ICCJ. Decizia nr. 93/2013. Penal. Propunere de arestare preventivă a inculpatului (art. 149 ind 1. C.p.p.). Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 93/2013
Dosar nr. 21/32/2013
Şedinţa publică din 14 ianuarie 2013
Asupra recursurilor de faţă,
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin încheierea nr. 2 din 12 ianuarie 2013 a Curţii de Apel Bacău, secţia penală, cauze minori şi familie, pronunţată în Dosarul nr. 21/32/2013, a fost admisă propunerea de arestare preventivă a inculpaţilor P.D., L.C.I., P.O., J.P. şi C.E. formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, D.I.I.C.O.T., Biroul Teritorial Bacău.
Curtea de Apel, analizând actele şi lucrările dosarului, a constatat următoarele:
Prin rezoluţiile procurorului din 10-11 ianuarie 2013, s-a dispus începerea urmăririi penale faţă de inculpaţii P.D., cercetat pentru săvârşirea infracţiunilor de constituire a unei grupări infracţionale prevăzute de art. 8 din Legea nr. 39/2003, cu referire la art. 2 lit. b) pct. 1 din acelaşi act normativ, instigare la distrugere prevăzută art. 25 C. pen. raportat la art. 217 alin. (1) şi (4) C. pen., instigare la omor calificat prevăzut de art. 25 C. pen. raportat la art. 174, 175 alin. (1) lit. a) şi e) C. pen., acte de terorism, prevăzute de art. 32 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 535/2004. şi nerespectarea regimului materiilor explozive, prevăzut de art. 280 alin. (1), (3), (4) C. pen., totul cu aplicarea dispoziţiilor art. 33 lit. a) C. pen., P.O., C.E., L.C.I., J.P., cercetaţi pentru săvârşirea infracţiunilor de: tentativă la distrugere prevăzută de art. 20 raportat la art. 217 alin. (1) şi (4) C. pen., tentativă la omor calificat prevăzută de art 20 raportat la art. 174, art. 175 alin. (1) lit. a) şi e) C. pen., acte de terorism, prevăzute de art. 32 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 535/2004. şi nerespectarea regimului materiilor explozive, prevăzut de art. 280 alin. (1), (3), (4) C. pen., totul cu aplicarea dispoziţiilor art. 33 lit. a) C. pen., art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 pentru L.C.I. şi C.E. cercetat pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă prevăzut de art. 257 C. pen. cu referire la art. 6 din Legea nr. 78/2000.
Prin ordonanţa procurorului din 11 ianuarie 2013 s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale faţă de inculpatul P.D., pentru săvârşirea infracţiunilor de constituire a unei grupări infracţionale prevăzute de art. 8 din Legea nr. 39/2003, cu referire la art. 2 lit. b) pct. 1 din acelaşi act normativ, instigare la distrugere prevăzută art. 25 C. pen. raportat la art. 217 alin. (1) şi (4) C. pen., instigare la omor calificat prevăzută de art. 25 C. pen. raportat la art. 174, 175 alin. (1) lit. a) şi e) C. pen., acte de terorism, prevăzute de art. 32 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 535/2004. şi nerespectarea regimului materiilor explozive, prevăzut de art. 280 alin. (1), (3), (4) C. pen.
Prin ordonanţa procurorului din 11 ianuarie 2013 s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale faţă de inculpaţilor P.O., C.E., L.C.I., J.P.
Având în vedere probele administrate în cursul urmăririi penale, Curtea de Apel a reţinut următoarele:
Inculpatul P.D., pe fondul unor conflicte mai vechi cu familia M., s-a decis să se răzbune pe M.B.A., în sensul suprimării vieţii acestuia. În scopul ducerii la îndeplinire a acestei rezoluţii, inculpatul P.D. a procurat în cursul lunii decembrie 2012 un dispozitiv exploziv artizanal care urma să fie montat sub maşina părţii vătămate în vederea distrugerii autoturismului cât şi suprimării vieţii pasagerilor.
Pentru a evita să fie identificat şi tras la răspundere penală pentru această faptă deosebit de gravă, inculpatul P.D. l-a contactat pe inculpatul L.C.I., persoană de încredere, solicitându-l să-i găsească două persoane dispuse să monteze dispozitivul exploziv contra sumei de 7.000 euro, sub autoturismul părţii vătămate M.B.A.
Din actele de urmărire penală a rezultat că la data de 27 decembrie 2013 la solicitarea inculpatului L.C.I., inculpatul C.E. împreună cu inculpatul P.O. s-au deplasat în municipiul Piatra Neamţ. Cei doi s-au întâlnit cu inculpatul P.D. şi au discutat cu privire la modalitatea concretă de ucidere a părţii vătămate M.B.A. prin amplasarea unui dispozitiv exploziv artizanal, sub autoturismul acesteia.
