoaştere ale inculpatului, date în cursul urmăririi penale, planşele foto aferente înregistrării audio-video a întâlnirii dintre colaborator şi inculpat.
Instanţa de fond a reţinut în sarcina inculpatului şi aplicarea dispoziţiilor art. 14 lit. d) din Legea nr. 143/2000, întrucât la săvârşirea ambelor acte materiale, s-a folosit de fiul său minor R.R.S. în vârstă de 7 ani.
La individualizarea judiciară a pedepsei, instanţa de fond a avut în vedere criteriile generale prevăzute art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), raportându-se la limitele de pedeapsă reduse urmare a aplicării dispoziţiilor art. 3201 C. proc. pen.
Având în vedere că modalitatea de comitere a faptei relevă o activitate de traficare de droguri cu caracter constant, dezvoltată ca mod de obţinere a unor venituri constante, având în vedere că inculpatul l-a implicat pe minor în comiterea ambelor acte materiale, modul în care a acţionat relevând de asemenea că implicarea minorului în traficul de droguri, la iniţiativa tatălui, avea un caracter constant, şi nu accidental (sens în care Tribunalul face trimitere şi la sentinţa penală nr. 996/F din 13 decembrie 2011 a Tribunalului Bucureşti, secţia I-a penală, prin care inculpatul a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de droguri, de asemenea în formă continuată, pentru fapte comise în aceeaşi perioadă), instanţa de fond a apreciat că nu se justifică reţinerea de circumstanţe atenuante, iar aplicarea unei pedepse cu detenţie, al cărei cuantum va fi stabilit spre minimul special al pedepsei, redus conform art. 3201 C. proc. pen., este singura modalitate de individualizare aptă a asigura atingerea, atât a scopului reeducativ, cât şi de exemplaritate a pedepsei.
Astfel, s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b), d), e) C. pen. pe perioada maximă.
Interzicerea dreptului de a vota a fost apreciată necesară, în opinia Tribunalului, întrucât în raport de natura infracţiunii dar şi de caracterul de durată a activităţii infracţionale desfăşurate, cât şi de modalitatea particulară de comitere a faptei, prin implicarea fiului său minor, inculpatul se recomandă ca fiind o persoană cu un simţ civic extrem de diminuat, lipsit de un grad minim de responsabilitate morală absolut necesară participării la procesul de decizie, prin exercitarea dreptului de vot împotriva acestei sentinţe a declarat apel inculpatul R.N., solicitând, redozarea pedepsei aplicate având în vedere atitudinea sa procesuală sinceră şi împrejurarea că, în opinia sa, a fost provocat de colaboratorul sub acoperire.
Prin decizia penală nr. 189/A din 18 iunie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, a admis apelul declarat de inculpatul R.N. împotriva sentinţei penale nr. 296 din 11 aprilie 2012 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia I-a penală, a desfiinţat, în parte, sentinţa penală atacată şi rejudecând în fond:
A descontopit pedeapsa rezultantă de 7 ani închisoare şi 10 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b), d), e) C. pen., ca pedeapsă complementară, în pedepsele componente, de:
- 7 ani închisoare şi pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b), d), e) C. pen. pe o perioadă de 10 ani, aplicate inculpatului prin sentinţa penală atacată şi
- 4 ani închisoare şi 4 ani pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) C. pen. aplicate prin sentinţa penală nr. 996/F din 13.12.2011 a Tribunalului Bucureşti, secţia I-a penală, rămasă definitivă prin neapelare la 27 decembrie 2011.
A repus pedepsele în individualitatea lor.
În baza art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), art. 14 lit. d) din Legea nr. 143/2000 şi art. 3201 C. proc. pen. a condamnat pe inculpatul R.N. la pedeapsa de 6 ani închisoare, reţinând incidenţa art. 74 alin. (2) C. pen., cu referire la art. 76 lit. b) şi art. 80 C. pen.
