ICCJ. Decizia nr. 748/2013. Penal. Propunere de arestare preventivă a inculpatului (art. 149 ind 1. C.p.p.). Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Încheierea nr. 748/2013
Dosar nr. 219/57/2012
Şedinţa publică din 14 martie 2012
Asupra recursului de faţă
În baza lucrărilor din dosar constată următoarele:
La 8 martie 2012 a fost înregistrat pe rolul Curţi de Apel Alba Iulia, secţia penală, Dosarul nr. 219/57/2012 având ca obiect propunerea formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia de Naţională Anticorupţie - serviciul teritorial Alba Iulia, de luare a măsurii arestării preventive pentru o perioadă de 29 de zile, faţă de inculpatul P.M.M.
În propunerea de arestare preventivă D.N.A. - serviciul teritorial Alba Iulia a arătat că inculpatul P.M.M. este cercetat comiterea infracţiunilor de:
- favorizare a infractorului, prevăzută de art. 17 lit. a) din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 264 C. pen.
- omisiune a sesizării organelor judiciare, prevăzută de art. 263 alin. (2) C. pen.
- fals intelectual, prevăzuta de art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP)
- uz de fals, prevăzuta de art. 291 C. pen.
- încercare a de a determina mărturia mincinoasă, prevăzuta de art. 261 C. pen.
şi că în cauză sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 143 şi art. 148 lit. b) şi f) C. proc. pen.
Prin rezoluţiile nr. 30/P/2012 din 10 februarie 2012 si 6 martie 2012 fată de P.M.M. s-a început urmărirea penala pentru săvârşirea infracţiunilor mai sus - arătate iar prin ordonanţele cu acelaşi număr din data de 7 martie 2012, faţă de acesta a fost pusă in mişcare acţiunea penală, fiind reţinut pe o perioada de 24 de ore, începând cu data de 7 martie 2012, ora 11.00, până la data de 8 martie 2011, ora 11.00.
Curtea de Apel Alba Iulia, secţia penală, prin Încheierea penală nr. 1/ MP din 8 martie 2012, a admis propunerea de arestare preventivă a inculpatului P.M.M. formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - serviciul teritorial Alba Iulia şi în temeiul art. 149 alin. 10, raportat la art. 143 şi art. 148 alin. (1) lit. b) şi f) C. proc. pen., a dispus arestarea preventivă a inculpatului P.M.M., pe o perioadă de 29 de zile, începând cu data punerii în executare a mandatului de arestare, conform art. 149 C. proc. pen.
Cheltuielile judiciare avansate de stat au rama în sarcina acestuia.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut următoarele: Inculpatul P.M.M. este ofiţer de poliţie având gradul de comisar şef, şi îndeplinind de la data de 1 august 2011, funcţia de şef al Poliţiei Oraşului Teiuş.
În subordinea sa se aflu agentul şef adjunct P.E.I., inspectorul B.I.M., agentul L.E.I. şi agentul D.N.
La 18 octombrie 2011, în calitate de agent şef adjunct în cadrul Politiei Oraşului Teiuş - Formaţiunea Ordine şi Siguranţa Publică, în exerciţiul atribuţiilor de serviciu, P.E.I. a sancţionat contravenţional cu suma de 500 lei, pe numitul S.D. Ulterior, la cererea inspectorului B.I.M.,a distrus exemplarul original al procesului-verbal de contravenţie nr. X pe care anterior l-a întocmit, a rescris conţinutul aceluiaşi proces-verbal, înlocuind sancţiunea amenzii cu cea a avertismentului, unităţii de poliţie cauzându-i-se o tulburare însemnată bunului mers al activităţii, corelativ contravenientul fiind avantajat patrimonial (art. 132 din Legea nr. 78/2000, rap. la art. 248 C. pen.).
Ulterior, contravenientului S.D. - agent de pază la SC B. SRL Teiuş, i s-a desfăcut contractul de muncă pentru săvârşirea acestei contravenţii.