Inculpaţii P.O. şi C.E. au fost de acord să pună în practică propunerea de suprimare a vieţii părţii vătămate în maniera propusă de inculpatul P.D., în schimbul primirii sumei de 7.000 euro, sumă ce era majorată la 15.000 euro dacă se producea decesul lui M.B.A. Suma în cauză urma a fi plătită celor doi de către inculpatul P.D. după ce avea loc explozia şi în funcţie de rezultatul obţinut. Cu aceeaşi ocazie inculpatul P.D. le-a cerut inculpaţilor să procedeze şi la incendierea a două spaţii comerciale din municipiul Piatra Neamţ, ce aparţineau unor cunoscuţi ai părţii vătămate M.B.A. Pentru aceste activităţi infracţionale inculpaţii P.O. şi C.E. urmau să fie remuneraţi separat cu suma de 1.000 euro, plătită tot de inculpatul P.D.
Întrucât inculpaţii P.O. şi C.E. au fost de acord să amplaseze dispozitivul exploziv şi să incendieze spaţiile comerciale, acceptând să comită aceste infracţiuni de o gravitate sporită, în realizarea acestor rezoluţii infracţionale, inculpatul P.D. i-a condus pe cei doi coinculpaţi prin municipiul Piatra Neamţ şi le-a arătat locaţia unde staţionează de obicei autoturismul părţii vătămate, locul unde putea fi găsit parcat pe timp de noapte, cât şi modul în care urma să fie asamblat şi armat dispozitivul exploziv, spunându-le că este foarte puternic şi, pe lângă distrugerea maşinii părţii vătămate, va avea ca rezultat uciderea pasagerilor. Privitor la incendierea celor două spaţii comerciale P.D. le-a spus inculpaţilor că vor avea nevoie de un ciocan cu care să spargă geamul de la vitrină cât şi de cantitatea de 5 litri benzină pe care să o arunce în interior pentru a avea garanţia că spaţiul va fi distrus de flăcări. De asemenea, el le-a cerut inculpaţilor ca în noaptea în care vor monta dispozitivul să-şi închidă telefoanele mobile şi să evite zona centrală a oraşului pentru a nu fi filmaţi de camerele de supraveghere. După ce le-a făcut acest instructaj şi le-a dat acel dispozitiv inculpatul P.D. i-a dus pe inculpaţi la o pensiune din municipiul Piatra Neamţ şi le-a plătit camera.
În perioada 28 decembrie-30 decembrie 2012 inculpaţii P.O. şi C.E. s-au deplasat în mai multe rânduri în municipiul Piatra Neamţ pentru a identifica maşina părţii vătămate în vederea punerii în practică a celor solicitate de inculpatul P.D.
La data de 30 decembrie 2012 cei doi inculpaţi, având asupra lor dispozitivul exploziv, s-au deplasat în municipiul Piatra Neamţ cu intenţia de a-l monta sub maşina părţii vătămate. Inculpaţii au mers în zona unde locuieşte partea vătămată însă au fost nevoiţi să amâne punerea în practică a amplasării dispozitivului întrucât autoturismul vizat nu era în parcare, hotărând în aceste condiţii să revină după Anul Nou.
În intervalul de timp 30 decembrie 2012-9 ianuarie 2013 inculpaţii P.O., C.E., L.C.I. şi J.P. s-au deplasat de mai multe ori în municipiul Piatra Neamţ din oraşul T.O., judeţul Bacău, pentru a se întâlni cu inculpatul P.D. ocazie cu care au discutat în detaliu modul de punere în aplicare a rezoluţiei infracţionale privitor la amplasarea dispozitivului exploziv sub autoturismul părţii vătămate în scopul suprimării vieţii acesteia.
Din redarea în formă scrisă a convorbirilor telefonice purtate de inculpaţi în perioada 2 ianuarie 2013-9 ianuarie 2013 rezultă că persoana care urma să amplaseze dispozitivul, având cunoştinţele necesare era inculpatul P.O.
În continuare, respectiv în zilele de 9 şi 10 ianuarie 2013 inculpaţii L.C.I., P.O. şi J.P. s-au deplasat în Piatra Neamţ unde s-au întâlnit cu inculpatul P.D., şi au convenit ca în cursul nopţii de 10 din 11 ianuarie 2013, să instaleze dispozitivul exploziv întrucât între timp identificase autoturismul părţii vătămate parcat în locaţia indicată de către inculpatul P.D. Tot cu această ocazie ei au discutat şi privitor la închirierea unui autoturism pe care să-l folosească în noaptea comiterii atentatului pentru a nu fi identificaţi de organele de urmărire penală. Inculpatul P.D. a contactat mai multe persoane cu scopul de a închiria o maşină însă acest lucru nu s-a realizat deoarece preţul era foarte mare şi trebuiau să lase garanţie un act de identitate.