În baza art. 65 C. pen. a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b), d), e) C. pen., pe o durată de 4 ani, după executarea pedepsei principale.
În baza art. 865 C. pen. a anulat suspendarea executării pedepsei, de 4 ani închisoare, sub supraveghere, aplicată inculpatului prin sentinţa penală nr. 996/F din 13 decembrie 2011 a Tribunalului Bucureşti, secţia I-a penală şi a contopit pedeapsa de 4 ani închisoare cu pedeapsa de 6 ani închisoare, aplicată prin decizia penală pronunţată, urmând ca inculpatul să execute, în final, pedeapsa cea mai grea, aceea de 6 ani închisoare.
A făcut aplicarea art. 71-64 lit. a), b), d), e) C. pen.
În baza art. 35 alin. (2) C. pen. a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b), d), e) C. pen., pe o durată de 4 ani, după executarea pedepsei principale. A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei penale.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a apreciat că, în mod corect, prima instanţă a reţinut situaţia de fapt şi a încadrat juridic în mod legal cele două acte materiale săvârşite de către apelantul inculpat R.N. în dispoziţiile art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) şi art. 14 lit. d) din Legea nr. 143/2000.
În ceea ce privesc criticile apelantului inculpat, instanţa de apel Ie-a apreciat ca fiind întemeiate şi, în raport de natura şi gravitatea deosebită a infracţiunii, modalitatea şi împrejurările concrete de comitere a faptelor, faptul că inculpatul l-a implicat pe fiul său în vârstă de 7 ani, în comiterea ambelor acte materiale, împrejurarea că a mai fost condamnat anterior pentru comiterea unei fapte similare, concurentă cu infracţiunea din prezenta cauză, dar şi gradul ridicat de pericol social al infracţiunii a reţinut că se impune a reindividualizare judiciară a pedepsei aplicate inculpatului.
Astfel, instanţa de prim control judiciar a apreciat că în cauză, pot fi reţinute, în favoarea inculpatului, circumstanţele atenuante judiciare, prevăzute de art. 74 alin. (2) C. pen., având în vedere cantitatea, relativ modică, de droguri traficată (0,29 grame), dar şi conduita procesuală sinceră a inculpatului avută pe parcursul procesului penal.
Totodată, a opinat că nu se poate reţine incidenţa circumstanţei atenuante judiciare prevăzută de dispoziţiile art. 74 alin. (1) lit. c) C. pen., astfel cum a solicitat apelantul inculpat, nefiind întrunite cerinţele legale, în condiţiile în care, comportarea sinceră a fost valorificată prin aplicarea cauzei legale de atenuare a răspunderii penale, prevăzută de art. 3201 alin. (7) C. proc. pen.
În ceea ce priveşte invocarea, de către apelant, a ipotezei existenţei unei provocări din partea colaboratorului sub acoperire, Curtea a constatat că probele administrate în faza de urmărire penală au demonstrat, fără dubiu, săvârşirea faptelor, în modalitatea menţionată mai sus, de altfel, inculpatului i s-a admis cererea de judecare conform procedurii simplificate, neexistând niciun fel de suspiciuni cu privire la existenţa vreunei provocări a colaboratorului sub acoperire.
În consecinţă, Curtea a dat efect circumstanţei judiciare reţinute prin aplicarea, în mod corespunzător, a dispoziţiilor art. 76 alin. (1) lit. b) C. pen., dat fiind efectul cauzei de atenuare a răspunderii penale prevăzută de art. 3201 alin. (7) C. proc. pen., de reducere a limitelor de pedeapsă cu o treime, raportându-se şi la prevederile art. 80 C. pen., faţă de concursul existent între circumstanţa atenuantă judiciară şi starea de agravare a răspunderii penale constând în forma continuată a infracţiunii de trafic de droguri de mare risc, aşa încât, pedeapsa principală a fost redusă, sub minimum special prevăzut de lege, de 6 ani şi 8 luni închisoare.