Întrucât din discuţiile purtate de martorii H.M.G. - şeful Fabricii B. Teiuş (filele 122-124 d. urm. pen.) şi O.V. - şef al pazei Fabricii B. Teiuş (filele 125-128 d. urm. pen.), cu S.D. acesta Ie-a relatat celor doi că şi-a rezolvat situaţia, în sensul că i-a fost anulată amenda, cei doi martori, la data de 26 octombrie 2011, s-au deplasat la sediul Poliţiei Teiuş pentru a discuta cu inculpatul P.M.M. despre existenţa a 2 sancţiuni contravenţionale pentru aceeaşi faptă.
Cu această ocazie, inculpatul P.M.M. a fost informat de către cei 2 martori asupra situaţiei în care, pentru aceeaşi contravenţie au fost întocmite doua procese-verbale cu sancţiuni diferite.
Inculpatul a efectuat verificări asupra celor relatate de martori, constatând că afirmaţiile celor doi sunt reale. Starea de fapt i-a fost confirmată atât de către agentul sef adjunct P.E.I., cât şi de inspectorul B.I.M.
Cu toate că avea calitatea de conducător al unităţii de politie şi avea obligaţia de a sesiza organele judiciare cu privire la săvârşirea unei fapte penale chiar de către cel puţin unul dintre subordonaţii săi, inculpatul P.M.M. i-a cerut agentului P.E.I. sa întocmească un raport (fila 44 d. urm. pen.) în legătura cu aceasta situaţie, din conţinutul actului întocmit rezultând ca P.E.I. a arătat împrejurarea ca a distrus procesul-verbal iniţial si a întocmit un altul din dorinţa de a-l ajuta pe contravenient să nu îşi piardă locul de muncă.
Mai mult, în intervalul de timp cuprins între 26 octombrie 2011, când a luat la cunoştinţă de săvârşirea unei fapte penale de către subordonatul său, şi 10 ianuarie 2012, data sesizării Parchetului de pe lângă Tribunalul Alba, care a efectuat ancheta faţă de agentul de poliţie P.E.I., inculpatul nu a luat nici o măsură pentru a înştiinţa organele judiciare sau pe şefii săi ierarhici asupra faptului că un poliţist, aflat în exerciţiul atribuţiunilor sale de serviciu, a săvârşit o faptă penală.
După începerea urmăririi penale faţă de P.E.I., la data de 13 ianuarie 2012, organele de anchetă au solicitat Primăriei Stremţ - localitatea de domiciliu a contravenientului S.D., să comunice dacă procesul verbal cu sancţiunea amenzii de 500 lei a fost dat în debit. Aflând despre această situaţie de la Primarul corn. Stremţ, inculpatul P.M.M., la data de 16 ianuarie 2012, a emis şi semnat o adresă către Primăria Stremţ (fila 117 d. urm. pen.), adresă însoţită de copia procesului-verbal al cărui exemplar original ştia ca fusese distrus, ajutându-l astfel pe P.E.I. şi îngreunând urmărirea penală in desfăşurare faţa de acesta.
Adresa şi copia procesului-verbal conţinând sancţiunea amenzii au fost puse la dispoziţia lui P.E.I. de inculpatul P.M.M. şi au fost depuse personal de P.E.I. la Primăria comunei Stremţ, în vederea punerii in executare a sancţiunii amenzii.
Ulterior, la dispoziţia inculpatului, P.E.I. si martora L.E.I. s-au deplasat la domiciliul contravenientului S.D. pentru a-l determina sa achite amenda, fapt care s-a şi petrecut, aceste aspecte rezultând din declaraţiile martorilor S.D. (filele 119-121 d. urm. pen.), L.E.I. (filele 129-132 d. urm. pen.), P.E.I. (filele 133-137 d. urm. pen.). De menţionat că suma de bani cu care S.D. a achitat amenda i-au fost înmânaţi acestuia de către martora L.E.I., care ar fi avut o datorie la contravenient.