Conform convenţiei dintre inculpaţi, la data de 10 ianuarie 2013, în jurul orelor 16.00, inculpaţii P.O., J.P. şi L.C.I. s-au deplasat în municipiul Piatra Neamţ, având asupra lor dispozitivul exploziv, pentru a duce la îndeplinire activităţile infracţionale. Cei trei s-au întâlnit cu inculpatul P.D., care le-a comunicat că nu a putut face rost de un autoturism, conform promisiunii făcute şi au stabilit ca deplasarea la comiterea atentatului să se realizeze cu maşina aparţinând inculpatului L.C.I. În aceleaşi împrejurări, inculpatul P.D. le-a cerut, coinculpaţilor să nu staţioneze anterior comiterii faptei în apropierea locuinţei părţii vătămate, întrucât ar fi putut crea suspiciuni acesteia iar M.B.A. şi-ar fi luat măsuri de precauţie.
Conform convenţiei, cei trei inculpaţi s-au deplasat cu autoturismul condus de inculpatul L.C.I. în apropierea gării din Piatra Neamţ, o zonă intens circulată şi unde prezenţa lor nu ar fi putut crea suspiciuni. în noaptea de 10 din 11 ianuarie 2013, în jurul orelor 23.30 inculpaţii P.O., L.C.I. şi J.P. s-au deplasat cu autoturismul marca V.P. pe str. P., unde locuieşte partea vătămată, parcându-l la circa 500 metri de autoturismul vizat.
Pentru a nu fi observaţi şi identificaţi inculpaţii au oprit motorul autoturismului şi nu s-au mişcat din maşină până în jurul orei 01.30. La această oră inculpatul P.O. a coborât din maşină şi a mers pe strada menţionată pentru a supraveghea zona şi a vedea dacă amplasarea dispozitivului se poate face fără a fi văzuţi de locatari. După supravegherea maşinii inculpatul P.O. a revenit la autoturism şi le-a comunicat celorlalţi doi cele constatate în teren. În jurul orelor 2.00 inculpatul P.O. a mai verificat încă odată zona pentru a se asigura că nu va fi observat de nimeni.
Astfel, asigurându-se că nu se află nimeni care l-ar fi putut identifica şi împiedica să pună în practică activitatea infracţională pentru care se afla în zonă, în jurul orei 2.20 inculpatul P.O., având asupra sa dispozitivul exploziv, pus la dispoziţie de inculpatul P.D. s-a deplasat la maşina părţii vătămate cu intenţia de a-l monta. Inculpatul P.O. a mers la autoturismul părţii vătămate şi a montat acel dispozitiv legând un fir textil la roata faţă dreapta a maşinii. După montarea dispozitivului el s-a deplasat spre maşina în care îl aşteptau ceilalţi doi inculpaţi care-i asigurau paza şi părăsirea în grabă a locului faptei după comiterea infracţiunii. Imediat aceştia au fost imobilizaţi de organele de urmărire penală.
Raportul de expertiză tehnică preliminar din 11 ianuarie 2013 a conchis că sistemul exploziv care era format dintr-o încărcătura explozivă sub forma unui pachet de formă cilindrică, fixat de caroseria maşinii. Din acea ieşeau mai mulţi conductori, unii ajungeau la un cleşte de rufe, fixat şi el de caroseria autovehiculului, ce avea două lamele metalice dispuse pe partea interioară a cleştelui, lamelele erau despărţite de o placă subţire nemetalică legată prin intermediul unui fir textil la o ancoră înfiptă în cauciucul din faţă a autoturismului. Celelalte fire făceau legătura între capsa detonantă electrică, aflată în încărcătura explozivă, şi sursa de alimentare cu energie electrică dispusă pe exteriorul încărcăturii. Ansamblul încărcătură, capsă detonantă electrică, sursă electrică de curent era înfăşurat în hârtie şi asigurat cu bandă adezivă din material plastic.
La punerea în mişcare a mijlocului auto, indiferent de sensul de mişcare, firul textil smulgea placa nemetalică dintre lamelele metalice de pe faţa interioară a cleştelui de rufe şi permitea astfel realizarea contactului între aceste lamele, deci a continuităţii circuitului prin care energia electrică debitată de baterie se descărca pe filamentul capsei detonante care, la rândul ei, iniţia încărcătura explozivă. Detonaţia încărcăturii explozive produce unde de şoc de mare intensitate care, la interferenţa cu organismele vii, produc răniri grave sau letalitate. De asemenea, aceste unde pot produce şi accidente indirecte ca urmare a spargerii geamurilor şi punerii în mişcare a cioburilor sau a antrenării a unor corpuri dure ce pot impacta oamenii aflaţi ocazional în zonă.