De asemenea, a apreciat că apelul declarat de inculpatul R.N. este fondat şi în ceea ce priveşte cuantumul pedepsei complementare, aceasta fiind mult prea mare raportat la cuantumul pedepsei principale aplicate pentru infracţiunea prevăzută de art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000.
În acest sens, a reţinut că, deşi pedepsele complementare trebuie să oglindească, de asemenea, pericolul social al faptei şi periculozitatea inculpatului, totuşi, aceste pedepse nu realizează, în principal şi în mod independent, scopurile represiunii, ci, pentru a-şi atinge menirea, sunt ataşate unei pedepse principale, pe care o completează. Pedeapsa principală trebuie să asigure, în mod precumpănitor, reeducarea inculpatului şi nu pedeapsa complementară. De aceea, stările de agravare a răspunderii penale nu se aplică, în mod direct şi pedepselor complementare, ci le afectează numai indirect, în sensul că, o dată pedeapsa principală stabilită, în raport cu toate agravările legale şi judiciare, acesteia i se ataşează, spre a o complini în realizarea sarcinilor, o pedeapsă complementară.
De altfel, potrivit art. 76 alin. (3) C. pen., când există circumstanţe atenuante, pedeapsa complementară privativă de drepturi, prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită, poate fi înlăturată. Aşadar, legea acordă instanţei această facultate, de a aprecia asupra necesităţii aplicării pedepsei complementare. Instanţa de apel a constatat că această pedeapsă este necesară, având în vedere natura infracţiunii, împrejurările cauzei, dar şi gradul de pericol social al faptei de trafic de droguri de mare risc, dar va avea în vedere şi circumstanţa atenuantă constatată la stabilirea duratei interdicţiei.
În acest sens, a reţinut, în acord cu instanţa de fond, că aplicarea pedepsei complementare a interzicerii dreptului de a vota este necesară, întrucât, în raport de natura infracţiunii, dar şi de caracterul de durată a activităţii infracţionale desfăşurate, cât şi de modalitatea particulară de comitere a faptei, prin implicarea fiului său minor, inculpatul se recomandă ca fiind o persoană cu un simţ civic extrem de diminuat, lipsit de un grad minim de responsabilitate morală absolut necesară participării la procesul de decizie, prin exercitarea dreptului de vot.
Cu referire la implicarea fiului său minor în vârstă de 7 ani la comiterea faptelor, a apreciat că se impune interzicerea drepturilor părinteşti şi asimilate, această pedeapsă complementară fiind necesară în scopul ocrotirii minorului şi pentru prezervarea intereselor sale, deoarece, în mod evident, exercitarea, de către inculpat, a drepturilor de părinte are efecte potenţiale extrem de grave asupra dezvoltării minorului şi educaţiei saie.
Decizia instanţei de apel a fost atacată cu recurs de inculpatul R.N., criticând-o sub aspectul netemeinicie.
În motivele de recurs expuse în şedinţă publică, apărătorul ales al recurentului inculpat a arătat în esenţă că, faţă de inculpat se impunea reţinerea circumstanţelor atenuante prevăzute de art. 72 lit. a) şi c) C. pen. şi, pe cale de consecinţă, în raport de acestea şi de circumstanţele personale ale inculpatului să se dispună o pedeapsa sub minimum special prevăzut de lege.
Faţă de criticile formulate de recurentul inculpat R.N. circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 14 C. proc. pen., Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate pentru următoarele considerente:
Situaţia de fapt reţinută atât de instanţa de fond, cât şi de instanţa de prim control judiciar este în deplină concordanţă cu probele administrate în cauză, din care rezultă, fără dubiu, că inculpatul se face vinovat de săvârşirea infracţiunii reţinută în sarcina sa, fapte care de altfel au fost recunoscute, acesta fiind judecat în baza procedurii simplificate prevăzută de art. 3201 C. proc. pen.
