ICCJ. Decizia nr. 116/2012. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI
Deciziapenală nr. 116/2012
Dosar nr.2535/1/2012
Şedinţa publică din 23 aprilie 2012
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin încheierea din 22 martie 2012 pronunțată de secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție în dosarul nr. 2216/1/2012, în baza art. 3001 C. proc. pen., s-a constatat ca fiind legală și temeinică măsura arestării preventive a inculpatei D.M., măsură pe care a menținut-o.
S-a reţinut că inculpata D.M., judecător la Înalta Curte de Casație și Justiție, secţia civilă, a fost arestată preventiv prin încheierea nr. 335 din Camera de Consiliu din 29 februarie 2012, pronunţată de secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pentru o perioadă de 29 de zile, începând cu 29 februarie 2012 până la 28 martie 2012 inclusiv, constatându-se că în cauză au fost îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1491 alin. (1) raportat la art. 143 şi art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., precum şi art. 151 C. proc. pen.
Totodată, s-a dispus emiterea mandatului de arestare preventivă din 29 februarie 2012.
La data de 21 martie 2012, prin rechizitoriul nr. 26/P/2012 emis de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, D.N.A., s-a dispus, trimiterea în judecată a inculpatei D.M., în stare de arest preventiv pentru săvârşirea a două infracţiuni prevăzute de art. 257 C. pen., raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție sub numărul 2216/1/2012, fiind fixat termen la data de 24 mai 2012, preschimbat la 10 mai 2012.
Astfel, s-a reţinut de către parchet că fapta inculpatei D.M. constând în aceea că, în luna noiembrie 2009 a pretins de la martorul B.P. suma de 200.000 euro pe care a primit-o ulterior (în intervalul noiembrie–decembrie) în trei tranşe prin intermediul martorului P.M., promiţându-i în schimb că va interveni pe lângă magistraţii învestiţi cu soluţionarea dosarului nr. 7039/315/2006 al Curţii de Apel Ploieşti (contestaţie în anulare formulată de SC E.P.C. SRL împotriva Deciziei penale nr. 731 din 22 octombrie 2009 a Curţii de Apel Ploieşti, prin care B.P. a fost condamnat la pedeapsa rezultantă de 3 ani închisoare cu executare prin privare de libertate pentru săvârşirea unor infracţiuni de evaziune fiscală) şi-i va determina să adopte o soluţie favorabilă lui B.P., realizează elementele constitutive ale infracţiunii de trafic de influenţă, prevăzută de art. 257 C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu modificările şi completările ulterioare.
De asemenea, s-a mai reţinut de către parchet că, fapta aceleiaşi inculpate care în perioada ianuarie–februarie 2012, direct şi prin intermediul martorului P.M., a pretins de la denunţătorul B.P. sume în lei şi valută totalizând 4.790.521.194,2 RON din care a primit 21.194 RON (2000 euro şi 800 RON pretinşi şi primiţi în luna ianuarie 2012; 2000 euro şi 1500 RON pretinşi şi primiţi în ziua de 12 februarie 2012; 1500 RON pretinşi şi primiţi în ziua de 21 februarie 2012 şi 110.000 euro pretinşi în ziua de 21 februarie 2012) promiţându-i în schimb că va interveni pe lângă judecătorii de la Curtea de Apel Ploieşti învestiţi cu soluţionarea dosarului nr. 9501/315/2010, având ca obiect recursul declarat de denunţător împotriva sentinţei penale nr. 564 din 15 noiembrie 2011 pronunţată de Judecătoria Târgovişte în dosarul nr. 9501/315/2010 şi-i va determina să pronunţe o soluţie favorabilă denunţătorului, realizează elementele constitutive ale infracţiunii de trafic de influenţă, prevăzută de art. 257 C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu modificările şi completările ulterioare.
Măsura arestării preventive a fost verificată sub aspectul legalității și temeiniciei, conform art. 3001 C. proc. pen., la data de 22 martie 2012.
