ICCJ. Decizia nr. 69/2013. Penal. Infractiuni la legea privind drepturile de autor şi drepturile conexe (Legea nr.8/1996). Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 69/2013
Dosar nr. 24334/3/2010
Şedinţa publică din 10 ianuarie 2013
Deliberând asupra recursurilor de faţă pe baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală, în baza sentinţei penale nr. 373 din 29 aprilie 2011 pronunţată în Dosarul nr. 24334/3/2010 a condamnat pe inculpatul S.G. la pedeapsa de 1 an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de însuşire fără drept a calităţii de autor al unei opere.
În baza art. 71 C. pen. şi art. 3 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale s-au interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) C. pen.
În baza art. 81 C. pen. s-a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei pe o durată de 3 ani, termen de încercare stabilit în condiţiile art. 82 C. pen.
În baza art. 359 C. proc. pen. s-a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 83 C. pen., a căror nerespectare are ca urmare revocarea suspendării condiţionate a executării pedepsei.
În baza art. 71 alin. (5) C. pen. s-a dispus suspendarea executării pedepselor accesorii pe durata suspendării condiţionate a executării pedepsei.
S-a luat act că partea civilă I.J.M. a revenit asupra constituirii de parte civilă în procesul penal împotriva inculpatului şi părţii responsabile civilmente SC A.H. SRL.
În baza art. 118 lit. a) C. pen. s-a dispus confiscarea a 1034 exemplare ale lucrării „M.”, L.T. în traducerea lui G.S., bunuri produse prin săvârşirea faptei.
În baza art. 191 alin. (1) C. proc. pen. a fost obligat inculpatul la plata sumei de 25.000 RON cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de stat.
Instanţa a fost sesizată prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de urmărire penală şi criminalistică la 3 mai 2010 consecutiv căruia, potrivit art. 300 C. proc. pen. s-a şi investit cu judecarea cauzei în vederea tragerii la răspundere penală a inculpatului S.G. pentru săvârşirea infracţiunii de însuşire fără drept a calităţii de autor al unei opere, prevăzută de art. 141 teza 1 din Legea nr. 8/1996 privind drepturile de autor şi drepturile conexe, constând în esenţă în aceea că inculpatul, pseudonim literar G.S., şi-a însuşit în mod ilicit o traducere anterioară din limba rusă în limba română a operei „J.” de L.T. efectuată de partea vătămată I.J.M., prin prezentarea acestei traduceri ca fiind propria sa operă de creaţie intelectuală în lucrarea „M.”, editată, tipărită şi publicată de Editura A.H.
Hotărând soluţionarea în fond a cauzei penale prin condamnare în conformitate cu dispoziţiile art. 345 alin. (2) C. proc. pen., după efectuarea cercetării judecătoreşti în condiţiile art. 288-art. 291 C. proc. pen., în cursul căreia au fost administrate probele strânse la urmărirea penală şi alte probe noi instanţa fondului a examinat şi apreciat materialul amintit, confirmând existenţa faptei ilicite dedusă judecăţii şi vinovăţia penală a autorului acesteia, sens în care s-au reţinut următoarele:
La data de 10 decembrie 2008 Fundaţia Culturală I.E., prin reprezentatul său legal, A.P. (pseudonim literar A.C.), a formulat un denunţ penal, adresat iniţial Oficiului Român pentru Drepturi de Autor şi înregistrat ulterior, la 23 ianuarie 2009, la Inspectoratul General al Poliţiei Române, Direcţia de Investigare a Fraudelor, prin care semnala săvârşirea unei fapte de plagiat. În concret, în cuprinsul denunţului se semnalează faptul că traducerea din limba rusă în limba română a lucrării „M." a scriitorului L.T., efectuată de traducătorul G.S., editată, publicată şi distribuită de către SC A.H. SRL, nu reprezintă o operă de creaţie intelectuală originală, ci traducătorul G.S. şi-a însuşit în mod ilicit o traducere anterioară a aceleiaşi opere efectuată de traducătorul I.J.M. sub denumirea de „J.". În plus, în conţinutul sesizării se mai arată că la sfârşitul verii anului 2008 un angajat al Editurii A.H. a contactat-o telefonic pe doamna I.J.M., căreia i-a propus cesiunea drepturilor de autor privitoare la traducerea din limba rusă în limba română a lucrării „J." de L.T., însă aceasta a explicat că nu poate da curs unei asemene propuneri, întrucât drepturile de autor ce poartă asupra traducerii în cauză au fost deja cedate Fundaţiei C.I.E..
În continuare, Editura A.H. i-a propus doamnei A.P., reprezentatul legal al Fundaţiei C.I.E., transmiterea drepturilor de autor privitoare la traducerea lucrării „J." efectuată de I.J.M., însă propunerea a fost declinată pentru motivul că, la rândul său, Fundaţia Culturală I.E. intenţiona ca în anul 2010, an în care se celebrează centenarul morţii scriitorului L.T., să publice lucrarea „J." în traducerea I.J.M. în prestigioasa colecţie „100 C.”. La câteva luni după aceste discuţii, la Târgul de Carte G. din luna noiembrie 2008, Editura A.H. a lansat pe piaţă lucrarea „M." a scriitorului L.T. în traducerea realizată de domnul G.S.
Pentru verificarea aspectelor cuprinse în conţinutul sesizării organele de cercetare penală ale poliţiei judiciare au solicitat specialiştilor din cadrul Oficiului Român pentru Drepturi de Autor efectuarea unei constatări tehnico-ştiinţifice având ca obiect examinarea comparativă a lucrării în litigiu cu denumirea „M." de L.T., în două volume, în traducerea domnului G.S., editată de Editura A.H. şi apărută în Colecţia A. în cursul anului 2008 şi a lucrării „J." de L.T., în două volume, în traducerea realizată de I.J.M., apărută la Editura Fundaţiei Culturale I.E. în 2005.
Raportul de constatare din 10 februarie 2009 stabileşte în concluziile sale la pct. 1 că deşi „între cele două lucrări nu există o identitate perfectă, diferenţele constatate în lucrarea „M." faţă de lucrarea „J." sunt minore, nu schimbă în mod semnificativ traducerea, nu au conotaţiile unui aport intelectual deosebit şi nu constituie trăsături definitorii ale notei personale, ale „amprentei" autorului (traducătorului)" la pct. 3 al concluziilor din acelaşi raport se arată că prin raportare la opera „J.", lucrarea „M." în traducerea efectuată de G.S. apărută la Editura A.H. în anului 2008 constituie o reproducere integrală a primei lucrări în ceea ce priveşte conţinutul traducerii.