După achitarea amenzii în condiţiile dispuse de către inculpat, chitanţa doveditoare a fost preluată de la contravenientul S.D. de către cei doi agenţi de poliţie şi remisă în aceeaşi zi în mod direct inculpatului P.M.M. atunci când aceştia s-au întors la sediul poliţiei.
Agentul şef adjunct P.E.I. a fost trimis în judecată prin Rechizitoriul nr. 57/P/2012 din 26 ianuarie 2012 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Alba-Iulia pentru fapte de corupţie.
Rezultând implicarea a doi ofiţeri de poliţie judiciară (P.M.M. si B.I.M.) în acţiunile de ascundere a acestor nelegalităţi, prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Alba s-a dispus disjungerea si declinarea cauzei la DNA - serviciul teritorial Alba-Iulia, in vederea efectuării cercetărilor.
Realizând gravitatea situaţiei, cu scopul de a putea invoca cauza de nepedepsire a desistării, inc. P.M.M. a întocmit înscrisul denumit „proces-verbal” pe care l-a datat 4 ianuarie 2012 (filele 106-109 d. urm. pen.) şi înregistrat la data de 18 ianuarie 2012, în cuprinsul căruia a consemnat că s-a sesizat cu privire la faptele penale ale numitului P.E.I.; înscrisul a fost depus ulterior la I.P.J. Alba - Compartimentul Control Intern.
La fel, inculpatul a tehnoredactat un „proces-verbal”, tot cu data de 4 ianuarie 2012 pe care l-a înregistrat cu data de 18 ianuarie 2012, în care arăta în esenţă, că doar la 4 ianuarie 2012, găsind în mapa de lucrări documentaţia referitoare la sancţiunile contravenţionale, a aflat că procesul verbal cu sancţiunea contravenţională a amenzii a fost rupt.
Din verificările efectuate (filele 47-48 d. urm. pen.) a rezultat că, în realitate, înscrisul denumit „proces-verbal” a fost întocmit în ziua de 19 ianuarie 2012, ora 1847; ca atare, realitatea scriptică nu corespunde celei faptice iar procesul-verbal are valoarea unui înscris „pro causa”, in vederea înlăturării răspunderii penale.
Prin atestarea unei date nereale în acest înscris, inculpatul P.M.M. a urmărit de fapt să inducă din nou în eroare organele judiciare cu privire la buna sa credinţă şi la modul în care şi-a exercitat atribuţiile de serviciu respectiv că s-ar fi sesizat la o dată anterioară formarii dosarului penal privind pe P.E.I.
Ulterior, după declanşarea anchetei penale în ce-l priveşte, inculpatul P.M.M. a luat legătura cu martorul D.N. şi cu P.E.I., subordonaţi ai săi, cărora Ie-a indicat conţinutul concret al declaraţiilor pe care aceştia urmau să le dea la D.N.A. - serviciul teritorial Alba-Iulia astfel încât prin administrarea acestor probe să-i fie asigurată scăparea şi, în cele din urmă, exonerarea sa de răspundere penală.
La fel, inculpatul P.M.M. a întreprins, in mod repetat, acţiuni de determinare a subordonaţilor chemaţi in calitate de martori in cauză, pentru ca aceştia sa dea declaraţii care să îi fie favorabile şi să îl disculpe.
Relevante in acest sens sunt discuţiile cu martorul D.N., purtate şi interceptate înainte ca acesta sa fie audiat in calitate de martor in cauza, în care îi cere in mod explicit „să nu îl bage în necaz şi să confirme varianta lui” (filele 81-83 d. urm. pen.).