Din notele de redare a convorbirilor şi comunicaţiilor efectuate prin telefon de către inculpaţi, anterior comiterii faptei, rezultă că aceştia au organizat cu minuţiozitate modul de comitere al faptei, astfel încât să producă rezultatul scontat, respectiv suprimarea vieţii părţii vătămate M.B.A. şi să nu fie identificaţi pentru a fi traşi la răspundere penală. De asemenea, aceştia au acceptat şi faptul că prin detonarea dispozitivului cu încărcătură explozivă, prin punerea în mişcare a autoturismului părţii vătămate, s-ar fi putut produce victime colaterale, fie din membrii familiei persoanei vizate, cât şi alte persoane aflate întâmplător prin zonă dar şi bunuri materiale aflate în apropierea autoturismului ţintă. Important de subliniat este faptul că prin natura materialului exploziv folosit s-a pus în pericol viaţa şi integritatea corporală a mai multor persoane, respectiv a celor aflate pe o rază de circa 300 metri pătraţi cât şi toate bunurile materiale aflate în acest perimetru.
Curtea de Apel a mai reţinut că din transcrierile convorbirilor telefonice interceptate autorizat şi aflate la dosarul cauzei, a reieşit că inculpaţii nu foloseau nume reale sau date care să permită localizarea, identificarea sau stabilirea cu certitudine a legăturilor dintre ei şi inculpatul P.D., cel care a comandat acest atentat, sens în care discutau codificat.
Din notele de supraveghere a activităţii infracţionale a inculpaţilor rezultă că aceştia s-au întâlnit în mod repetat în locaţii publice, în perioada 2 ianuarie-10 ianuarie 2013, după ce şi-au luat toate măsurile de precauţie, făcând verificări repetate atât a traseului parcurs cât şi a zonelor de întâlnire, încercând să creeze aparenţa că sunt prieteni care s-au întâlnit la o cafea.
Fiind audiaţi, inculpaţii au recunoscut parţial faptele pentru care sunt cercetaţi, încercând însă să diminueze gradul de implicare a coinculpaţilor.
Din probatoriul administrat rezultă fără nici un dubiu că inculpatul P.D. este cel care a iniţiat şi organizat punerea în practică a acestui atentat, a procurat dispozitivul exploziv şi i l-a predat inculpatului P.O.
De asemenea, inculpatul P.D. i-a explicat inculpatului P.O., în detaliu, cum să monteze acel dispozitiv şi modul de funcţionare a acestuia (capsa detonantă, firul textil şi ancora ce urma sa producă iniţierea capsei, firele care făceau legătura între capsa detonantă electrică, aflată în încărcătura explozivă, şi sursa de alimentare cu energie electrică dispusă pe exteriorul încărcăturii).
Curtea de Apel a reţinut din probatoriul administrat că, inculpaţii se află în situaţia prevăzută de art. 148 lit. f) C. proc. pen. în sensul că există presupunerea că ar fi săvârşit o infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani (infracţiunea de trafic de influenţă fiind pedepsită cu închisoare de la 2 la 10 ani) şi că există probe că lăsarea inculpaţilor în libertate prezintă pericol concret pentru ordinea publică.
În ceea ce priveşte condiţia că lăsarea inculpaţilor în libertate prezintă pericol concret pentru ordinea publică, deşi pericolul pentru ordinea publică nu se confundă cu pericolul social ca trăsătură esenţială a infracţiunii, la aprecierea pericolului pentru ordinea publică nu se poate face abstracţie de gravitatea faptei. Pericolul public poate rezulta şi din însăşi pericolul social al infracţiunii, de reacţia publică la comiterea unor astfel de infracţiuni, de posibilitatea comiterii, în lipsa unei riposte ferme a autorităţilor, de noi fapte asemănătoare.
Astfel, Curtea de Apel a reţinut că inculpaţii sunt cercetaţi pentru comiterea unor infracţiuni ce prezintă un grad de pericol social deosebit de ridicat, aspect care rezultă nu numai din limitele mari de pedepse stabilite de legiuitor, dar şi din modalităţile şi împrejurările concrete de săvârşire a faptelor, relaţiile sociale care au fost afectate, scopul urmărit de inculpaţi.
Curtea de Apel a mai reţinut că în cauză există probe directe şi indicii temeinice (probe indirecte), în sensul art. 681 C. proc. pen., din care rezultă presupunerea rezonabilă, în sensul existenţei unor date care să convingă un observator obiectiv şi imparţial, că este posibil ca inculpaţii să fi săvârşit faptele pentru care sunt cercetaţi, astfel cum sunt analizate în jurisprudenţa C.E.D.O. (cauza Durmus contra Turciei şi Jecius contra Lituaniei).