În aceste condiţii prin rezoluţia din 29 aprilie 2009 ora 9.00 organele de cercetare penală ale poliţiei judiciare au dispus începerea urmăririi penale „in rem" pentru infracţiunea de reproducere fără drept a operelor sau a produselor purtătoare de drepturi conexe precum şi pentru infracţiunea de însuşire tară drept a calităţii de autor al unei opere, prevăzute de art. 140 alin. (1) lit. a) şi art. 141 din Legea nr. 8/1996 privind drepturile de autor şi drepturile conexe. Prin rezoluţia nr. 697/P/2009 din 29 aprilie 2009 ora 10 Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti a confirmat numai parţial începerea urmăririi penale „in rem" şi anume doar sub aspectul infracţiunii de reproducere fără drept a operelor sau a produselor purtătoare de drepturi conexe prevăzute de art. 140 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 8/1996 privind drepturile de autor şi drepturile conexe.
În continuarea cercetărilor s-a stabilit că lucrarea „J." de L.T. a fost tradusă din limba rusă în limba română de I.J.M. şi a apărut până în prezent în trei ediţii şi anume: prima ediţie apărută la Editura U. în 1975 (vol.I) şi 1976 (vol. II); ediţia a II-a apărută în două volume la Editura E. în 2000 şi ediţia a treia apărută în două volume la Editura Fundaţiei Culturale I.E. în 2005.
La începutul anilor 70 I.J.M. şi soţul acesteia prof. univ. dr. I.I. au fost solicitaţi de Editura U. să participe la redactarea unei lucrări care să fie constituită dintr-o selecţie de texte din lucrarea în limba rusă „J." (D. în ruseşte) a scriitorului rus L.T., textele selectate urmând a fi traduse în limba română. În realizarea acestui proiect literar şi pentru a beneficia de o prezentare cât mai fidelă a lucrării originale a scriitorului L.T. s-a optat pentru ediţia lucrării „J." în 13 volume ce face parte din ediţia jubiliară „O.C." în 90 de volume, Moscova-Leningrad publicate în perioada 1928-1958. Întrucât lucrarea originală în limba rusă nu se găsea pe teritoriul României a fost solicitată cu titlul de împrumut de la Biblioteca Centrală L. din Moscova, care a trimis în ţară un număr de 13 volume din ediţia jubiliară amintită reprezentând lucrarea „J." (D. în ruseşte), mai precis volumele de la 46 inclusiv până la 58 inclusiv, apărute în perioada 1934-1958.
În decurs de aproximativ doi ani I.J.M. împreună cu soţul său I.I. au desfăşurat o intensă muncă de analiză, selecţie şi traducere a textelor din limba rusă în limba română iar la finalul acestei perioade a fost publicată la Editura U., în două volume (vol. 1 în 1975 şi vol. 2 în 1976), lucrarea „J." din L.T. în traducerea I.J.M. şi studiul introductiv, tabelul cronologic, indicii de nume şi notele semnate de I.I.
După apariţia lucrării „J." în limba română cele 13 volume în limba rusă reprezentând lucrarea integrală „J." de L.T. au fost restituite bibliotecii din Moscova.
De la data apariţie primei ediţii din 1975-1976 şi până în prezent lucrarea „J." a mai apărut în două ediţii, în 2000 la Editura E. şi în 2005 la Editura Fundaţiei Culturale I.E.. Din anul 2005 drepturile de utilizare a traducerii lucrării „J.”efectuată de I.J.M. erau deţinute de Fundaţia Culturală I.E. pentru o durată de 9 ani, conform contractului din 24 februarie 2005.
Pentru a elimina orice dubiu cu privire la existenţa sau inexistenţa unei fapte de plagiat în cauză s-a dispus efectuarea unei expertize comparative de către specialişti din cadrul Oficiului Român pentru Drepturi de Autor, care de această dată au avut la dispoziţie toate cele trei ediţii ale lucrării „J." în traducerea I.J.M. În concluziile raportului de expertiză din 22 septembrie 2009 care conţine şi un număr de 47 de anexe, transmis organelor de cercetare penală la 13 aprilie 2010, rezultă în afară de orice dubiu că traducerea din lucrarea „M." nu reprezintă o operă de creaţie intelectuală originală ci este un plagiat, o însuşire ilicită a traducerii ce se regăseşte în lucrarea „J." efectuată de I.J.M. Astfel, la pct. 1 al concluziilor raportului de expertiză se arată că din analiza comparativă vizuală, pagină cu pagină, a conţinutului traducerii cuprins în materialele supuse expertizării s-a constatat că lucrarea „M." de L.T., în traducerea lui G.S., editată de Editura A.H. şi apărută în Colecţia A. în cursul anului 2008 nu este o operă originală, autentică, fiind practic identică cu lucrarea „J." autor L.T., traducerea din limba rusă de I.J.M., ediţia a IlI-a revizuită, publicată de Editura Fundaţiei Culturale I.E. în anul 2005. Pentru exemplificare s-au întocmit: Anexa nr. 20.a şi Anexa nr. 20.b.
Identitatea constatată de expert între lucrarea în litigiu „M." şi lucrarea autentică „J." priveşte atât traducerea în conţinutul său însă identitatea poartă şi asupra unor elemente de structură şi selecţie care fac imposibilă posibilitatea existenţei unei coincidenţe. În ceea ce priveşte conţinutul traducerii expertul menţionează la pct. 2 al concluziilor că „între cele două lucrări: „J.", în toate cele trei ediţii, pe de o parte, respectiv „M." pe de altă parte, există sub aspectul textelor o identitate aproape perfectă, diferenţele constatate fiind minore şi nesemnificative sub aspectul originalităţii creaţiei din cea de a doua lucrare. Aceste diferenţe nu constituie trăsături definitorii ale notei personale ale traducătorului (în speţă ale lui G.S.) şi nu au valoarea unei contribuţii intelectuale cu valenţe literare."
Identitatea este însă perfectă în ceea ce priveşte structura lucrării cât şi selecţiile de texte, care poartă asupra aceloraşi ani, aceloraşi date calendaristice ale aceluiaşi an şi aceloraşi fragmente extrase din conţinutul întregului text care reprezintă însemnările unei zile. Având în vedere că lucrarea originală în limba rusă conţine 13 volume, însumând aproximativ 8 000 de pagini, probabilitatea ca cei doi traducători să selecteze în mod independent aceleaşi texte, de la aceleaşi date şi din aceiaşi ani este exclusă. în plus, lucrarea „M." nu conţine nici măcar un singur text care să nu se regăsească în conţinutul lucrării „J.". Explicaţiile şi argumentele pe care acestea se întemeiază sunt prezentate pe larg în conţinutul raportului de expertiză şi în anexele ataşate acestuia.
După efectuarea expertizei, lucrarea „J." de L.T., în două volume, în traducerea realizată de autorii I.J.M., apărută la Editura U. în 1975 (vol. I) şi 1976 (vol. II), reprezentând prima ediţie a lucrării, a fost restituită Bibliotecii Academiei Române, care a avut amabilitatea să o pună la dispoziţia organelor de urmărire penală pentru efectuarea analizei comparative.