De asemenea, martora L.E.I. a pus la dispoziţie o înregistrare audio din care a reieşit faptul că inculpatul P.M.M. a încercat să influenţeze declaraţia martorului P.E.I. căruia i-a solicitat să declare că a văzut că la data de 04 ianuarie 2012 a redactat olograf procesul-verbal de sesizare cu privire la fapte comise de către martor (fila 97 d. urm. pen.).
Instanţa de fond a apreciat că în cauză sunt întrunite condiţiile prev. de art. 143 alin. (1) C. proc. pen., existând probe şi indicii temeinice din care rezultă presupunerea rezonabilă că inculpatul P.M.M. ar fi săvârşit faptele de care este acuzat - fapte prevăzute de legea penală - şi există totodată cazurile în care se dispune arestarea inculpatului prevăzute de art. 148 alin. (1) lit. b) şi f) C. proc. pen.
S-a reţinut că din coroborarea actelor existente la dosarul cauzei, a declaraţiilor martorilor, a proceselor verbale de transcriere a convorbirilor telefonice purtate de martorii P.E.I. cu L.E.I. şi ambientale a discuţiilor purtate de inculpat cu martorul D.N., a rapoartelor ridicate, a actelor ridicate de la Poliţia Teiuş şi de la Primăria Stremţ, precum şi din declaraţiile inculpatului rezultă existenţa unor fapte sau informaţii apte să convingă un observator obiectiv că este posibil ca acesta să fi săvârşit infracţiunile, fapte care sunt incompatibile cu funcţia deţinută ca ofiţer de poliţie cu funcţie de comandă, care trebuia să vegheze la respectarea şi aplicarea legii. Cu privire la temeiurile arestării:
S-a reţinut că în cauză există temeiul prev. de art. 148 alin. (1) lit. b) C. proc. pen. „există date că acesta încearcă să zădărnicească în mod direct sau indirect aflarea adevărului prin influenţarea unei părţi, a unui martor sau expert, ori prin distrugerea, alterarea sau sustragerea mijloacelor materiale de probă” deoarece din discuţiile înregistrate ambiental, purtate de inculpat cu martorul D.N. (filele 77-79 şi 81-83 d. urm. pen.), a rezultat cu evidenţă că inculpatul l-a instruit pe martor ce anume să declare când va fi întrebat de către organele de ancheta, atrăgându-i atenţia să declare în aşa fel încât „să nu îl bage la necaz”.
La fel, din înregistrarea depusă de martora L.E.I. (filele 87-97 d. urm. pen.), înregistrare conţinând o discuţie telefonică purtată de martoră cu P.E.I., rezultă preocuparea inculpatului de a influenţa, prin depoziţiile martorilor anchete, în aşa fel încât să nu rezulte implicarea sa.
S-a arătat că Jurisprudenţa CEDO a statuat că, în cazul infracţiunilor de corupţie sau în legătură cu faptele de corupţie, controlul continuu şi limitarea contactului inculpatului cu alte persoane poate fi esenţial în a putea evita ascunderea probelor şi, mai important, influenţarea martorilor (Dudek vs. Polonia).
În speţa prezentă, faptele prezumat a fi fost săvârşite de către inculpat sunt dintre acelea în legătură cu serviciul şi se referă la infracţiuni care împiedică înfăptuirea justiţiei, fapte presupus a fi fost săvârşite de o persoană pusă să vegheze la respectarea şi aplicarea legii, astfel că şi în acest caz se justifică detenţia provizorie.
De altfel, interesul public pentru apărarea ordinii de drept şi înfăptuirea justiţiei este precumpănitor faţă de libertatea persoanei, iar acuzaţia săvârşirii unor fapte de asemenea natură justifică necesitatea detenţiei preventive a inculpatului.
Curtea a apreciat că printre riscurile pertinente care sunt de natură să justifice luarea faţă de inculpat a măsurii detenţiei provizorii sunt acelea că inculpatul odată eliberat va suprima probe sau va exercita presiuni asupra martorilor, ori va stabili înţelegeri dăunătoare anchetei, cu diferite persoane capabile să-i ofere un sprijin (Ringeisen/ Austria 1998). S-a mai reamintit că, în speţa de faţă, este justificată plasarea inculpatului în detenţie, cel puţin la începutul anchetei, pentru a-l împiedica să o perturbe.