Sub aspectul individualizării pedepsei aplicate, criticile formulate de către recurentul inculpat nu sunt întemeiate, Înalta Curte apreciind că în speţă instanţa de prim control judiciar a făcut o corectă redozare a pedepsei, prin evaluarea tuturor criteriilor specifice acestui proces de alegere a sancţiunii celei mai adecvate, în vederea atingerii finalităţii acesteia.
Individualizarea pedepselor priveşte deopotrivă stabilirea şi aplicarea acestora dar şi adaptarea în funcţie de gradul de pericol social al faptei şi de periculozitatea şi persoana făptuitorului.
Pedeapsa, pe lângă funcţia de constrângere, îndeplineşte şi un rol educativ, de exemplaritate şi de reeducare a infractorului, fiind menită să determine înlăturarea deprinderilor antisociale ale condamnatului.
Funcţia de exemplaritate a pedepsei nu se poate restrânge la exemplaritatea pedepsei aplicate, în sensul de gravitate, ce ar viza maximul sau minimul pedepsei prevăzute pentru respectiva infracţiune, astfel încât în procesul de individualizare a pedepsei trebuie avute în vedere toate criteriile referitoare la dispoziţiile dreptului penal general, limitele speciale ale pedepsei, gradul de pericol social al faptei comise, persoana infractorului şi împrejurările care agravează sau atenuează; răspunderea penală.
Circumstanţele atenuante sunt fapte sau împrejurări prevăzute de lege sau lăsate la aprecierea instanţei care, deşi nu înlătură caracterul penal al faptei, relevă un pericol social redus al acesteia sau o periculozitate redusă a făptuitorului şi care permit judecătorului să aplice o pedeapsă sub minimul special prevăzut de lege.
Individualizarea pedepselor trebuie să respecte principiul proporţionalităţii pedepsei cu natura şi gradul de pericol social al faptei săvârşite, avându-se în vedere drepturile şi libertăţile fundamentale sau alte valori sociale protejate care au fost vătămate prin comiterea infracţiunii.
Conform art. 72 alin. (1) C. pen., „La stabilirea şi aplicare a pedepsei se ţine seama de dispoziţiile părţii generale a acestui cod, de limitele de pedeapsă fixat în partea specială, de gradul de pericol social al faptei săvârşite, de persoana infractorului şi de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.”
Art. 74 C. pen. cuprinde împrejurări de fapt care raportate la cauza pendinte, pot dobândi prin aprecierea instanţei valenţe atenuante. Recunoaşterea unor date şi împrejurări ale realităţii ca circumstanţe atenuante nu este posibilă decât dacă circumstanţele avute în vedere de instanţă reduc în asemenea măsură gravitatea faptei în ansamblu sau îl caracterizează de o asemenea manieră pe inculpat, încât numai aplicarea unei pedepse sub minimul special prevăzut de lege pentru infracţiunea săvârşită în concret, satisface imperativul justei individualizări a pedepsei.
Faţă de critica formulată de recurentul inculpat cu privire la faptul că instanţa de fond şi instanţa de prim control judiciar, în mod nejustificat nu au reţinut şi circumstanţele atenuante prevăzute de art. 74 alin. (1) lit. a) şi c) C. pen., Înalta Curte apreciază că aceasta este neîntemeiată.
Atitudinea sinceră în faţa organelor de urmărire penale şi recunoaşterea faptelor nu pot fi reţinute ca circumstanţe atenuante, în condiţiile în care acestora li s-a dat deja efect prin aplicarea procedurii simplificate prevăzute de art. 3201 C. proc. pen. În procesul de individualizare a pedespei nu se poate da efect dublu aceleiaşi circumstanţe, iar reţinerea procedurii simplificate reglementată de prevederile legale anterior menţionate, are prioritate faţă de reţinerea acestei situaţii ca circumstanţă atenuantă.