Prin stipularea prezenţei necesare a motivelor rezonabile de a presupune că persoana privată de libertate a comis o infracţiune, art. 5 alin. (1) lit. c) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului garantează temeinicia acestei măsuri şi caracterul său ne arbitrar.
În ceea ce priveşte condiţia pericolului concret pentru ordinea publică, în lipsa unei definiţii legale practica judiciară a statuat că natura şi frecvenţa faptelor, ecourile stârnite în rândul comunităţii locale precum şi circumstanţele ce ţin de persoana inculpaţilor, sunt elementele care reflectă pericolul concret pentru ordinea publică, pentru valorile ocrotite de art. 1 C. pen.
Chiar dacă, din C. proc. pen. lipseşte definiţia legală a expresiei „pericol concret pentru ordinea publică”, doctrina şi jurisprudenţa constantă din România şi, îndeosebi, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care are ca atribuţie constituţională asigurarea interpretării şi a aplicării unitare a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti, au cristalizat acest concept, iar o jurisprudenţa constantă satisface exigenţele de previzibilitate a legii, stabilindu-se că, prin „pericol concret pentru ordinea publică” trebuie înţeleasă inclusiv reacţia colectivă faţă de infracţiunea săvârşită care, prin rezonanţa sa, afectează echilibrul social firesc, creează o stare de indignare, de dezaprobare, de temere şi insecuritate socială, stimulând temerea că justiţia nu acţionează suficient de ferm împotriva unor manifestări infracţionale, de accentuat pericol social şi poate încuraja alte persoane să comită fapte asemănătoare.
În cauza de faţă instanţa a considerat că faptele comise de inculpaţii P.D., P.O., C.E., L.C.I., J.P., B.N., care s-au asociat la începutul anului 2013 în scopul comiterii unor infracţiuni grave, respectiv infracţiuni de terorism, instigare la comiterea unor infracţiuni de omor calificat, distrugere calificată şi nerespectarea regimului materiilor explozive, încălcând normele de convieţuire socială, atentând la viaţa şi integritatea corporală a mai multor persoane prin efectul pe care-l putea produce detonarea încărcăturii explozive amplasate sub autoturismul părţii vătămate M.B.A. care putea ducea, aşa cum concluzionează raportul de expertiză tehnică la suprimarea mai multor vieţi omeneşti cât şi la distrugeri importante de bunuri materiale pentru imobilele şi maşinile aflate în apropiere prezintă un ridicat grad de pericol social.
S-a mai arătat că trebuie făcută distincţia clară dintre noţiunea de pericol social generic propriu fiecărei infracţiuni şi cea de pericol social, deoarece o confuzie a noţiunilor, ar duce la arestarea tuturor inculpaţilor acuzaţi de săvârşirea infracţiunilor pentru care legea prevede pedepse mai mari de 4 ani dar, pentru a înţelege noţiunea de „pericol concret pentru ordinea publică”, trebuie analizată noţiunea de „periculozitate”, care este sinonimă cu cea de „gravitate” şi înseamnă însuşirea de a fi periculos, primejdios, dăunător, grav sau contraindicat.
Însă, s-a decis totodată, că existenţa pericolului public poate rezulta, între altele, inclusiv din însuşi pericolul social al infracţiunilor de care este învinuit acuzatul, de reacţia publică la comiterea unor astfel de infracţiuni, de posibilitatea comiterii unor fapte asemănătoare şi de către alte persoane în lipsa unei reacţii ferme, faţă de cei bănuiţi ca autori ai unor astfel de fapte.
Astfel, Curtea de Apel a arătat că nu pot fi nesocotite realităţile sociale, căci ordinea publica trebuie înţeleasă şi ca reacţie a cetăţenilor în raport de comiterea faptelor de natura penală de o astfel de gravitate şi care pot avea consecinţe deosebite pentru o întreagă colectivitate.
Curtea de la Strasbourg a admis că, prin gravitatea lor deosebită şi prin reacţia publicului la săvârşirea lor, anumite infracţiuni pot să suscite o tulburare socială de natură să justifice o detenţie provizorie, cel puţin pentru o perioadă de timp (cazul Letellier contra Franţei).
Curtea de Apel a considerat că inculpaţii sunt cercetaţi pentru infracţiuni ce prezintă un grad de pericol social extrem de ridicat, ce rezultă nu numai din limitele mari de pedeapsă stabilite de legiuitor, ci şi din modalităţile şi împrejurările concrete de săvârşire a faptelor, de rezonanţa negativă a acestui gen de infracţiuni în rândul societăţii civile.