În ceea ce priveşte condiţiile prevăzute de art. 148 lit. f) C. proc. pen., s-a arătat că prima cerinţă este îndeplinită pentru trei dinte acuzaţii, cele care se referă la fapte împotriva înfăptuirii justiţiei, întrucât infracţiunile pentru care se solicita arestarea preventivă se sancţionează cu o pedeapsă mai mare de 4 ani închisoare.
Curtea de Apel a mai reţinut că starea de pericol concret pentru ordinea publică este evidentă şi se reflectă în amploarea cazurilor de nerespectare a legii chiar de către persoanele abilitate şi obligate de lege să vegheze la respectarea ei, persoane bănuite a acţiona tocmai în favoarea celor care săvârşesc fapte penale. Starea de pericol este evidenţiată şi de calitatea pe care o deţinea inculpatul, de autoritatea sa şi de atribuţiile de serviciu pe care trebuia să le îndeplinească şi de faptul că tocmai în această calitate a înţeles să acţioneze nu numai contrar legii, ci chiar să zădărnicească anchete aflate în derulare.
Rezonanţa socială a unor astfel de fapte grave, atât în rândul comunităţii locale, dar si la nivelul întregii ordini sociale, intr-un context în care asemenea fapte se încearcă a fi devoalate, determină o aşteptare justificată a opiniei publice care se aşteaptă la o reacţie cât mai promptă si eficientă a organelor judiciare.
În cazul de faţă, săvârşirea unor astfel de infracţiuni ca a celea ce ar putea fi reţinute în sarcina inculpatului - incompatibile cu funcţia deţinută,implicând atribuţii de respectare şi aplicare a legii şi nu de eludare a ei, având în vedere natura relaţiilor socio-profesionale afectate, face ca lăsarea in libertate a inculpatului să constituie un pericol real şi actual pentru ordinea publica.
Curtea Europeana a Drepturilor Omului a acceptat, în cauza Letellier c. Franţei, că în circumstanţe excepţionale, prin gravitatea lor deosebită si prin reacţia publicului la săvârşirea lor, anumite infracţiuni pot să suscite o tulburare socială de natură sa justifice detenţia înainte de proces, cel puţin pentru un timp.
Gradul de pericol social al faptelor grave săvârşite de persoane care sunt datoare să aplice legea şi să verifice respectarea acesteia este dat şi de calitatea persoanei, iar inculpatul care a abuzat de această funcţie, a abuzat de fapt, de încrederea inerentă funcţiei publice, iar faptele ilegale afectează direct, prin percepţia creată la nivelul opiniei publice, un întreg corp profesional al poliţiştilor şi al organelor de urmărire penală, chemate să aplice legea penală fără discriminare, tuturor persoanelor şi nu să o folosească în interes propriu.
Periculozitatea acestor fapte are efecte directe în rândul cetăţenilor oneşti care pot fi determinaţi la rândul lor să apeleze la astfel de metode ilegale, încurajaţi de comportamentul infracţional al funcţionarilor cu atribuţii de respectare şi aplicare a legii, care încalcă legea, iar măsura preventivă a arestării este întemeiată pe elementele substanţiale ce trebuie sa asigure descurajarea unor astfel de comportamente.
Împotriva acestei încheieri, în termen legal, inculpatul P.M.M. a declarat recursul de faţă, prin care a criticat hotărârea pentru nelegalitate şi netemeinicie solicitând, în principal, respingerea propunerii de arestare preventivă, măsură care a fost apreciată că fiind exagerată, iar în subsidiar, dispunerea unei alte măsuri preventive fără privare de libertate.