Sub aspectul legalității și temeiniciei arestării preventive luată față de inculpata D.M., prima instanță a constatat că temeiurile care au determinat arestarea preventivă a inculpatei nu au încetat.
S-a reţinut că la data de 29 februarie 2012 a fost luată faţă de inculpata D.M. măsura arestării preventive pe o durată de 29 de zile, întemeiată pe dispoziţiile art. 148 lit. f) C. proc. pen.
Pentru luarea măsurii arestării preventive este necesar să se constate că sunt probe sau indicii temeinice că învinuitul sau inculpatul a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală, condiţie prevăzută de art. 143 C. proc. pen., precum şi incidenţa unuia din cazurile prevăzute de art. 148 C. proc. pen.
Prima instanţă a constatat că, din materialul probator administrat în cauză rezultă indicii ce conturează presupunerea rezonabilă pentru un observator independent că inculpata a săvârşit faptele ce i se reţin în sarcină, iar acestea reprezintă infracţiunea de trafic de influenţă, pentru care legea prevede o pedeapsă cu închisoarea mai mare de 4 ani.
Cea de a doua condiţie impusă de art. 148 lit. f) C. proc. pen. presupune existenţa unor probe că lăsarea în libertate prezintă pericol pentru ordinea publică, iar apărătorul inculpatei a invocat că nu există dovezi care să susţină pericolul pentru ordinea publică.
Textul de lege al art. 148 lit. f) C. proc. pen. nu trebuie interpretat ad literam, pentru că o asemenea interpretare ar conduce la concluzia că în nicio situaţie nu ar putea fi luată măsura arestării preventive, deoarece este imposibil de probat un comportament viitor.
Pericolul pentru ordinea publică reprezintă o predicţie, o apreciere pe care judecătorul o face asupra comportamentului viitor al inculpatului.
În lipsa unor dispoziţii legale care să indice exigenţele în funcţie de care se stabileşte pericolul pentru ordinea publică, criteriile de evaluare ce stau la baza aprecierii dacă punerea în libertate a inculpatei prezintă pericol pentru ordinea publică nu pot fi decât gravitatea concretă a faptei comise, ce nu trebuie confundată cu pericolul social al infracţiunii săvârşite (care este relevat în pedeapsa prevăzută de lege) şi circumstanţele personale ale inculpatului (antecedente penale, atitudinea faţă de faptă şi urmările sale, etc.).
În cadrul acestei aprecieri unul din cele două criterii poate avea un rol determinant, astfel încât uneori, spre exemplu, gravitatea extremă a faptei săvârşite justifică prin ea însăşi luarea măsurii arestării preventive, chiar dacă circumstanţele personale ale inculpatului nu o impun.
Pericolul pentru ordinea publică reprezintă temerea că, odată pus în libertate, inculpatul ar comite fapte penale, ori ar declanşa puternice reacţii în rândul opiniei publice, determinate de fapta săvârşită de acesta şi de starea sa de libertate.
Instanţa care a dispus arestarea preventivă a constatat în mod corect că gravitatea faptei comise, gravitate concretă dată şi de calitatea de magistrat a inculpatei, justifică aprecierea că aceasta prezintă pericol pentru ordinea publică.
În aceste condiţii, prima instanţă a apreciat că măsura arestării preventive este legală şi temeinică, constatând că temeiurile ce au determinat luarea măsurii preventive se menţin în continuare şi impun privarea de libertate.
De asemenea, s-a mai apreciat că faptele reţinute în sarcina inculpatei sunt grave, constituind infracţiuni de corupţie cu posibile implicaţii asupra justei soluţionări a unor cauze penale şi că circumstanţele personale ale inculpatei analizate izolat nu justifică concluzia că aceasta prezintă pericol pentru ordinea publică, dar analizate prin prisma faptelor reţinute nu fac altceva decât să pună în evidenţă gravitatea accentuată a acestora, faptele de corupţie fiind mai grave în cazul comiterii lor de către persoane ce trebuie să impună celorlalţi respectarea legii.
