ICCJ. Decizia nr. 788/2013. Penal
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 788/2013
Dosar nr. 41777/3/2012/a2
Şedinţa publică din 4 martie 2013
Asupra recursului penal de faţă ;
Examinând actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
Prin încheierea din 14 februarie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală în Dosarul nr. 41777/3/2012 (504/2013), instanţa a dispus menţinerea stării de arest preventiv a inculpatului D.V.B. şi a constatat legalitatea şi temeinicia acestei măsuri.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că temeiurile de fapt şi de drept care au determinat arestarea preventivă a inculpatului nu s-au schimbat şi justifică în continuare privarea de libertate a acestuia.
S-a constatat că probele administrate în cauză relevă indicii temeinice, în sensul art. 143 alin. (1) şi art. 681 C. proc. pen., ale săvârşirii de către inculpat a infracţiunilor imputate.
De asemenea, s-a constatat că sunt îndeplinite cumulativ condiţiile impuse de art. 148 lit. f) C. proc. pen., atât în ceea ce priveşte pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunile deduse judecăţii, mai mare de 4 ani, dar şi sub aspectul existenţei probelor că lăsarea în libertate a inculpatului prezintă pericol concret pentru ordinea publică, pericol ce rezidă în modalitatea şi împrejurările concrete de săvârşire a faptelor presupus a fi fost comise, gravitatea acestora, sentimentul de teamă şi insecuritate pe care astfel de fapte îl generează în rândul societăţii civile, aspecte care, în opinia instanţei, denotă periculozitate şi justifică o reacţie fermă din partea autorităţilor statului.
Curtea a reţinut că în cauză, a intervenit o hotărâre de condamnare în primă instanţă faţă de inculpat, aspect care atrage incidenţa art. 5 parag. 1 lit. a) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Prin urmare, Curtea a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 143 alin. (1) C. proc. pen. şi art. 681 din acelaşi cod, cu referire la art. 148 lit. f) C. proc. pen. şi a constatat legalitatea şi temeinicia măsurii arestării preventive a inculpatului D.V.B., cu consecinţa menţinerii stării de arest preventiv a acestuia.
Împotriva acestei încheieri, în termen legal, a declarat recurs inculpatul D.V.B..
Înalta Curte, examinând recursul declarat de inculpat pe baza lucrărilor şi a materialului probator din dosarul cauzei, constată că acesta nu este fondat.
Potrivit dispoziţiilor art. 160b alin. (1) C. proc. pen., instanţa de judecată, în exercitarea atribuţiilor de control judiciar, este obligată să verifice periodic legalitatea şi temeinicia arestării preventive.
Conform alin. (3) al aceluiaşi articol, când instanţa constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate, dispune, prin încheiere motivată, menţinerea arestării preventive.
În cauză, Curtea de Apel Bucureşti a procedat la efectuarea verificărilor dispuse de legea procesual penală şi a constatat, în mod justificat, că temeiurile de fapt şi de drept care au stat la baza luării măsurii arestării preventive subzistă, impunându-se în continuare privarea de libertate a recurentului inculpat.
Înalta Curte, în raport de împrejurările concrete de comitere a faptelor, apreciază că lăsarea în libertate a inculpatului prezintă un pericol concret pentru ordinea publică, aşa cum corect a reţinut şi instanţa de fond.
Ordinea publică reprezintă climatul social optim, firesc, care se asigură printr-un ansamblu de norme şi măsuri şi care se traduce prin funcţionarea normală a instituţiilor statului, menţinerea liniştii cetăţenilor şi respectarea drepturilor acestora.
Deşi pericolul pentru ordinea publică nu se confundă cu pericolul social, ca trăsătură esenţială a infracţiunii, aceasta nu înseamnă că, la aprecierea pericolului pentru ordinea publică trebuie făcută abstracţie de gravitatea faptei. Sub acest aspect, existenţa pericolului public poate rezulta, între altele, din însuşi pericolul social al infracţiunilor de care este învinuit inculpatul, din reacţia publică la comiterea unor astfel de infracţiuni, din posibilitatea comiterii unor alte asemenea fapte de către alte persoane, în lipsa reacţiei ferme faţă de cei bănuiţi ca autori ai faptelor respective.
În acord cu prima instanţă, Înalta Curte apreciază că sunt întrunite şi la acest moment procesual condiţiile prevăzute de art. 3002 coroborat cu art. 160b alin. (3) C. proc. pen., impunându-se, în continuare, privarea de libertate a inculpatului.
Se reţine, de asemenea, că menţinerea măsurii arestării preventive a recurentului inculpat nu contravine dreptului la libertate ocrotit de Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, iar pe de altă parte, având în vedere circumstanţele reale ale faptelor, modalitatea concretă de săvârşire, gradul crescut de pericol social ce caracterizează aceste fapte, durata detenţiei provizorii nu excede termenului rezonabil la care face referire art. 5 parag. 3 din Convenţie, existând temeiuri suficiente pentru a se constata că menţinerea detenţiei provizorii este licită, respectându-se legislaţia internă şi prevederile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
În acelaşi sens, Înalta Curte reţine că, în cauză, menţinerea măsurii arestării preventive nu alterează prezumţia de nevinovăţie şi nici dreptul inculpatului de a fi judecat într-un termen rezonabil, limitarea libertăţii acestuia încadrându-se în dispoziţiile şi limitele legii, cu atât mai mult cu cât, în cauză a intervenit o hotărâre de condamnare în primă instanţă faţă de inculpat, aspect care atrage incidenţa art. 5 parag. 1 lit. d)in Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Examinarea gradului de pericol social al faptei şi a pericolului concret pentru ordinea publică pe care l-ar prezenta punerea în libertate a inculpatului nu pot fi ignorate cu ocazia verificării temeiniciei cererii de recurs formulate de acesta, în acest sens pronunţându-se constant Curtea Europeană (a se vedea în acest sens cauza Calmanovici vs. România, Letellier vs. Franţa şi Hendriks vs. Olanda).
Natura infracţiunilor presupus săvârşite, gradul de pericol social concret al faptelor, astfel cum este conturat acesta de modalităţile şi împrejurările comiterii faptelor, frecvenţa pe care o înregistrează aceste tipuri de infracţiuni, urmările negative pe care le produc în societate, conduc Înalta Curte la concluzia că nu se impune, în acest moment, lăsarea în libertate a inculpatului.
Considerentele expuse justifică dispoziţia instanţei de fond, de menţinere a arestării preventive, astfel că, în conformitate cu dispoziţiile art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., recursul declarat va fi respins, ca nefondat.
În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 300 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 RON, reprezentând onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul D.V.B. împotriva încheierii penale din 14 februarie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a-II-a penală, pronunţată în Dosarul nr. 41777/3/2012 (504/2013).
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 300 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 RON, reprezentând onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 4 martie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 789/2013. Penal | ICCJ. Decizia nr. 812/2013. Penal. Infracţiuni de evaziune... → |
|---|