Analizând recursul declarat, potrivit susţinerilor orale ale apărătorului recurentului inculpat, precum şi susţinerilor reprezentantului Parchetului, (astfel cum au fost redate detaliat, mai sus, în partea introductivă a prezentei încheieri) ca şi în raport cu conţinutul actelor şi lucrărilor de la dosar dar şi din oficiu, sub toate aspectele de legalitate şi temeinicie, Înalta Curte constată că recursul declarat este fondat, pentru considerentele se vor arăta în continuare:
Art. 23 din Constituţia României garantează libertatea individuală şi siguranţa persoanei.
Din prevederile acestui text constituţional art. 23 rezultă interesul evident pe care l-a manifestat legiuitorul constituţional în legătură cu reglementarea clară şi precisă a măsurii arestării preventive. Acest lucru este rezultatul faptului că libertatea individuală se integrează în valorile supreme garantate prin art. 1 din Constituţie, că arestarea preventivă este o măsură care afectează grav această libertate, că prezumţia de nevinovăţie este unul dintre principiile constituţionale.
Prin urmare, art. 23 din Constituţie conferă arestării preventive o configuraţie juridică de sine stătătoare, separabilă de restul operaţiunilor fireşti, judiciare. Constituţia reglementează arestarea ca măsură ce se supune unor reguli generale, care protejează libertatea persoanei şi permite justiţiei să se deruleze.
În conformitate cu dispoziţiile art. 5, paragraful 1 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, ratificată de România, orice persoană are dreptul la libertate şi nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa. Proclamând dreptul la libertate, Convenţia consacră implicit principiul după care nici o persoană nu trebuie să fie lipsită de libertate în mod arbitrar. De la această regulă există excepţia privării licite de libertate, circumscrisă cazurilor prevăzute, în mod expres şi limitativ, de dispoziţiile art. 5, paragraful 1 lit. c) din CEDO.
Potrivit textului invocat, o persoană poate fi privată de libertate dacă a fost arestată sau reţinută în vederea aducerii sale în fata autorităţii judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârşit o infracţiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia.
În materia privării de libertate, Convenţia trimite, în esenţă, la legislaţia naţională şi la aplicabilitatea dreptului intern.
Legalitatea sau regularitatea detenţiei obligă ca arestarea preventivă a unei persoane şi menţinerea acestei măsuri să se facă în conformitate cu normele de fond şi de procedură prevăzute de legea naţională care, la rândul lor, trebuie să fie compatibile cu dispoziţiile Convenţiei şi să asigure protejarea individului împotriva arbitrariului.
Conform dreptului intern, respectiv, dispoziţiilor art. 1491 C. proc. pen., procurorul poate solicita arestarea preventivă a inculpatului, în cursul urmăririi penale, „dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 143 şi există vreunul dintre cazurile prevăzute de art. 148” C. proc. pen., când consideră că este în interesul urmăririi penale luarea acestei măsuri şi „numai după ascultarea inculpatului, în prezenţa apărătorului”.
Articolul 143 alin. (1) C. proc. pen. prevede că „măsura reţinerii poate fi luată numai după ascultarea învinuitului sau inculpatului în prezenţa apărătorului, dacă sunt probe sau indicii temeinice că a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală”.
Art. 681 C. proc. pen., definind noţiunea de indicii temeinice, precizează că acestea există „atunci când din datele existente în cauză, rezultă presupunerea rezonabilă că persoana faţă de care se efectuează acte premergătoare sau acte de urmărire penală a săvârşit fapta”.