S-a mai apreciat că menţinerea stării de arest se justifică şi pentru o bună desfăşurare a procesului penal, acesta fiind unul din scopurile trasate pentru această măsură preventivă, o altă măsură preventivă, mai puţin gravă, nefiind suficientă la acest moment procesual pentru a proteja în mod eficient interesul public.
Împotriva acestei încheieri a declarat recurs, în termen legal, inculpata D.M., criticând-o pentru netemeinicie şi solicitând, admiterea recursului, casarea încheierii, și înlocuirea măsurii arestării preventive cu o altă măsură preventivă.
Concluziile apărătorilor inculpatei, ale reprezentantului Ministerului Public, precum şi ultimul cuvânt al recurentei inculpate au fost consemnate în detaliu în partea introductivă a acestei decizii.
Analizând actele dosarului şi recursul declarat prin prisma motivelor de recurs invocate şi sub toate aspectele potrivit dispoziţiilor art. 3856 alin. (3) C. proc. pen. se constată că recursul este nefondat şi va fi respins pentru considerentele ce urmează:
Astfel, după cum rezultă din analiza dispoziţiilor art. 3001 C. proc. pen., în cursul judecăţii „după înregistrarea dosarului la instanță, în cauzele în care inculpatul este trimis în judecată în stare de arest, este datoare să verifice din oficiu, în camera de consiliu, legalitatea și temeinicia arestării preventive, înainte de expirarea duratei arestării preventive", iar în situaţia în care se constată că „temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate", se dispune menţinerea arestării preventive.
Din actele dosarului rezultă că la data de 29 februarie 2012 s-a luat față de inculpata D.M. măsura arestării preventive în temeiul dispozițiilor art. 1491 cu referire la art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.
Având în vedere actele dosarului, Înalta Curte apreciază că în mod corect prima instanță a constatat legală și temeinică măsura arestării preventive a inculpatei D.M., pe care a menținut-o, întrucât subzistă temeiurile care au fost avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive și acestea impun în continuare privarea inculpatului de libertate.
În raport de probele dosarului, instanţa de fond a apreciat că sunt indicii că inculpata a săvârşit faptele pentru care este trimisă în judecată, fiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., cu referire la art. 143 din acelaşi cod.
Înalta Curte apreciază că se impune menținerea măsurii arestării preventive a inculpatei D.M. pentru a se asigura buna desfăşurare a procesului penal.
Luarea, prelungirea sau menţinerea măsurii arestării preventive pe parcursul procesului penal nu este incompatibilă cu respectarea prezumţiei de nevinovăţie, nu implică pronunţarea instanţei de judecată asupra fondului procesului (adică şi asupra vinovăţiei inculpatului), ci numai asupra existenţei unor probe sau indicii temeinice din care rezultă suspiciunea rezonabilă că o persoană a săvârşit o infracţiune, precum şi a incidenţei unuia din cazurile prevăzute de art. 148 C. proc. pen. (deciziile Curţii Constituţionale nr. 73/2000, publicată în M. Of. nr. 335 din 19 iulie 2000, nr. 38/2007 publicată în M. Of. nr. 157 din 5 februarie 2007, nr. 245/2006 publicată în M. Of. nr. 290 din 30 martie 2006 fiind în acest sens).
Potrivit jurisprudenţei C.E.D.O. privind interpretarea art. 5 paragraful 1 lit. c), pentru justificarea arestării sau deţinerii preventive nu se poate pretinde să fie deja stabilite realitatea şi natura infracţiunii de care cel interesat este bănuit că a săvârşit-o, pentru că acestea reprezintă scopul fazei de instrucţie, adică de urmărire penală, iar detenţia permite desfăşurarea ei normală (cauza C. vs. Turcia, 19 ianuarie 1995, cauza C. vs. Italia, 14 ianuarie 1997).