În vederea stabilirii împrejurărilor în care domnul G.S. a efectuat traducerea lucrării „M." au fost solicitate SC A.H. SRL datele de identitate şi de contact ale traducătorului G.S. precum şi informaţii privitoare condiţiile în care a fost efectuată traducerea lucrării în cauză, la editare, tipărire şi tiraj, ocazie cu care s-a stabilit că numele de G.S. este în realitate un pseudonim literar care aparţine scriitorului G.S.
De asemenea, SC A.H. SRL, a transmis organelor de urmărire penală o copie a unui contract de prestări servicii de traducere, din 1 octombrie 2008, încheiat între SC A.H. SRL în calitate de beneficiar şi traducătorul G.S. cu pseudonimul literar G.S., prin care traducătorul se obliga să efectueze traducerea lucrării „M." a scriitorului L.T. pentru suma de 800 RON, în termen de 10 zile, iar beneficiarul se obliga să pună la dispoziţia traducătorului opera în limba rusă pentru efectuarea traducerii.
Prin ordonanţa din 14 aprilie 2010 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de urmărire penală şi criminalistică, în cauză s-a dispus schimbarea încadrării juridice a faptei pentru care s-a început urmărirea penală „in rem" din fapta de reproducere fără drept a unei opere prevăzută art. 140 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 8/1996 în fapta de însuşire fără drept a calităţii de autor al unei opere prev. de art. 141 teza I din Legea nr. 8/1996 privind drepturile de autor şi drepturile conexe. De asemene, prin aceeaşi ordonanţă s-a dispus începerea urmăririi penale „in personam" faţă de învinuitul G.S. Schimbarea încadrării juridice s-a întemeiat pe faptul că existenţa infracţiunii de reproducere fără drept a operelor sau a produselor purtătoare de drepturi conexe presupune sub aspectul elementului material realizarea mai multor copii ale unei opere, multiplicarea acesteia în mai multe exemplare fără acordul titularului, fiind respectată integritatea operei sub aspectul conţinutului cât şi paternitatea acestei în ceea ce priveşte atribuirea ei autorului care a creat-o. Or, în cazul de faţă, fapta cercetată priveşte însuşirea de către învinuitul G.S. a operei unui autor, traducerea lucrării „J." efectuată de autorul I.J.M., şi prezentarea acestei opere ca fiind propria sa creaţie intelectuală în cadrul lucrării „M.", faptă care întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de însuşire fără drept a unei opere, prevăzute de art. 141 teza I din Legea nr. 8/1996 privind drepturile de autor şi drepturile conexe.
Prin declaraţiile date în cauză partea vătămată I.J.M. şi martorul P.A. au confirmat faptul că în cursul verii anului 2008, probabil luna iulie sau august, au fost contactate telefonic de o persoană de sex feminin angajată a Editurii A.H., aceasta fiind identificată pe parcursul cercetărilor în persoana martorului V.I., director executiv al Diviziei de Carte din cadrul SC A.H. SRL, care a solicitat achiziţionarea drepturilor de autor privitoare la traducerea lucrării „J."de L.T., efectuată de I.J.M. însă propunerea a fost refuzată. La rândul său, martorul V.I. confirmă existenţa şi conţinutul discuţiilor telefonice purtate cu partea vătămată I.J.M. şi martorul P.A. astfel cum au fost prezentate de acestea.
Fiind audiat în cauză, inculpatul S.G. a recunoscut comiterea faptei de plagiat arătând că şi-a însuşit fără drept calitatea de autor al traducerii din lucrarea „J." de L.T. efectuată de I.J.M. Acesta a arătat că se află în raporturi de colaborare cu Editura A.H. încă de la înfiinţarea acesteia iar activităţile desfăşurate în concret au fost de coordonator de ediţii şi redactor de carte participând astfel la editarea operelor unor importanţi scriitori. În cursul verii anului 2008 a fost înştiinţat de V.I., director executiv al Diviziei de Carte, că urmează să aibă un volum mare de lucru pentru ca editura să poată scoate pe piaţă unele titluri noi cu ocazia Târgului de Carte G. din luna noiembrie 2008. În acest sens inculpatul relatează că a primit pe e-mail din redacţia editurii mai multe foldere conţinând texte în limba română reprezentând traducerea unei lucrări a scriitorului L.T., texte pe care directorul executiv al Diviziei de Carte V.I. i-a cerut să le „prelucreze" sugerând astfel comiterea unui plagiat. Întrucât prima reacţie a inculpatului a fost să refuze o asemenea solicitare V.I. i-a cerut acestuia să aibă o discuţie cu directorul general al SC A.H. SRL, C.R. pe această temă. întâlnirea cu directorul general C.R. a avut loc după câteva zile şi în cadrul discuţiilor purtate acesta i-a explicat inculpatului S.G. că drepturile de autor asupra traducerii în cauză sunt în curs de achiziţie dar că preventiv, pentru ipoteza în care acest lucru nu se va reuşi şi pentru a nu pierde termenul de lansare de la Târgul de Carte G., i-a cerut să facă unele transformări pe textul traducerii respective în sensul efectuării unor modificări sinonimice la începutul şi la sfârşitul lucrării precum şi la începutul şi sfârşitul fiecărui capitol. Raţiunea acestor modificări, lesne de înţeles, a fost aceea de a crea unele elemente de diferenţiere între traducerea autentică a autorului I.J.M. şi lucrarea reprezentând plagiatul pentru a se putea încerca susţinerea că cele două lucrări nu sunt identice.
În continuare inculpatul G.S., conform declaraţiei sale, a primit asigurări de la C.R. că drepturile de autor ale traducerii vor fi achiziţionate dar i s-a sugerat în acelaşi timp că dacă nu efectuează modificările cerute, colaborarea sa cu SC A.H. SRL va înceta. În consecinţă, inculpatul a procedat la efectuarea modificărilor solicitate şi după ce le-a transmis pe e-mail redacţiei editurii a fost chemat pentru semnarea unui contract în temeiul căruia să poată fi plătit pentru munca prestată. Cu această ocazie a constatat că era vorba de un contract de traducere în care el avea calitatea de traducător a lucrării în conţinutul căreia efectuase modificările solicitate. A acceptat semnarea contractului şi publicarea lucrării „M." ca fiind o traducere realizată de inculpat cu precizarea că a refuzat ca pe lucrare să apară numele său ci a propus ca aceasta să poarte pseudonimul său literar G.S. După apariţia publică a scandalului la începutul anului 2009, privind plagierea traducerii efectuată de I.J.M., în care era implicată şi Editura A.H., SC A.H. SRL a încetat colaborarea cu inculpatul S.G.
