ICCJ. Decizia nr. 89/2013. Penal
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 89/2013
Dosar nr. 111/1/2013
Şedinţa publică din 14 ianuarie 2013
Asupra recursului de faţă,
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin încheierea din data de 3 ianuarie 2013 a Curţii de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori, pronunţată în Dosarul nr. 2424/54/2012 s-a respins cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul T.I.V. şi s-a dispus obligarea inculpatei B.A.C. de a nu părăsi ţara fără încuviinţarea instanţei de judecată.
Curtea de Apel, analizând actele şi lucrările dosarului a constatat în esenţă că:
În ceea ce îl priveşte pe inculpatul T.I.V. la acest moment procesual în care cercetarea judecătorească nu a debutat în cauză, inculpatul nefiind ascultat, liberarea provizorie sub control judiciar nu poate asigura realizarea efectivă a scopului măsurilor preventive, măsura nefiind oportună, existând în continuare temeiuri care să justifice o derogare de la regula judecării în stare de libertate. Iar raportat la datele concrete ale cauzei, în speţă nu s-a atins sau depăşit un termen rezonabil al duratei măsurii arestării preventive.
În ceea ce o priveşte pe inculpata B.A.C., s-a constatat că există în continuare indicii temeinice şi chiar probe că inculpata a săvârşit fapta pentru care a fost trimisă în judecată, iar apărările inculpatei în sensul că fapta sa nu constituie o faptă prevăzută de legea penală, presupune o examinare a fondului ce nu poate fi făcută în cadrul prezentei proceduri cu atât mai mult cu cât cercetarea judecătorească nu a început iar inculpata nu a putut astfel să propună probe în susţinerea apărării sale.
Împotriva acestei încheieri, în termenul legal, inculpaţii T.I.V. şi B.A.C. au declarat recursuri, în criticile formulate, arătând în esenţă că, faţă de inculpatul T.I.V. se poate dispune liberarea provizorie sub control judiciar având în vedere aspectele de ordin personal iar inculpata B.A.C. a învederat faptul că nu a săvârşit faptele care au fost reţinute în sarcina sa.
Examinând încheierea atacată în raport de criticile formulate, cât şi din oficiu, sub toate aspectele cauzei, conform art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că recursurile nu sunt fondate, pentru considerentele ce urmează:
Din actele dosarului se retine că la data de 27 decembrie 2012 a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Craiova rechizitoriul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, D.N.A., Serviciul Teritorial Craiova nr. 151/P/2012 prin care au fost trimişi în judecată inculpaţii T.I.V. pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 257 C. pen. combinat cu art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), patru infracţiuni prevăzute de art. 288 alin. (2) C. pen. raportat la art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000 şi art. 181 din Legea nr. 78/2000 şi o infracţiune prevăzută de art. 242 alin. (3) C. pen.; B.A.C. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 61 din Legea nr. 78/2000.
În fapt prin actul de sesizare se reţine că în perioada 2011-2012, inculpatul T.I.V., grefier la Curtea de Apel Craiova, prevalându-se de relaţii pe care pretindea că le-ar avea cu magistraţii judecători de la Curtea de Apel Craiova, a pretins diverse sume de bani din care a primit efectiv 29.500 euro, de la V.V., B.M., C.V., S.M., B.A.C., N.D., D.M., D.S.M., S.L., P.C.R., C.M., I.R.M. şi A.A. (investigator sub acoperire), susţinând că banii vor ajunge la magistraţii care vor adopta soluţii favorabile acestora sau unor apropiaţi ai lor, sau că va interveni chiar pe lângă medici legişti din cadrul Institutului Naţional de Medicină Legală, sau pe lângă lucrătorii Serviciului de Permise şi înmatriculări Auto.