Aşa cum a precizat instanţa europeană, faptele ce au dat naştere la bănuielile concrete, care au justificat arestarea unei persoane nu trebuie să fie de acelaşi nivel cu acelea necesare pentru justificarea unei condamnări.
Nu trebuie ignorat şi faptul că, pentru ca bănuielile să fie apreciate drept plauzibile ori legitime, trebuie să existe fapte sau informaţii de natură a convinge un observator obiectiv că persoana în cauză a comis o infracţiune (cazul M. vs. Regatul Unit, 28 octombrie 1994).
În cauză, temeiurile juridice care au determinat luarea măsurii arestării preventive a inculpatei D.M. le-au constituit dispoziţiile art. 148 lit. f) C. proc. pen., respectiv, că infracţiunile pentru care inculpata a fost cercetată, sunt pedepsite cu închisoarea mai mare de 4 ani, iar lăsarea în libertate a acesteia prezintă pericol concret pentru ordinea publică.
Înalta Curte apreciază că, în acest moment procesual cerinţele art. 148 lit. f) C. proc. pen. se menţin şi în prezent, impunând în continuare privarea de libertate a inculpatei, în condiţiile în care există indicii temeinice şi suficiente, în accepţiunea dată acestei noţiuni de art. 143 C. proc. pen. din care rezultă suspiciunea rezonabilă că inculpata D.M. a comis faptele pentru care a fost cercetată şi trimisă în judecată.
Cât priveşte temeiul arestării prevăzut de art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., se constată că inculpata a săvârşit fapte penale pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani şi există probe certe că lăsarea ei în libertate prezintă pericol concret pentru ordinea publică.
La aprecierea pericolului pentru ordinea publică, trebuie avute în vedere nu numai datele legate de persoana inculpatului, ci şi datele referitoare la fapte, nu de puţine ori acestea din urmă fiind de natură a crea în opinia publică un sentiment de insecuritate, credinţa că justiţia (cei care concură la înfăptuirea ei) nu acţionează îndeajuns împotriva infracţionalităţii. Aşa fiind, deşi pericolul pentru ordinea publică nu se confundă cu pericolul social, ca trăsătură esenţială a infracţiunii, aceasta nu înseamnă, însă, că în aprecierea pericolului pentru ordinea publică trebuie făcută abstracţie de gravitatea faptei. Sub acest aspect, existenţa pericolului public poate rezulta, între altele şi din însuşi pericolul social al infracţiunii de care este acuzat inculpatul, de reacţia publică la comiterea unei astfel de infracţiuni, de posibilitatea comiterii chiar a unor fapte asemănătoare de către alte persoane, în lipsa unei reacţii corespunzătoare faţă de cei bănuiţi ca autori ai unor astfel de fapte.
Pe de altă parte, potrivit art. 5 pct. 1 lit. c) din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30/1994, pentru ca o persoană să fie reţinută sau arestată în vederea aducerii sale în faţa autorităţii judiciare competente, este suficient să existe motive verosimile de a bănui că a săvârşit o infracţiune.
Pe cale de consecinţă, se constată că legea europeană este mai puţin restrictivă privitor la luarea măsurilor preventive privative de libertate, în comparaţie cu legea procesual penală română, care pretinde să existe probe sau indicii temeinice că s-a comis o faptă prevăzută de legea penală.
Într-o recentă Hotărâre a C.E.D.O. (Hotărârea nr. 1 din 1 iulie 2008), pronunţată în cauza „C. împotriva României" şi publicată în M. Of. nr. 283 din 30 aprilie 2009, se arată: „Curtea observă că, chiar şi în absenţa unei jurisprudenţe naţionale care să fie, în mod constant, coerentă în materie, instanţele interne au definit de-a lungul timpului criterii şi elemente care trebuie avute în vedere în analiza existenţei pericolului pentru ordinea publică, printre care reacţia publică declanşată din cauza faptelor comise, starea de nesiguranţă ce ar putea fi generată prin lăsarea sau punerea în libertate a acuzatului, precum şi profilul moral al acestuia".