Într-adevăr potrivit art. 8 alin. (1). lit. a) din Legea nr. 8/1996 privind drepturile de autor şi drepturile conexe traducerile sunt considerate opere derivate, adică opere a căror creaţie s-a realizat plecând de la una sau mai multe opere preexistente, sunt recunoscute ca opere distincte de creaţie intelectuală şi pe cale de consecinţă traducătorului, ca oricărui alt autor al unei opere de creaţie intelectuală, îi sunt recunoscute cele două categorii de drepturi stabilite de Legea nr. 8/1996, respectiv drepturile morale (art. 10) şi drepturile patrimoniale (art. 13).
În categoria drepturilor morale se regăseşte şi dreptul autorului unei opere de creaţie intelectuală de a pretinde recunoaşterea calităţii de autor al operei, cu alte cuvinte de a revendica paternitatea asupra unei opere. Astfel potrivit art. 10 lit. b) din Legea nr. 8/1996 „autorul unei opere are următoarele drepturi morale: a) dreptul de a decide dacă, în ce mod şi când va fi adusă opera la cunoştinţă publică; b) dreptul de a pretinde recunoaşterea calităţii de autor al operei; c) dreptul de a decide sub ce nume va fi adusă opera la cunoştinţă publică; d) dreptul de a pretinde respectarea integrităţii operei şi de a se opune oricărei modificări, precum şi oricărei atingeri aduse operei, dacă prejudiciază onoarea sau reputaţia sa; e)dreptul de a retracta opera, despăgubind, dacă este cazul, pe titularii drepturilor de utilizare, prejudiciaţi prin exercitarea retractării."
Protecţia juridică a dreptului de paternitate asupra operei, recunoscut autorului şi consacrat în art. 10 din Legea nr. 8/1996, se asigură inclusiv pe cale penală întrucât fapta prin care se încalcă acest drept este considerată infracţiune şi sancţionată ca atare de art. 141 teza I din Legea nr. 8/1996.
Astfel potrivit art. 141 din Legea nr. 8/1996 „constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 5 ani sau cu amendă de la 25.000.000 ROL la 500.000.000 ROL fapta persoanei care îşi însuşeşte, fără drept, calitatea de autor al unei opere sau fapta persoanei care aduce la cunoştinţă publică o operă sub un alt nume decât acela decis de autor."
Analizând latura obiectivă a infracţiunii prevăzute de art. 141 din Legea nr. 8/1996, instanţa a reţinut că elementul material constă în acţiunea de a-şi însuşi în mod ilicit calitatea de autor al unei traduceri anterioare din limba rusă în limba română a operei „J." de L.T. efectuată de partea vătămată, traducătorul I.J.M.
Sub aspectul laturii subiective, inculpatul a acţionat cu vinovăţie în modalitatea intenţiei directe, conform dispoziţiilor art. 19 alin. (1). pct. 1 lit. a) C. pen., întrucât inculpatul a prevăzut rezultatul faptei sale şi a urmărit producerea lui prin săvârşirea faptei.
Instanţa a înlăturat susţinerea inculpatului, prin apărător ales potrivit căreia s-a aflat în eroare de fapt cu privire la activitatea desfăşurată întrucât chiar potrivit declaraţiilor acestuia directorul executiv al Diviziei de Carte, V.I., i-a trimis pe e-mail mai multe foldere conţinând texte în limba română reprezentând traducerea unei lucrări a scriitorului L.T., texte pe care i-a cerut să le „prelucreze" sugerând astfel comiterea unui plagiat. Întrucât prima reacţie a inculpatului a fost să refuze o asemenea solicitare V.I. i-a cerut acestuia să aibă o discuţie cu directorul general al SC A.H. SRL, C.R. şi, dând curs acestei solicitări, i s-a cerut să facă unele transformări pe textul traducerii respective în sensul efectuării unor modificări sinonimice la începutul şi la sfârşitul lucrării precum şi la începutul şi sfârşitul fiecărui capitol pentru a crea unele elemente de diferenţiere între traducerea autentică a autorului I.J.M. şi lucrarea reprezentând plagiatul pentru a se putea încerca susţinerea că cele două lucrări nu sunt identice.
În consecinţă, inculpatul a procedat la efectuarea modificărilor solicitate şi după ce le-a transmis pe e-mail redacţiei editurii a fost chemat pentru semnarea unui contract în temeiul căruia să poată fi plătit pentru munca prestată. Cu această ocazie a constatat că era vorba de un contract de traducere în care el avea calitatea de traducător a lucrării în conţinutul căreia efectuase modificările solicitate. A acceptat semnarea contractului şi publicarea lucrării „M." ca fiind o traducere realizată de inculpat cu precizarea că a refuzat ca pe lucrare să apară numele său ci a propus ca aceasta să poarte pseudonimul său literar G.S.
La individualizarea pedepsei aplicată inculpatului, instanţa a avut în vedere dispoziţiile art. 52 C. pen., precum şi criteriile generale de individualizare prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), respectiv gradul de pericol social al faptei săvârşite, persoana infractorului şi împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.
În concret, instanţa a constatat că fapta inculpatului prezintă un pericol social concret mediu faţă de amploarea lucrării în privinţa căreia a pretins în mod ilicit recunoaşterea dreptului de paternitate ţinându-se totodată cont de lipsa antecedentelor penale şi de atitudinea constant sinceră şi cooperantă a inculpatului, motiv pentru care în baza art. 141 teza I din Legea nr. 8/1996 va condamna pe inculpatul S.G. la pedeapsa de 1 an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de însuşire fără drept a calităţii de autor al unei opere, cuantum apreciat de instanţă ca fiind de natură a asigura îndeplinirea funcţiilor de constrângere, reeducare, exemplaritate şi eliminare ale pedepsei.
Instanța a arătat că aplicarea pedepselor accesorii inculpatului trebuie realizată atât în baza art. 71 şi 64 C. pen., cât şi prin prisma Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, a Protocoalelor adiţionale şi a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului care, în conformitate cu dispoziţiile art. 11 alin. (2) şi art. 20 din Constituţia României, fac parte din dreptul intern ca urmare a ratificării acestei Convenţii de către România prin Legea nr. 30/1994.
Astfel, în cauza Hirst c. Marii Britanii (hotărârea din 30 martie 2004), Curtea a apreciat că o aplicare automată, în temeiul legii, a pedepsei accesorii a interzicerii dreptului de a vota, care nu lasă nici o marjă de apreciere judecătorului naţional în vederea analizării temeiurilor care ar determina luarea acestei măsuri, încalcă art. 3 din Primul Protocol adiţional.
Prin urmare, în aplicarea jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, instanţa nu va aplica în mod automat, ope legis, pedeapsa accesorie prevăzută de art. 64 lit. a) teza I, ci va analiza în ce măsură, în prezenta cauză, aceasta se impune faţă de natura şi gravitatea infracţiunii săvârşite sau comportamentul inculpatului.