De asemenea se mai reţine că a tehnoredactat şi semnat la rubrica „Grefier şef, contrafăcând semnătura persoanei autorizate un număr de trei certificate de grefă: X1 din 9 iulie 2012, X2 din 9 iulie 2012, X3 din 5 octombrie 2012 şi a sustras şi falsificat raportul medico-legal din Dosarul nr. 10212/215/2011 aflat pe rolul Curţii de Apel Craiova şi care îl privea pe inculpatul D.C. în sensul că ultima pagina a acestui raport are un alt conţinut decât raportul original de expertiză, ultimă pagină care consfinţeşte în concluziile raportului că acest inculpat nu ar fi avut discernământ în momentul săvârşirii faptelor pentru care a fost trimis în judecată.
În ceea ce o priveşte pe inculpata B.A.C., se reţine că aceasta a dat inculpatului T.I.V. suma de 5.000 euro pentru a interveni pe lângă magistraţii ce vor judeca Dosarul 5210/95/2011 al Tribunalului Gorj asupra cărora inculpatul a lăsat să creadă că ar avea influenţă, legătura celor doi fiind realizată de către inculpata C.D.D., avocat în cadrul Baroului Gorj, pe care aceasta din urmă l-a prezentat pe inculpat ca fiind o persoană cu o reală influenţă asupra magistraţilor judecători de la Curtea de Apel Craiova şi care a participat chiar la mai multe întâlniri între cei doi.
Arestarea preventivă a inculpatului T.I.V. a fost dispusă în temeiul art. 148 lit. f) C. proc. pen., în considerarea faptului că există indicii ce dovedesc comiterea infracţiunilor de către inculpat, infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani iar pe de altă parte, este dovedit pericolul concret pentru ordinea publică în cazul lăsării în libertate a inculpatului.
Măsura obligării de a nu părăsi ţara a fost dispusă faţă de B.A.C. prin ordonanţa din data de 10 noiembrie 2012 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, D.N.A., Serviciul Teritorial Craiova, măsură ce a fost apoi prelungită de procuror la data de 6 decembrie 2012 şi menţinută prin încheierea recurată.
În ceea ce priveşte cererea de liberare condiţionată sub control judiciar formulată de recurentul inculpat T.I.V., Înalta Curte o consideră nefondată pentru următoarele considerente:
Înalta Curte apreciază că îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 1602 alin. (1) şi (2) C. proc. pen. nu conduc în mod automat la admiterea cererii de liberare provizorie întrucât, în actuala reglementare, liberarea provizorie nu este obligatorie ci facultativă şi reprezintă un beneficiu recunoscut de lege inculpatului arestat preventiv care urmează a fi acordată numai în măsura în care se apreciază că arestarea preventivă nu este absolut necesară, iar scopurile procesului penal pot fi asigurate prin garanţia pe care o oferă persoana inculpatului şi obligaţiile ce se impun la liberare de către instanţă. De asemenea, instanţa de judecată trebuie să se raporteze la temeiurile avute în vedere cu ocazia dispunerii măsurii arestării preventive şi să aibă în vedere toate circumstanţele cauzei, nu numai cele care caracterizează persoana inculpatului.
Potrivit dispoziţiilor art. 136 alin. (1) C. proc. pen. în cauzele privitoare la infracţiuni pedepsite cu detenţiunea pe viaţă sau cu închisoare, pentru a se asigura buna desfăşurare a procesului penal ori pentru a se împiedica sustragerea învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei, se poate lua faţă de acesta una din următoarele măsuri preventive: 1) reţinerea; b) obligarea de a nu părăsi localitatea; c) obligarea de a nu părăsi ţara; d) arestarea preventivă.
Deşi nu este o măsură preventivă, liberarea provizorie poate fi considerată ca fiind o modalitate de individualizare a măsurii arestării preventive, scopul urmărit, prin ambele măsuri, chiar dacă sunt de natură diferită, fiind acelaşi şi anume, buna desfăşurare a procesului penal în ansamblul său.