Astfel cum a statuat şi instanţa de contencios european, pericolul de împiedicare a bunei desfăşurări a procedurii penale nu poate fi invocat în mod abstract de autorităţi, ci trebuie să se bazeze pe probe faptice (cauza Becciev c. Moldovei). La fel este şi cazul tulburării ordinii publice: dacă un astfel de motiv poate intra în discuţie din perspectiva art. 5, în aceste circumstanţe excepţionale, şi în măsura în care dreptul intern recunoaşte această noţiune, el nu poate fi considerat ca relevant şi suficient decât dacă se întemeiază pe fapte de natură să demonstreze că punerea în libertate a deţinutului ar tulbura într-adevăr ordinea publică (cauza Letellier c. Franţei). La menţinerea unei persoane în detenţie, instanţele de judecată nu trebuie să se raporteze numai la gravitatea faptelor, ci şi la alte circumstanţe, în special cu privire la caracterul persoanei în cauză, domiciliul său, profesia, resursele materiale, legătura cu familia ( cauza Neumeister c. Austriei).
În ceea ce priveşte natura şi pericolul social al infracţiunilor pentru care a fost trimis în judecată inculpatul, este adevărat că - în măsura în care se va dovedi că ele există şi au fost comise cu vinovăţie de acesta - sunt grave, dar natura şi gravitatea faptelor nu pot constitui criterii care să îl excludă de plano pe inculpat la dreptul legal şi constituţional de a fi pus în libertate în cursul procedurii; aceasta cu atât mai mult cu cât, o dată cu trecerea timpului, rezonanţa socială negativă a faptelor se estompează.
A considera că o persoană acuzată de fapte de o anumită gravitate trebuie arestată preventiv şi menţinută în această stare până la soluţionarea fondului cauzei sau până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, care, eventual, s-ar pronunţa în cauză, fără posibilitatea de a fi pusă în libertate în cursul procedurii, este nepermis, fiind contrar legii.
Pe de altă parte, regula respectării libertăţii individuale stabilită în art. 5 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, consacrată şi de legislaţia internă, inclusiv la nivel constituţional, permite aşa cum s-a arătat, derogări dar numai în cazuri excepţionale, care reclamă protejarea interesului public.
Tulburarea ordinii publice, provocată ca urmare a comiterii unei infracţiuni, nu poate constitui un motiv pertinent şi suficient pentru refuzul de liberare din detenţie provizorie decât dacă indicii concrete demonstrează că, prin lăsarea acuzatului în libertate, ordinea publică ar fi realmente ameninţată.
Ori de câte ori acest risc nu poate fi în mod rezonabil reţinut, persoana acuzată este îndreptăţită să obţină punerea sa în libertate, înainte de a fi judecată.
Natura faptelor, gravitatea şi efectele lor nu justifică, în sine, necesitatea continuării prevenţiei în lipsa unor fapte care să demonstreze că eliberarea acuzatului ar aduce cu adevărat prejudicii ordinii publice.
Cu privire la persoana inculpatului P.M.M., Înalta Curte reţine că nu este cunoscut cu antecedente penale, are un domiciliu stabil, este absolvent de studii superioare, are o familie închegată, cu un copil minor în întreţinere.
Înlocuirea măsurii arestării preventive cu o altă măsură preventivă mai puţin intruzivă se impune a fi dispusă şi din perspectiva art. 5 paragraf 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, potrivit căruia, „orice persoană arestată sau deţinută în condiţiile prevăzute de paragraful 1 lit. c) din prezentul articol are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unor garanţii care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere”.
Înalta Curte, în baza propriului examen efectuat asupra condiţiilor de legalitate şi temeinicie a dispoziţiei de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi ţara constată că această măsură este justificată, în raport cu cele trei criterii stabilite prin jurisprudenţa Curţii Europene şi cu probele existente la dosarul cauzei.
Aşa fiind, Înalta Curte, în temeiul art. 38515 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., urmează să admită recursul declarat de inculpatul P.M.M., să dispună casarea încheierii atacate şi, rejudecând, să respingă propunerea de arestare preventivă a inculpatului P.M.M., formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - serviciul teritorial Alba Iulia.
Totodată, va dispune punerea de îndată în libertate a inculpatului P.M.M. de sub puterea mandatului de arestare preventivă nr. 11 din 8 martie 2012, emis de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia penală, în Dosarul nr. 219/57/2012, dacă nu este arestat în altă cauză.