În plus, faţă de jurisprudenţa Curţii în materie, instanţa a avut în vedere şi decizia nr. 74 din 5 noiembrie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prin care s-a admis recursul în interesul legii promovat de procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi s-a stabilit că „dispoziţiile art. 71 C. pen. referitoare la pedepsele accesorii se interpretează în sensul că, interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza I-c) C. pen. nu se va face în mod automat, prin efectul legii, ci se va supune aprecierii instanţei, în funcţie de criteriile stabilite în art. 71 alin. (3) C. pen.”.
Astfel, natura faptei săvârşite determină instanţa a apreciat că aplicarea pedepsei accesorii a interzicerii dreptului de a alege, care este o valoare fundamentală într-o societate democratică, nu ar fi proporţională şi justificată, motiv pentru care, în baza art. 71 C. pen. şi art. 3 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, va interzice inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) C. pen., pedeapsă accesorie aplicată alăturat pedepsei principale aplicate în cauză.
Cu privire la individualizarea judiciară a modului de executare a pedepsei, instanţa a reţinut dispoziţiile art. 81 C. pen., conform cărora se poate dispune suspendarea condiţionată a executării pedepsei pe o anumită durată cu îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii: pedeapsa aplicată este închisoarea de cel mult 3 ani sau amendă; infractorul nu a mai fost condamnat anterior la pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni; s-a apreciat de instanţă că scopul pedepsei poate fi atins chiar fără executarea acesteia.
Instanţa a considerat că în prezenta cauză sunt îndeplinite cerinţele prevăzute de legiuitor, condamnarea prin prezenta sentinţă fiind de 1 an închisoare şi inculpatul neavând antecedente penale, astfel încât instanţa a avut convingerea că scopul pedepsei poate fi atins şi fără executarea de către inculpat a pedepsei aplicate.
În baza art. 81 C. pen., a suspendat condiţionat executarea pedepsei pe un termen de încercare de 3 ani, stabilit în condiţiile art. 82 C. pen.
În baza art. 395 C. proc. pen. a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 83 C. pen., a căror nerespectare are drept urmare revocarea suspendării condiţionate a executării pedepsei.
În baza art. 71 alin. (5) C. pen. a suspendat executarea pedepselor accesorii pe durata suspendării condiţionate a executării pedepsei.
Sub aspectul laturii civile, instanţa a constatat faptul că în cursul urmăririi penale partea vătămată I.J.M. a declarat că se constituie parte civilă în procesul penal cu suma de 100.000 euro reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul suferit prin comiterea faptei. De asemenea a constatat faptul că la termenul de judecată din data de 5 octombrie 2010, anterior citirii actului de sesizare, partea civilă I.J.M. a solicitat introducerea în cauză în calitate de parte responsabilă civilmente a Editurii A.H. iar la termenul de judecată din data de 12 aprilie 2011, partea responsabilă civilmente a depus în şedinţă publică declaraţia părţii vătămate autentificată în 5 aprilie 2011 de Biroul Notarial Public I.P.T. prin care aceasta a învederat că renunţă la dreptul pretins judecăţii în Dosarul nr. 24334/3/2010 aflat pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a penală.
Faţă de această manifestare de voinţă, instanţa a luat act că partea civilă I.J.M. a revenit asupra constituirii de parte civilă în procesul penal împotriva inculpatului şi părţii responsabile civilmente SC A.H. SRL.
În privinţa situaţiei tirajului lucrării în litigiu „M." de L.T. în traducerea lui G.S. (S.G.) aceasta a fost tipărit în 1.640 de exemplare din care mai există efectiv în depozitul societăţii situat în comuna Pantelimon, Şoseaua de Centură un număr de 1.034 exemplare.
Având în vedere că acestea reprezintă bunuri care au fost produse prin săvârşirea faptei de plagiat instanţa a dispus confiscarea acestora în temeiul art. 118 alin. (1) lit. a) C. pen.
2. Împotriva hotărârii evocate au declarat în termen legal apeluri inculpatul S.G. şi partea responsabilă civilmente SC A.H. SRL, aducând critici de nelegalitate şi netemeinicie.
Inculpatul S.G. a criticat sentinţa penală pentru greşita interpretare a materialului probator administrat în cauză şi anume a fost ignorată împrejurarea că inculpatul s-a aflat într-o eroare de fapt, în ceea ce priveşte situaţia drepturilor de autor, eroarea fiind posibilă cu concursul direct al părţii responsabile civilmente SC A.H” SRL, în sensul că problema drepturilor de autor ar fi fost rezolvată, această obligaţie revenindu-i în calitate de partea responsabilă civilmente. În acest sens a invocat dispoziţiile art. 10 lit. e) rap. la art. 11 alin. (2) lit. a) C. proc. pen. şi a solicitat achitarea.
În motivarea apelului, inculpatul a arătat că a realizat o „lucrare derivată”, o operă literară prescurtată, cu alt titlu, pornind de la textul original la iniţiativa, comanda şi instrucţiunile părţii responsabile civilmente SC A.H. SRL, care era beneficiarul lucrării autentice. A mai arătat apelantul inculpat că partea responsabilă civilmente i-ar fi ascuns, timp de aproximativ 2 ani, faptul că se desfăşoară o anchetă penală şi există litigii cu privire la lucrarea artistică, sub pretextul că ar fi păstrat confidenţialitatea pseudonimului, folosit la sugestia părţii responsabile civilmente. Apelantul a învederat că a aflat că este acuzat de plagiat numai în momentul când Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie l-a citat să-i prezinte acuzaţiile, dată la care a declarat că a fost indus în eroare şi menţinut în eroare în continuare cu rea credinţă.
Apelantul-inculpat a mai susţinut că a figurat ca martor în dosarul penal, disjuns de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în cadrul cercetării persoanelor care au condus SC A.H. SRL, la vremea respectivă.
Apelantul, parte responsabilă civilmente SC A.H. SRL a criticat sentinţa penală pentru faptul că nu a folosit sintagma „şi respinge în fond acţiunea civilă”.
În sensul celor susţinute au fost invocate dispoziţiile art. 247 C. proc. civ., art. 721 C. proc. civ. şi art. 193 alin. (3) C. proc. civ.
Curtea, examinând hotărârea pe baza temeiurilor invocate şi a cererilor formulate de cei doi apelanţi şi din oficiu a apreciat că apelurile declarate de inculpatul S.G. şi partea responsabilă civilmente SC A.H. SRL sunt fondate, pentru considerentele ce urmează:
Curtea a reţinut că părţile nu au formulat cereri de probe sau readministrarea unor probe de la cercetarea judecătorească.
În fapt, din probele administrate la urmărirea penală şi la instanţa de fond, a rezultat că la data de 10 decembrie 2008, Fundaţia Culturală I.E. a formulat un denunţ prin care a semnalat comiterea unei fapte de însuşire fără drept a calităţii de autor al unei opere, contând în aceea că lucrarea „M." a scriitorului L.T., efectuată de traducătorul G.S., editată, publicată şi distribuită de către SC A.H. SRL, nu reprezintă o operă de creaţie intelectuală originală, ci traducătorul G.S. şi-a însuşit în mod ilicit o traducere anterioară a aceleiaşi opere efectuată de traducătorul I.J.M. sub denumirea de „J.".