Totodată, prin Recomandarea nr. R (80) 11 a Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei s-a prevăzut că detenţia provizorie nu poate fi ordonată decât dacă persoana în cauză este bănuită că a săvârşit o infracţiune şi că există motive serioase de a se crede că există cel puţin unul din următoarele pericole, pericol de fugă, pericol de obstrucţionare a cursului justiţiei şi pericol de a comite o nouă infracţiune gravă. Se mai arată în Recomandare că, dacă existenţa nici unuia dintre pericolele enunţate anterior nu a putut fi stabilită, detenţia se poate justifica, în mod excepţional, în anumite cazuri, când se comite o infracţiune deosebit de gravă.
Raportând reglementările europene menţionate mai sus la prezenta cauză, Înalta Curte reţine că este identificat cel puţin unul dintre pericolele care justifică menţinerea arestării preventive a inculpatei, din punctul de vedere al dispoziţiilor art. 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (pericolul perturbării judecăţii), iar faptele penale de care este acuzată aceasta au un caracter deosebit de grav, având în vedere circumstanţele concrete în care au fost comise.
Faptul că un judecător al Înaltei Curți de Casație și Justiție şi-a folosit influenţa pentru a rezolva probleme judiciare a unor persoane constituie, în mod cert, împrejurări care tulbură profund şi grav ordinea publică, determinând reacţii justificate de insecuritate, neîncredere faţă de sistemul judiciar şi chiar faţă de actul de justiţie.
Natura şi gravitatea faptelor reţinute în sarcina inculpatei, modalitatea în care acestea au fost comise, folosindu-se de calitatea sa de judecător la Înalta Curte de Casație și Justiție, cât şi de influenţa de care dispunea în exercitarea acestei funcţii, angrenând în activităţile sale alţi magistraţi, pentru a-i determina ca, în schimbul unor sume de bani ori alte foloase, să obţină soluţii favorabile în anumite cauze aflate pe rolul unor instanţe, consecinţele produse asupra ordinii de drept prin afectarea gravă a încrederii cetăţenilor oneşti în actul de justiţie, insuflându-se opiniei publice falsa impresie că este mai presus de lege şi că oricând poate face demersuri juridice în orice sens doreşte, inducându-se astfel ideea că justiţia funcţionează şi în afara dispoziţiilor legale, justifică pe deplin temerea că, odată pusă în libertate, inculpata va săvârşi şi alte fapte de acelaşi gen.
Datele care caracterizează persoana inculpatei, trebuie avute în vedere la aprecierea pericolului concret al acesteia pentru ordinea publică, cu atât mai mult cu cât, calitatea sa socială şi profesională o situau într-o poziţie din care, într-o ordine socială normală, se impunea a fi exclusă recurgerea la săvârşirea de acte şi fapte de corupţie.
Prin urmare, funcţia pe care inculpata a deţinut-o şi exigenţele cărora aceasta se impunea a se supune prin prisma poziţiei sale de judecător la Înalta Curte de Casație și Justiție, rezonanţa negativă creată în rândul comunităţii, căreia i se poate induce ideea şi convingerea că există posibilitatea eludării unei sancţiuni penale, în schimbul oferirii de avantaje patrimoniale celor direct implicaţi în înfăptuirea justiţiei, justifică pe deplin menţinerea măsurii arestării preventive a inculpatei.
Măsura este necesară la acest moment al judecăţii, aflată la debut, respectiv pentru buna desfăşurare a procesului penal, acesta fiind unul dintre scopurile măsurilor preventive enumerate în art. 136 alin. (1) C. proc. pen. şi, totodată, este justificată de considerente ce ţin de existenţa unor bănuieli de natură a convinge un observator obiectiv că există riscul ca inculpata D.M. să împiedice administrarea justiţiei.