În literatura de specialitate şi practica judiciară s-a apreciat că infracţiunile de terorism cât şi iniţierea şi constituirea unei asocieri în vederea săvârşirii de acte de terorism prezintă un grad ridicat de pericol social datorită gravelor urmări pe care le produc, constituind adevărate atacuri la democraţie şi statul de drept, astfel încât aceasta justifică dispunerea de măsuri preventive faţă de cei care sunt implicaţi în săvârşirea sau sprijinirea în săvârşirea unor astfel de infracţiuni.
Terorismul înseamnă violenţă premeditată îndreptată împotriva unor ţinte necombatante, făptuită de grupuri sau agenţi clandestini, menită să influenţeze un public. Principala caracteristică a terorismului este intimidarea prin violenţă, mijloacele folosite fiind extrem de variate, incluzând răpirea de persoane, asasinatul, producerea de explozii etc, aşa cum este cazul speţei la care facem referire, în care inculpaţii au ales să suprime viaţa unei persoane ori a mai multora, victime colaterale, într-o manieră în care să intimideze să producă distrugerea unor bunuri materiale importante şi să producă în rândul opiniei publice un puternic ecou.
Pericolul concret pentru ordinea publică este dat de natura infracţiunilor, deoarece infracţiunile deduse judecăţii au rezonanţă puternică în societate datorită obiectului juridic căruia i se aduce atingere, modalităţii concrete de concepere şi comitere a faptelor descrise în prezentul referat, cât şi faptul că aceste infracţiuni săvârşite de inculpaţii P.D., P.O., C.E., L.C.I. şi J.P. au creat un puternic sentiment de insecuritate în rândul opiniei publice, iar credinţa că justiţia nu acţionează îndeajuns împotriva infracţionalităţii ar putea apărea în lipsa luării măsurii arestării preventive faţă de aceştia.
Pentru considerentele expuse, Curtea de Apel a reţinut că pentru buna desfăşurare a procesului penal, în scopul administrării tuturor probelor şi pentru lămurirea cauzei sub toate aspectele în vederea aflării adevărului se impune luarea măsurii arestării preventive.
Împotriva acestei încheieri, în termenul legal, inculpaţii P.D., L.C.I., P.O., J.P. şi C.E. au declarat recurs, în criticile formulate, arătând în esenţă că în raport de circumstanţele personale ale fiecăruia, urmărirea penală se poate desfăşura şi cu aceştia în stare de libertate.
Examinând încheierea atacată în raport de criticile formulate, cât şi din oficiu, sub toate aspectele cauzei, conform art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că recursurile nu sunt fondate, pentru considerentele ce urmează:
Astfel cum rezultă din examinarea normelor interne, procesual penale şi constituţionale, interpretate prin coroborarea şi prin prisma dispoziţiilor art. 5 din Convenţia Europeană privind Protecţia Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, dreptul la libertate este un drept inalienabil, la care nu se poate renunţa, iar garanţiile ce îl însoţesc privesc toates persoanele, având în vedere rolul primordial al acestui drept într-o societate democratică.
Faţă de principiile expuse, rezultă cu necesitate că normele legale ce prevăd cazurile în care se poate deroga de la principiul că nici o persoană nu poate fi privată de libertatea sa au caracter special, iar cazurile pe care le reglementează nu pot fi interpretate decât restrictiv. Aceasta, deoarece regula în materie o constituie starea de libertate, iar orice restrângere sau atingere, în orice mod şi de orice intensitate a substanţei dreptului imprimă acestui drept fundamental un caracter relativ.
Aşa fiind, cazurile în care legea naţională şi normele europene acceptă ca fiind licită privarea de libertate sunt reglementate prin norme imperative şi exprese, enumerările folosite de legiuitor fiind limitative.
În jurisprudenţa sa C.E.D.O. a expus patru motive fundamentale acceptate pentru arestarea şi desigur, menţinerea acestei măsuri a unui inculpat, suspectat că a comis o infracţiune: pericolul ca acuzatul să fugă (Stogmuller împotriva Austriei), riscul ca acuzatul, odată pus în libertate, să împiedice aplicarea justiţiei (Wemhoff împotriva Germaniei), riscul să comită noi infracţiuni (Matzenetter împotriva Austriei), sau să tulbure ordinea publică (Letellier c. Franţei).