Individualizarea măsurii preventive este lăsată întotdeauna la latitudinea judecătorului, pentru a aprecia dacă controlul judiciar este suficient sau se impune luarea, respectiv menţinerea faţă de inculpat a măsurii arestării preventive.
Din analiza dispoziţiilor art. 136 alin. (2) C. proc. pen. corelate cu art. 1602 C. proc. pen. rezultă că pentru a se putea dispune liberarea provizorie, trebuiesc îndeplinite două condiţii pozitive şi una negativă.
Prima condiţie pozitivă se referă la aceea că liberarea provizorie este condiţionată de privarea de libertate a persoanei, ca neputând fi dispusă în lipsa unei stări de arest efectiv.
A doua condiţie vizează natura şi gravitatea infracţiunii săvârşite.
Sub acest aspect, potrivit dispoziţiilor art. 1602 alin. (1) C. proc. pen. „liberarea provizorie sub control judiciar se poate acorda în cazul infracţiunilor săvârşite din culpă, precum şi în cazul infracţiunilor intenţionate pentru care legea prevede pedeapsa închisorii ce nu depăşeşte 18 ani".
Înalta Curte constată că infracţiunile reţinute în sarcina inculpatului sunt infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii sub limita de 18 ani, astfel că, din acest punct de vedere, cererea inculpatului este admisibilă.
Condiţia negativă vizează comportamentul inculpatului şi perspectiva acestui comportament după liberarea provizorie.
Astfel, în art. 1602 C. proc. pen. se arată că liberarea provizorie sub control judiciar se poate acorda în cazul în care nu există date din care ar rezulta necesitatea de a-l împiedica pe învinuit sau inculpat să săvârşească alte infracţiuni sau că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influenţarea unor părţi, martori, sau experţi, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte asemenea fapte.
Se observă că legiuitorul, folosind expresia de „date" nu a avut în vedere existenţa unor probe în sensul legii, ci a unor informaţii, situaţii, împrejurări concrete rezultate din dosar, privitoare la persoana inculpatului, modul de operare, infracţiunea săvârşită, care să îndreptăţească temerea, să o justifice.
Îndeplinirea celor trei condiţii deşi nu conferă celui arestat un drept la liberarea provizorie, ci numai o vocaţie, instanţa având facultatea şi nu obligaţia de a dispune măsura. Aceasta poate refuza liberarea provizorie, dacă apreciază că detenţia provizorie este absolut necesară, iar scopul procesului penal nu poate fi asigurat decât prin menţinerea măsurii arestării preventive.
Detenţia provizorie poate fi menţinută atunci când instanţa constată insuficienţa controlului judiciar, cu respectarea, pe toată durata procesului, a principiului proporţionalităţii între măsura preventivă şi gravitatea faptei respectiv a făptuitorului.
Din perspectiva Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, în art. 5 parag. 3 se arată că orice persoană arestată sau deţinută, în condiţiile prevăzute de parag. 1 lit. c) din prezentul articol, are dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanţii care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere.
Totodată, s-a statuat că gravitatea unei fapte nu poate justifica menţinerea stării de arest în condiţiile în care durata acesteia a depăşit o limită rezonabilă.
Raportându-ne la datele speţei, Înalta Curte, apreciază că în acest moment procesual, există „date", în accepţiunea dispoziţiilor art. 1602 alin. (1) C. proc. pen., din care să rezulte că inculpatul T.I.V. va încerca să zădărnicească aflarea adevărului, având în vedere circumstanţele cauzei în acest stadiu procesual, faţă de caracterul necesar al măsurii arestării preventive pentru asigurarea desfăşurării în bune condiţii a procedurii judiciare cu privire la inculpat şi faţă de caracterul proporţional al măsurii cu gravitatea acuzaţiei penale formulate împotriva acestei şi cu scopul urmărit, astfel cum este prevăzut în dispoziţiile art. 136 alin. (1) C. proc. pen.