S-a constatat că lucrarea „J." L.T. a fost tradusă din limba rusă în limba română de I.J.M. şi a apărut până în prezent în trei ediţii şi anume: prima ediţie apărută în Editura U. în 1975 (vol.I) şi 1976 (vol. II); ediţia a II-a apărută în două volume la Editura E. în 2000; ediţia a III-a apărută în două volume la Editura Fundaţiei Culturale I.E. în 2005. S-a arătat că, aşa cum rezultă din contractul din 24 februarie 2005, drepturile de utilizare a traducerii lucrării „J." efectuată de I.J.M. erau deţinute de Fundaţia Culturală I.E..
În declaraţia dată în cauză inculpatul S.G. a arătat că se află în raporturi de colaborare cu Editura A.H., în calitate de coordonator de editură şi redactor de carte, participând astfel la editarea operelor unor valoroşi scriitori. În cursul anului acesta a fost contactat de directorul executiv al Diviziei de Carte, în vederea unor colaborări pentru Târgul de Carte G., din noiembrie 2008. În continuare a arătat inculpatul că a primit pe e-mail mai multe foldere conţinând texte în limba română reprezentând traducerea unei lucrări a scriitorului L.T., texte pe care directorul executiv V.I. i-a cerut să le prelucreze. Inculpatul a refuzat această cerere. Ulterior inculpatul a avut o discuţie cu directorul general SC A.H. SRL, C.R., acesta explicându-i inculpatului S.G. că drepturile de autor asupra traducerii în cauză sunt în curs de achiziţie şi pentru a nu pierde termenul de lansare este necesar să procedeze imediat la efectuarea lucrării. S-au dat asigurări că drepturile de autor ale traducerii vot fi achiziţionate de partea responsabilă civilmente.
S-a apreciat că prima instanţă a constatat că fapta comisă de inculpat întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de însuşire fără drept a calităţii de autor al unei opere literare, prevăzute de art. 141 teza I din Legea nr. 8/1996, privind drepturile de autor şi drepturile conexe.
Curtea a observat că instanţa de fond a administrat toate probele necesare aflării adevărului şi anume: contractul din 24 februarie 2005 de achiziţionare a drepturilor de autor ale traducerii lucrării „J.” efectuată de I.J.M.; raportul de constatare tehnico-ştiinţifică al O.R.D.A. din 10 februarie 2009; corespondenţa cu Biblioteca Academiei Române; corespondenţa cu Biblioteca Naţională a României; corespondenţa cu Ambasada Federaţiei Ruse la Bucureşti; declaraţia părţii vătămate I.J.M.; declaraţia martorului P.A.; declaraţia martorului V.I.; declaraţia martorului E.M.; declaraţia inculpatului S.G.; raportul de expertiză al O.R.D.A. din 22 septembrie 2009 + 47 anexe + 1 (unu) DVD (volumul 2) şi corespondenţa cu SC A.H. SRL (volumul 3) declaraţia părţii vătămate I.J.M. şi declaraţia martorului P.A.
Curtea a reţinut că o parte importantă din aceste probe nu au fost evaluate corespunzător.
În acest sens a arătat că martorii P.A. şi V.I. au declarat că au existat negocieri repetate privind achiziţionarea drepturilor de autor ale traducerii lucrării „J.”. A apreciat că aceste probe se coroborează cu declaraţiile inculpatului potrivit cărora, la momentul la care a acceptat contractul respectiv, se desfăşurau negocieri pentru achiziţionarea drepturilor de autor ale traducerii „J.” L.T.
De asemenea nu s-a reţinut împrejurarea că obligaţia achiziţionării drepturilor de autor asupra traducerii îi revenea în exclusivitate părţii responsabile civilmente SC A.H. SRL, care a decis, în final aducerea lucrării în cauză la cunoştinţa publică.
Împrejurarea că inculpatul a acceptat lucrarea în condiţiile în care i s-au dat asigurări că vor fi achiziţionate drepturile de autor nu a fost evaluată corect de prima instanţă, în sensul că nu a cunoscut faptul că aceasta se sprijină pe probele concludente şi reprezintă o realitate. Evaluarea judicioasă a acestei împrejurări ar fi condus la concluzia că inculpatul a executat lucrarea aflându-se într-o eroare de fapt, care potrivit art. 51 C. pen., înlătură caracterul penal al faptei.
În consecinţă, apelul inculpatului a fost aprecia ca fiind întemeiat, Curtea dispunând încetarea procesului penal.
Curtea a mai constatat că este întemeiat şi apelul părţii responsabile civilmente SC A.H. SRL. În cursul judecării cauzei la instanţa de fond, partea civilă I.J.M. şi partea responsabilă civilmente SC A.H. SRL au încheiat o „Tranzacţie extrajudiciară” la 5 aprilie 2011, prin care partea responsabilă civilmente s-a obligat să achite suma de 42.000 RON părţii civile, până la 11 aprilie 2011. Urmare acestei tranzacţii, prima instanţă a „luat act că partea civilă I.J.M. a revenit asupra constituirii de partea civilă în procesul penal”.
În conformitate cu art. 161 C. proc. pen., în cursul procesului penal, cu privire la pretenţiile civile, inculpatul, partea civilă şi partea responsabilă civilmente pot încheia o tranzacţie sau un acord de mediere, potrivit legii.
Curtea a observat că la dosarul de fond există o tranzacţie încheiată în condiţiile art. 161 C. proc. pen., prin care s-a stins acţiunea civilă exercitată de partea civilă în cauză.
În consecinţă, Curtea a luat act de această tranzacţie, fiind modalitatea juridică de stingere a acţiunii civile.
Pentru aceste considerente, în baza art. 379 alin. (2) lit. a) C. proc. pen., Curtea a admis apelurile declarate de inculpatul S.G. şi partea responsabilă civilmente SC A.H. SRL, a desfiinţat parţial sentinţa penală nr. 373 din 29 aprilie 2011 a Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a penală şi rejudecând în fond:
În baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., raportat la art. 10 lit. e) C. proc. pen., cu referire la art. 51 C. pen., constatând eroare de fapt, a dispus achitarea inculpatului S.G. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 141 teza I din Legea nr. 8/1996.
A înlăturat aplicarea art. 71 C. pen. şi art. 3 din Protocolul adiţional nr. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen., art. 81-83 C. pen. şi art. 71 alin. (5) C. pen.
A luat act de tranzacţia încheiată între partea civilă I.J.M. şi partea responsabilă civilmente SC A.H. SRL, cu privire la plata integrală a despăgubirilor, precum şi de declaraţia părţii civile I.J.M. prin care renunţă la dreptul pretins judecăţii în prezenta cauză.