Pericolul de împiedicare a bunei desfăşurări a procedurii penale nu poate fi invocat în mod abstract de autorităţi, ci trebuie să se bazeze pe probe faptice (Becciev împotriva Moldovei). La fel este şi cazul tulburării ordinii publice: dacă un astfel de motiv poate intra în discuţie din perspectiva art. 5 în aceste circumstanţe excepţionale şi în măsura în care dreptul intern recunoaşte această noţiune, el nu poate fi considerat ca relevant şi suficient decât dacă se întemeiază pe fapte de natură să demonstreze că punerea în libertate a deţinutului ar tulbura într-adevăr ordinea publică (Letellier, citată anterior).
Instanţa europeană a mai reţinut că privarea licită de libertate ca situaţie de excepţie, cu referire expresă la detenţia provizorie, presupune existenţa de bănuieli plauzibile (cauza Fox, Campbell şi Hartley vs. Regatul Unit al Marii Britanii şi al Irlandei de Nord) şi implică fapte şi/sau informaţii de natură a convinge un observator obiectiv că persoana în cauză a putut comite infracţiunea pentru care este arestată (cauza Erdagoz vs. Turcia) şi că probele existente la momentul arestării nu trebuie să reprezinte dovezile necesare formulării unei acuzaţii complete (cauza Murray vs. Regatul Unit al Marii Britanii şi al Irlandei de Nord), subzistenţa şi persistenţa unor indicii grave de vinovăţie constituind factori pertinenţi sub aspectul privării de libertate (cauza Tomasi vs. Franţa).
Plecând de la jurisprudenţa C.E.D.O., instanţele interne au definit de-a lungul timpului criterii şi elemente care trebuie avute în vedere în analiza existenţei „pericolului pentru ordinea publică”, printre care reacţia publică declanşată din cauza faptelor comise, starea de nesiguranţă ce ar putea fi generată prin lăsarea sau punerea în libertate a acuzatului, precum şi profilul personal al acestuia.
Totodată, instanţele naţionale au mai stabilit că pericolul pentru ordinea publică la care se face referire nu este prezumat, ci trebuie dovedit, în special dacă este vorba de riscul ca inculpatul să comită o nouă infracţiune sau de reacţia publică declanşată de faptele comise. Rezonanţa în opinia publică, o anumită stare de nesiguranţă generată de faptele comise, sau aspectele referitoare la persoana acuzatului au fost evidenţiate ca elemente constitutive ale pericolului pentru ordinea publică, noţiune care nu trebuie confundată cu cea de „pericol social al faptelor” comise.
Doar înţelegând în maniera descrisă semnificaţia libertăţii şi a privării de libertate se poate realiza în concret şi în mod efectiv scopul esenţial al reglementării dreptului la libertate, cel al protejării individului împotriva arbitrariului autorităţii.
Cu privire la această măsura preventivă a arestării, se reţine că, potrivit normelor naţionale, luarea ei presupune îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 143 C. proc. pen., respectiv să existe probe sau indicii temeinice că învinuitul sau inculpatul a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală şi impune, totodată, existenţa vreunuia dintre cazurile prevăzute la art. 148 alin. (1) lit. a)-f) C. proc. pen. raportat la art. 148 alin. (2) C. proc. pen.
Raportând consideraţiile teoretice şi jurisprudenţiale anterior expuse speţei de faţă, instanţa de recurs a verificat îndeplinirea, în cauză, a condiţiilor prevăzute de legea naţională pentru luarea măsurii preventive a arestării, astfel după cum acestea sunt reglementate de art. 143 şi art. 148 lit. f) C. proc. pen. şi a constatat că, întemeiat, judecătorul investit cu soluţionarea propunerii de luare a măsurii arestării, a apreciat că acestea sunt realizate în cazul de faţă.
Se reţine, în acest sens, din reevaluarea materialului dosarului, că există date şi indicii ce fac verosimilă săvârşirea de către inculpaţi a infracţiunilor reţinute ca pretins comise, starea de fapt fiind just avută în vedere de către judecătorul primei instanţe.
Din verificarea actelor dosarului instanţa de recurs constată că în cauză există date şi indicii ce creează presupunerea rezonabilă că în noaptea de 10 din 11 ianuarie 2013, în jurul orelor 23.30 inculpaţii P.O., L.C.I., C.E. şi J.P. angajaţi de inculpatul P.D. s-au deplasat la domiciliul părţii vătămate M.B.A., plasând sub autoturismul acestuia un dispozitiv cu încărcătură explozivă în scopul de a suprima viaţa acestuia şi a persoanelor care ar fi fost cu acesta în autoturism la momentul declanşării dispozitivului.
S-a mai reţinut faptul că această acţiune a fost organizată şi coordonată de inculpatul P.D. care le-a promis inculpaţilor P.O., L.C.I. şi J.P. suma de câte 7.000 euro pentru plasarea dispozitivului exploziv sumă ce urma a fi majorată la 15.000 euro dacă intervenea decesul părţii vătămate M.B.A. De asemenea în schimbul sumei de câte 1.000 euro, inculpaţii urmau să incendieze două spaţii comerciale din municipiul Piatra Neamţ ce aparţineau unor cunoscuţi ai părţii vătămate M.B.A.