În baza art. 1491 alin. (12), raportat la art. 146 alin. (111) cu referire la art. 1451 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., va lua faţă de inculpat măsura obligării de a nu părăsi ţara, pe o durată de 30 de zile de la data punerii efective în libertate a acestuia.
Potrivit art. 1451, raportat la art. 145 alin. (11) şi (12) C. proc. pen., pe durata măsurii obligării de a nu părăsi ţara, va dispune ca inculpatul să respecte următoarele obligaţii:
- să se prezinte la organul de urmărire penală sau, după caz, la instanţa de judecată, ori de câte ori este chemat;
- să se prezinte la organul de poliţie în a cărui rază teritorială domiciliază, conform programului de supraveghere întocmit de organul de poliţie sau ori de câte ori este chemat;
- să nu îşi schimbe locuinţa fără încuviinţarea organului judiciar;
- să nu deţină, să nu folosească şi să nu poarte nicio categorie de arme;
- să nu ia legătura cu numiţii P.E.I., S.D., L.E.I., B.I.M., O.V., H.M.G. şi D.N.
Va fi atrasă atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 145 alin. (22) C. proc. pen., în sensul că, în caz de încălcare cu rea credinţă a măsurii sau obligaţiilor care îi revin, se va lua faţă de acesta măsura arestării preventive.
Va dispune efectuarea cuvenitelor comunicări conform art. 1451 raportat la art. 145 alin. (21) C. proc. pen.
Cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului, iar onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 25 lei, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D I S P U N E
Admite recursul declarat de inculpatul P.M.M. împotriva încheierii penale nr. 1/ MP din 8 martie 2012 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia penală, pronunţată în Dosarul nr. 219/57/2012.
Casează încheierea atacată şi, rejudecând:
Respinge propunerea de arestare preventivă a inculpatului P.M.M., formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - serviciul teritorial Alba Iulia.
Dispune punerea de îndată în libertate a inculpatului P.M.M. de sub puterea mandatului de arestare preventivă nr. 11 din 8 martie 2012 emis de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia penală, în Dosarul nr. 219/57/2012, dacă nu este arestat în altă cauză.
În baza art. 1491 alin. (12) raportat la art. 146 alin. (111) cu referire la art. 1451 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., dispune luarea faţă de inculpat a măsurii obligării de a nu părăsi ţara, pe o durată de 30 de zile de la data punerii efective în libertate a acestuia.
Potrivit art. 1451 raportat la art. 145 alin. (11) şi (12) C. proc. pen., pe durata măsurii obligării de a nu părăsi ţara, inculpatul va respecta următoarele obligaţii:
- să se prezinte la organul de urmărire penală sau, după caz, la instanţa de judecată ori de câte ori este chemat;
- să se prezinte la organul de poliţie în a cărui rază teritorială domiciliază, conform programului de supraveghere întocmit de organul de poliţie sau ori de câte ori este chemat;
- să nu îşi schimbe locuinţa fără încuviinţarea organului judiciar;
- să nu deţină, să nu folosească şi să nu poarte nicio categorie de arme;
- să nu ia legătura cu numiţii P.E.I., S.D., L.E.I., B.I.M., O.V., H.M.G. şi D.N.
Atrage atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 145 alin. (22) C. proc. pen., în sensul că, în caz de încălcare cu rea credinţă a măsurii sau obligaţiilor care îi revin, se va lua faţă de acesta măsura arestării preventive.
Dispune efectuarea cuvenitelor comunicări conform art. 1451 raportat la art. 145 alin. (21) C. proc. pen.
Cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului.
Onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 25 lei, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 14 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 567/2013. Penal. Plângere împotriva... | ICCJ. Decizia nr. 511/2013. Penal. Strămutare (art. 55 CPP... → |
|---|