S-au menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei penale.
În sensul celor precizate, Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, a pronunţat decizia penală nr. 340/A din 6 decembrie 2011.
3. Împotriva acestei decizii au formulat recursuri în termen legal Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi inculpatul S.G. invocând aspecte de nelegalitate şi netemeinicie.
O primă critică adusă de procuror a constat în omisiunea reprezentării inculpatului S.G. în faţa instanţei de apel de către un apărător ales sau din oficiu la termenul din data de 17 noiembrie 2011, deşi în raport cu maximul pedepsei stabilite de art. 141 din Legea nr. 8/1996 apărarea era obligatorie, critică circumscrisă cazului de casare reglementat în art. 3859 pct. 6 teza a II-a C. proc. pen.
Decizia instanţei de prim control judiciar a fost criticată de către procuror şi din perspectiva contradicţiei existente între considerente şi dispozitiv, prin prisma cazului de casare prevăzut în art. 3859 pct. 10 C. proc. pen.
În fine, a fost invocată greşita achitare a inculpatului sub aspectul săvârşirii infracţiunii prevăzute de art. 141 din Legea nr. 8/1996, potrivit art. 3859 pct. 18 C. proc. pen.
În sprijinul celor susţinute, s-a arătat că sancţiunea nerespectării cerinţei reprezentantării sau asistenţei juridice obligatorii a inculpatului în faţa instanţei de apel este stabilită de art. 197 alin. (2) C. proc. pen. şi constă în nulitatea absolută a actelor procesuale şi procedurale efectuate de instanţa de apel în lipsa apărătorului ales ori numit din oficiu.
În acest sens se susţine că urmare a solicitării instanţei de apel către Baroul Bucureşti, Serviciul de Asistenţă juridică a fost desemnat în cauză un apărător din oficiu în persoana doamnei avocat R.E. (delegaţie aflată la dosar apel), avocata prezentându-se la termenul din 15 septembrie 2011, când inculpatul a lipsit, iar instanţa a dispus amânarea cauzei la cererea avocatului ales al părţii responsabile civilmente.
La următorul termen de judecată, respectiv 17 noiembrie 2011, inculpatul nu s-a prezentat, însă în calitate de reprezentant şi avocat ales s-a prezentat numita V.T.L., lipsă fiind avocatul numit din oficiu (R.E.).
Referatul întocmit de grefierul de şedinţă şi aflat la dosarul cauzei în apel relevă că Baroul Bucureşti, Serviciul de evidenţă a comunicat instanţei de judecată că V.T.L. este „inactivă” din 2005. A mai reieşit că sus-numita nu a depus la dosar o împuternicire avocaţială la termenul din 11 noiembrie 2011.
În aceste împrejurări se arată că Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti a cerut instanţei să solicite verificări la Baroul Bucureşti pentru a stabili dacă numita V.T.L. este membră activă a acestuia şi dacă beneficiază de dreptul de exercitare a profesiei.
Deşi în cauză se impunea efectuarea acestor verificări, instanţa de apel a respins cererea procurorului punând în vedere numitei V.T.L. să facă dovada calităţii sale de avocat cu drepturi depline a Baroului Bucureşti până la momentul pronunţării hotărârii.
În mod nelegal, în opinia procurorului, fără a exista o împuternicire avocaţială la dosar, V.T.L. a pus concluzii privind fondul cauzei, susţinând necesitatea achitării inculpatului în baza art. 11 pct. 2 lit. a)-art. 10 alin. (1) lit. c) C. proc. pen. şi art. 51 C. pen., iar instanţa a dispus amânarea pronunţării pentru a permite acesteia să-şi îndeplinească obligaţiile stabilite prin încheierea de şedinţă.
Prin decizia penală nr. 340/A din 6 decembrie 2011 Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, s-a pronunţat în privinţa fondului în lipsa unei împuterniciri avocaţiale din care să rezulte expres că numita V.T.L. avea dreptul de reprezentare a inculpatului S.G., context în care procurorul apreciază că la termenul din 17 noiembrie 2011 inculpatul nu a fost reprezentat legal.
În sensul celor expuse, s-a invocat decizia nr. 27 din 16 aprilie 2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea unui recurs în interesul legii.
Pe de altă parte, se arată că deşi în considerentele deciziei penale recurate, Curtea de Apel Bucureşti a motivat soluția de achitare pe existenţa unei erori de fapt prevăzută de art. 51 C. pen., cauză ce înlătură caracterul penal al faptei, în continuare, instanţa de apel a menţionat că va dispune încetarea procesului penal.
În aprecierea procurorului această eroare comisă de curte poate fi încadrată în cazul de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 10 C. proc. pen.
Greşita achitare a inculpatului S.G. a făcut obiectul unor ample critici ale Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, invocându-se o eronată evaluare a probelor cauzei, nereţinerea unor împrejurări care atestau că inculpatul a avut reprezentarea faptului că nu ar putea publica opera părţii civile cu numele său în calitate de autor, chiar dacă dreptul privind reproducerea şi difuzarea către public a acesteia ar fi fost anterior sau ulterior achiziţionate.
Prin urmare, în viziunea procurorului chiar dacă partea responsabilă civilmente ar fi achiziţionat drepturile patrimoniale de autor prin reproducerea şi distribuirea operei create de partea civilă, exista obligaţia potrivit art. 10 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 8/1996 de a se publica lucrarea având ca autor pe I.J.M. şi nu pe inculpat, deoarece potrivit art. 11 alin. (1) şi (2) din lege, prerogativele morale ale dreptului de autor nu pot fi transmise prin acte inter vivos.
Se mai invocă în sprijinul săvârşirii de inculpat a infracţiunii reţinute în sarcina sa, concluziile expertizei efectuate de Oficiul Român pentru Drepturi de Autor care relevă că lucrarea „M.” de L.T., în traducerea G.S., editată de Editura H. şi apărută în Colecţia A. în cursul anului 2008 nu este o operă originală, autentică, fiind practic identică cu lucrarea „J.” de autor L.T. traducerea din limba rusă de I.J.M., ediţia a III-a revizuită, publicată de Editura Fundaţiei Culturale I.E. în anul 2005.
Demersurile inculpatului sunt considerate de procuror ca fiind acțiuni de însușire în împrejurarea în care s-a prezentat în faţa părţii responsabile civilmente ca şi autor al unei opere originale, neaducând la cunoştinţa acestuia adevărul, respectiv că era vorba de un plagiat având ca obiect lucrarea publicată de partea civilă.
Dreptul de a fi recunoscut în calitate de autor al unei opere, în conformitate cu art. 10 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 8/1996 face parte din categoria celor morale şi conform art. 11 alin. (1) şi (2) nu poate face obiectul vreunei înstrăinări, singurul mod prin care exerciţiul acestuia poate fi transmisă fiind moştenirea legală.