Astfel, la aprecierea temeiniciei cererii de liberare provizorie trebuie să se ţină cont şi să se facă o relaţionare între circumstanţele reale ale comiterii faptei şi cele personale ale inculpatului, respectiv să se ţină cont de rezultatul infracţiunii, în speţă fiind vorba de infracţiunea de trafic de influenţă şi fals în înscrisuri oficiale, de lezarea gravă a relaţiilor sociale ocrotite prin incriminarea infracţiunilor care aduc atingere unor activităţi de interes public.
Garanţiile de ordin personal (nu are antecedente penale, are un copil minor şi o familie organizată), cât şi cele prevăzute de art. 1602 alin. (3) C. proc. pen., nu sunt de natură a înlătura pericolul concret pe care îl prezintă lăsarea inculpatului în libertate.
În ceea ce priveşte cererea recurentei inculpate B.A.C. privind revocare măsurii obligării de a nu părăsi ţara, Înalta Curte o consideră nefondată pentru următoarele considerente:
Analizând actele şi lucrările cauzei, prin prisma art. 143 alin. (1) C. proc. pen., se constată că există în continuare indicii temeinice şi chiar probe că inculpata a săvârşit fapta pentru care a fost trimisă în judecată, respectiv aceea că a dat inculpatului T.I.V. suma de 5.000 euro pentru a interveni pe lângă magistraţii ce vor judeca Dosarul 5210/95/2011.
Având în vedere temeiurile care au stat la baza luării măsurii obligării de a nu părăsi ţara faţă de inculpata B.A.C., Înalta Curte apreciază că acestea se menţin şi în prezent şi impun în continuare interdicţia de a nu părăsi ţara, existând indicii temeinice şi suficiente, în accepţiunea dată acestei noţiuni de art. 143 C. proc. pen., că inculpata a comis faptele pentru care a fost cercetată şi dedusă judecăţii.
Luarea unei măsuri restrictive de libertate trebuie să fie proporţională cu scopul urmărit şi anume evitarea sustragerii inculpatei de la cercetarea penală şi desfăşurarea cu celeritate a procedurilor penale.
Înalta Curte apreciază că, pentru buna desfăşurare a cercetării judecătoreşti, se impune menţinerea măsurii, având în vedere stadiul procesual şi necesitatea desfăşurării în bune condiţii şi cu celeritate a procesului penal.
Faţă de gravitatea faptei reţinută în sarcina sa, persoana recurentei inculpate şi antecedentele acesteia, măsura luată se considera necesară şi suficientă păstrându-se un just echilibru între restricţia libertăţii de circulaţie şi scopul urmărit respectiv buna desfăşurare a procesului penal şi evitarea sustragerii de la cercetare, mai ales că în cauză cercetarea judecătorească nu a fost începută.
Asupra apărărilor recurentei inculpate în sensul că fapta sa nu constituie o faptă prevăzută de legea penală, deoarece nu a înmânat inculpatului T.I.V. suma de 5.000 euro pentru a interveni pe lângă magistraţii ce vor judeca Dosarul 5210/95/2011, presupune un examen al fondului cauzei ce nu poate fî făcut în cadrul prezentei proceduri.
Aşa fiind, constatând neîntemeiate criticile formulate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge ca nefondate recursurile declarat de recurenţii-inculpaţi T.I.V. şi B.A.C. şi va dispune obligarea acestora la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpaţii T.I.V. şi B.A.C. împotriva încheierii din 3 ianuarie 2013 a Curţii de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori, pronunţată în Dosarul nr. 2424/54/2012.
Obligă recurentul inculpat T.I.V. la plata sumei de 200 RON cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei
Obligă recurenta inculpată B.A.C. la plata sumei de 125 RON cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 25 RON, reprezentând onorariul parţial al apărătorului desemnat din oficiu până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 14 ianuarie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 90/2013. Penal | ICCJ. Decizia nr. 88/2013. Penal → |
|---|