În contextul datelor şi indiciilor Înalta Curte reţine transcrierile interceptărilor telefonice din perioada 2 ianuarie-10 ianuarie 2013, raportul de expertiză preliminar din data de 11 ianuarie 2013 efectuat asupra dispozitivului exploziv şi declaraţiile inculpaţilor.
Analizând, prin coroborare actele dosarului şi încheierea recurată, instanţa de recurs reţine că în contextul concret al cauzei, în mod corect, prima instanţă a apreciat că luarea măsurii preventive a arestării este necesară şi justificată prin imperativul realizării scopului măsurilor preventive, reglementat de art. 136 alin. (1) C. proc. pen., respectiv buna desfăşurare a procesului penal, fiind, deci, îndeplinite cumulativ, condiţiile prevăzute de art. 143 şi art. 148 lit. f) C. proc. pen.
Referitor la temeiul prevăzut de art. 148 lit. f) C. proc. pen., se constată că examinarea condiţiei privind pericolul concret pentru ordinea publică determinat de lăsarea în libertate a inculpaţilor presupune totuşi raportarea la gravitatea faptelor despre care există indicii că au fost comise, modalitatea în care aceştia au acţionat, efectele potenţiale extrem de grave ale infracţiunii săvârşite în ipoteza în care autorităţile nu ar fi intervenit pentru înlăturarea dispozitivului exploziv montat sub autoturismul părţii vătămate.
Se reţine faptul că inculpaţii au acceptat posibilitatea ca în momentul declanşării dispozitivului exploziv să producă decesul şi a altor persoane care s-ar fi aflat în zona deflagraţiei, fără legătură cu partea vătămată.
Aprecierea periculozităţii inculpaţilor se raportează şi la faptul că aceşti au acţionat la comandă, fiind plătiţi pentru activitatea lor ceea ce demonstrează o atitudine de indiferenţă faţă de viaţă şi faţă de valorile sociale în legătură cu viaţa persoanei.
Aşadar, rezultă că lipsirea de libertate, prin luarea măsurii arestării preventive se impunea, luându-se în considerare interesul public ce trebuie protejat cu prioritate şi fără încălcarea prezumţiei de nevinovăţie a inculpaţilor, faţă de regula respectării libertăţii individuale, acest interes general al menţinerii ordinii sociale şi de drept trecând înaintea dreptului persoanei deţinute de a fi cercetată în libertate şi justificând privarea sa de libertate.
Concluzia anterior expusă este conformă considerentelor avute în vedere şi de C.E.D.O., care în cauza Lettelier vs. Franţa a reţinut că „prin gravitatea lor deosebită şi prin reacţia publicului la săvârşirea lor, anumite infracţiuni pot să suscite o tulburare socială de natură să justifice o detenţie provizorie cel puţin o perioadă de timp", astfel că la acest moment procesual existenţa indiciilor temeinice de comitere a faptelor imputate inculpatului şi îndeplinirea, cumulativă şi a celorlalte condiţii legale pentru luarea măsurii preventive a arestării conferă caracter legal măsurii preventive luată de prima instanţă.
Măsura preventivă răspunde, totodată şi cerinţei proporţionalităţii şi caracterului necesar în cazul concret dedus analizei, luarea uneia dintre celelalte măsuri preventive neprivative de libertate neconducând la realizarea scopului prevăzut de art. 136 alin. (1) C. proc. pen., măsura arestării, impunându-se din perspectiva necesităţii protejării cu prioritate a interesului public.
Faţă de circumstanţele ce preced, Înalta Curte, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) şi a art. 192 alin. (2) C. proc. pen., urmează a respinge ca nefondate, recursurile declarate de inculpaţii P.D., L.C.I., P.O., J.P. şi C.E. împotriva încheierii nr. 2 din 12 ianuarie 2013 a Curţii de Apel Bacău, secţia penală, cauze minori şi familie, pronunţată în Dosarul nr. 21/32/2013.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpaţii P.D., L.C.I., P.O., J.P. şi C.E. împotriva încheierii nr. 2 din 12 ianuarie 2013 a Curţii de Apel Bacău, secţia penală, cauze minori şi familie, pronunţată în Dosarul nr. 21/32/2013.
Obligă recurenţii inculpaţi la plata sumei de câte 200 RON cheltuieli judiciare către stat, din care suma de câte 100 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 14 ianuarie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 818/2013. Penal. Dare de mită (art. 255... | ICCJ. Decizia nr. 92/2013. Penal → |
|---|