În ceea ce priveşte prevederile art. 74 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., instanţa de prim control judiciar a dat efect acestei circumstanţe astfel că, nu poate fi primită susţinerea apărării că în mod greşit aceasta nu a fost reţinută.
Faţă de ansamblul probator existent la dosar Înalta Curte constată că, inculpatul a săvârşit infracţiunea folosindu-se de fiul său minor, împrejurare ce se circumscrie prevederilor art. 75 alin. (1) lit. a) C. pen. astfel, în speţă fiind incidente prevederile art. 80 alin. (2) C. pen. Având în vedere însă, faptul că, în cauza pendinte, cantitatea de droguri traficată a fost mică, la fel şi sumele de bani plătite pentru cumpărarea acestor droguri, inculpatul a demonstrat o conduită corectă, dând dovadă de îndreptare, angajândus-e cu forme legale şi realizând venituri licite cu titlu de continuitate, instanţa de prim control judiciar a apreciat în mod corect că, faţă de inculpat, se poate coborî pedeapsa aplicată sub minimum special cu respectarea însă a proporţionalităţii faţă de activităţile desfăşurate, implicarea fiului său minor în vârstă de 7 ani în activitatea infracţională şi antecedentele penale, inculpatul fiind anterior condamnat pentru infracţiuni similare la pedeapa cu închisoarea a cărei executare a fost suspendată.
În ceea ce priveşte aspectul invocat de apărare în sensul că inculpatul s-a prezentat în faţa organelor de urmărire penală şi în faţa instanţei de judecată ori de câte ori a fost chemat, Înalta Curte apreciază că aceasta reprezintă o atitudine de normalitate, o manifestare a principiului liberului acces la justiţie, inculpatul înţelegând să uzeze de drepturile sale procesuale şi să se prezinte astfel la efectuarea tuturor actelor procesuale şi nu poate fi apreciată decât ca o atitudine de diligenţă faţă de propria persoană în urmărirea unui interes propriu.
În speţă, Înalta Curte constată că, faţă de prevederile art. 76 C. pen., instanţa de prim control judiciar a dat maximă eficienţă circumstanţelor atenuante reţinute in raport de circumstanţele reale şi persoanale ale inculpatului.
În ceea ce privesc pedepsele complementare, Înalta Curte apreciază că acestea au fost în mod corect individualizate.
Recurentul inculpat a dat dovadă de lipsă de responsabilitatea atât în atitudinea sa faţă de societate cât şi în conduita sa ca părinte, implicând fiul său minor în activităţi infracţionale de natură să îi afecteze acestuia normala dezvoltare şi formarea unei imagini corecte faţă de conduita pe care trebuie să o aibă în societate.
Părintele constituie un model pentru copii săi minori care împrumută din atitudinea acestuia şi îşi însuşesc valorile morale şi sociale în baza conduitei pe care o au părinţii şi educaţiei pe care o primesc de la aceştia. Or, dacă părintele este cel care determină minorul să desfăşoare activităţi infracţionale, este o premiză suficientă pentru a considera că respectivul minor trebuie scos din aria de influenţă a părintelui infractor, pentru a putea primi o educaţie în spiritul valorilor sociale şi morale normale ale societăţii.
Faţă de aspectele menţionate, Înalta Curte in acord cu instanţa de prim control judiciar considera necesara aplicarea pe langa pedeapsa principală a pesdepsei complementare a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b), d) şi e) C. pen.
Aşa fiind, Înalta Curte urmează să respingă ca nefondat recursul formulat de inculpatul R.N. împotriva deciziei penale nr. 189/A din 18 iunie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.
În temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul inculpat va fi obligată la plata sumei de 250 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul R.N. împotriva deciziei penale nr. 189/A din 18 iunie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 250 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 4 februarie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 380/2013. Penal. Recunoaşterea hotărârilor... | ICCJ. Decizia nr. 375/2013. Penal → |
|---|