Recurentul inculpat S.G. a înţeles să critice decizia instanţei de prim control judiciar pentru greşita menţinere a obligării sale la plata integrală a cheltuielilor judiciare în condiţiile în care acţiunea penală a fost rezolvată prin achitare, soluţia instanţei fondului fiind desfiinţată.
Se arată că în raport cu legislaţia şi jurisprudenţa comunitara constantă, atâta vreme cât este înlăturată răspunderea penală, este injust şi abuziv ca cel scos de sub incidenţa legii penale să suporte ca şi măsură punitivă prin asimilare interpretativă, cheltuielile ocazionate pentru condamnarea desfiinţată în calea de atac.
Examinând recursurile declarate în cauză prin prisma motivelor invocate, a criticilor aduse şi în raport cu cazurile de casare invocate, dar şi în conformitate cu prevederile art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie expune:
Contrar primei instanţe de judecată care a constatat că fapta comisă de inculpatul S.G. întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de însuşire fără drept a calităţii de autor al unei opere literare, infracţiune prevăzută şi pedepsit de art. 141 teza I din Legea nr. 8/1996 privind drepturile de autor şi drepturile conexe, instanţa de prim control judiciar a constatat existenţa erorii de fapt, dispunând achitarea inculpatului în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a)-art. 10 lit. e) C. proc. pen. cu referire la art. 51 C. pen.
Curtea a stabilit că deşi instanţa fondului a administrat toate probele necesare aflării adevărului, o parte importantă din aceste probe nu a fost corespunzător evaluată.
Prioritar efectuării oricărui demers propriu cu privire la întrunirea elementelor constitutive ale infracţiunii, a existenţei vreunei cauze de natură a înlătura caracterul penal al faptei reţinută prin actul de inculpare în sarcina lui S.G., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie se impune a analiza criticile aduse de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti care vizează încălcarea dispoziţiilor ce obligă la prezența apărătorului în cursul judecăţii, critici circumscrise cazului de casare reglementat în art. 3859 pct. 6 ultima teză C. proc. pen.
Observând actele procedurale întocmite de instanţa de apel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că în şedinţa publică din 17 noiembrie 2011 la apelul nominal a lipsit apelantul inculpat, fiind reprezentat de apărător ales, avocat V.T.L. La solicitarea procurorului de şedinţă de a se efectua o adresă la Baroul Bucureşti pentru a se comunica instanţei dacă avocatul este membru activ şi în împrejurarea în care însăşi numita V.T.L. a învederat instanţei că la nivelul anului 2005 a avut un litigiu cu Baroul, însă în prezent e membru activ, iar în faţa instanţei fondului a depus un mandat special, căci inculpatul îi este rudă prin alianţă, Curtea a procedat prin a respinge cererea procurorului limitându-se a pune în vedere apărătorului inculpatului de a depune dovada că e membru al baroului Bucureşti cu drepturi depline, sens în care a amânat pronunţarea asupra cauzei succesiv, la 23 noiembrie 2011, 30 noiembrie 2011 şi respectiv 6 decembrie 2011 când a pronunţat decizia recurată.
De subliniat că numita V.T.L. nu a produs la dosarul cauzei dovada solicitată de către instanţă.
În acord cu susţinerile procurorului din cuprinsul motivelor de recurs, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că în prezenta cauză asistenţa juridică a inculpatului are caracter obligatoriu, context în care lipsa apărătorului atrage casarea hotărârii pentru motivul prevăzut în art. 3859 alin. (1) pct. 6 C. proc. pen.
Una din ipotezele ilustrate de jurisprudenţă în sensul incidenţei cazului de casare invocat o constituie asistenţa juridică acordată în procesul penal unui învinuit sau inculpat de o persoană ce nu a dobândit calitatea de avocat în condiţiile Legii nr. 51/1995 modificată prin Legea nr. 255/2004 ceea ce echivalează cu lipsa de apărare.
În speţă de faţă, Curtea fără a proceda la verificările ce se impuneau în a stabili dacă reprezentantul apelantului inculpat era membru activ, cu drepturi depline în cadrul Baroului Bucureşti, a încuviinţat ca numita V.T.L. să pună concluzii la data dezbaterii apelurilor, apreciind că dovada calităţii de avocat poate fi făcută ulterior încheierii dezbaterilor şi amânării pronunţării tocmai pentru aceasta.
În mod evident maniera în care instanţa de prim control judiciar a înţeles să asigure respectarea drepturilor la apărare apelantului inculpat contravine flagrant normelor cu caracter imperativ în materie, echivalând în fapt cu lipsa apărării.
Astfel cum a reieşit, urmare a demersurilor efectuate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin adresa din 5 decembrie 2012 Baroul Bucureşti a comunicat că doamna V.T.L. a fost suspendată din profesia de avocat pentru neplata taxelor şi a contribuţiilor profesionale către Barou, Uniunea Naţională a Barourilor din România şi Casa de Asigurări a Avocaţilor începând cu data de 1 iulie 2005 conform deciziei nr. 1922 din 6 mai 2005.
De altfel, însăşi V.T.L., întrebată de instanţa de apel în legătură cu calitatea sa în cadrul Baroului Bucureşti, membru activ, a recunoscut existenţa unui litigiu şi a învederat aspectul că în faţa instanţei fondului l-ar fi asistat juridic pe inculpat în baza unei procuri speciale.
Rezultă că la data judecăţii în apel persoana ce a acordat asistenţă juridică inculpatului nu îndeplinea cerinţele legii, nefiind membru activ al Baroului Bucureşti, cu drepturi depline, ci era suspendată din motivele evocate în precedent, ceea ce echivalează, conform jurisprudenţei constante în materie dar şi cu doctrina, cu lipsa apărării; V.T.L. neavând dreptul de a exercita această profesie, drept pe care l-a pierdut.
Constatând incidenţa cazului de casare prev.de art. 3859 pct. 6 teza a II-a C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu va mai proceda la examinarea celorlalte critici, apreciind că în temeiul art. 38515 pct. 2 lit. c) C. proc. pen. se impune casarea deciziei instanţei de prim control judiciar şi trimiterea cauzei spre rejudecare curţii de apel, consecinţă a admiterii recursurilor promovate în cauză de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi recurentul inculpat S.G.
În rejudecarea cauzei instanţa de apel urmează a avea în vedere toate criticile avansate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi de inculpatul S.G. împotriva deciziei penale nr. 340/A din 6 decembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.
Casează decizia penală atacată şi trimite cauza spre rejudecarea apelurilor la aceeaşi instanţă.
Onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul intimat inculpat S.G., în sumă de 200 RON, se suportă din fondul Ministerului Justiţiei.
Cheltuielile judiciare ocazionate cu soluţionarea recursului declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, rămân în sarcina statului.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 10 ianuarie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 691/2013. Penal. Traficul de influenţă... | ICCJ. Decizia nr. 689/2013. Penal → |
|---|