Totodată, Înalta Curte constată că au fost respectate şi dispoziţiile art. 5 paragraful 3 din Convenţie, conform cărora orice persoană arestată sau deţinută, în condiţiile prevăzute de paragraful 1 lit. c), are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii.
În acelaşi timp, aşa cum s-a statuat constant şi în jurisprudenţa C.E.D.O., chiar daca măsura arestării preventive are un caracter excepţional, prezervarea ordinii publice este apreciată ca un element pertinent şi suficient pentru privarea de libertate a unei persoane, dacă se bazează pe fapte de natură să arate că eliberarea respectivei persoane ar tulbura în mod real ordinea publică (cazul L. contra Franţei).
În speţă se constată că deşi nu pot fi ignorate elementele de circumstanţiere, relevante pentru inculpată, se impune însă a se acorda o pondere semnificativă naturii activităţii infracţionale a acesteia, condiţiilor concrete în care inculpata a acţionat, astfel cum au fost expuse în actul de sesizare a instanţei.
Pe de altă parte, motivele avute în vedere la momentul arestării inculpatului constituie, inclusiv în opinia curţii europene, un risc pertinent de natură a justifica menţinerea măsurii provizorii privative de libertate (cauza R. vs. Austria), aceasta impunându-se în cauze de o anumită complexitate, pentru a nu se perturba desfăşurarea procesului (cauza M. vs. Austria).
Aşadar, lăsarea în libertate a inculpatei ar prezenta un pericol pentru ordinea publică, existând şi posibilitatea apariţiei unui ecou negativ în societate cu privire la capacitatea de reacţie a autorităţilor în asemenea situaţii şi, în plus, un risc de influenţare negativă a modului de derulare a procesului penal, aflat la începutul fazei de cercetare judecătorească.
În ceea ce priveşte solicitarea formulată de recurenta inculpată D.M., prin apărător ales, în sensul înlocuirii măsurii arestării preventive cu măsura preventivă a obligării de a nu părăsi ţara, Înalta Curte apreciază că măsurile preventive pot fi înlocuite sau revocate în condiţiile art. 139 C. proc. pen.; înlocuirea măsurilor preventive, presupune, potrivit art. 139 alin. (1) C. proc. pen., schimbarea temeiurilor care au determinat dispunerea acesteia.
Se reţine că dispoziţiile legale invocate nu au aplicabilitate în cauza supusă analizei, nefiind îndeplinite condiţiile legale care să justifice aplicarea dispoziţiilor art. 139 C. proc. pen., prima instanţă apreciind în mod just că în cauză temeiurile care au justificat arestarea preventivă a inculpatei se menţin şi impun în continuare privarea de libertate.
Restrângerea dreptului la libertate apare ca proporţională cu scopul urmărit, cel al ocrotirii ordinii publice şi de drept, măsura fiind necesară într-o societate democratică pentru salvgardarea interesului public şi a încrederii societăţii în instituţiile statului de drept şi în efectele exercitării funcţiilor acestora.
În concluzie, întrucât nu s-au schimbat temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive, iar privarea de libertate este necesară pentru buna desfășurare a procesului penal, soluția primei instanțe a fost adoptată cu respectarea dispozițiilor legale evocate.
Față de considerentele ce preced, constatând nefondate motivele de casare invocate, Înalta Curte, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., urmează a respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpata D.M. împotriva încheierii din camera de consiliu de la 22 martie 2012, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală în dosarul nr. 2216/1/2012.
Conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurenta inculpată va fi obligată la plata sumei de 400 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, până la prezentarea apărătorilor aleşi, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpata D.M. împotriva încheierii din camera de consiliu de la 22 martie 2012, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală în dosarul nr. 2216/1/2012.
Obligă recurenta inculpată la plata sumei de 400 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, până la prezentarea apărătorilor aleși, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 23 aprilie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 118/2012. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 115/2012. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI → |
|---|
