ICCJ. Decizia nr. 115/2012. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI
Deciziapenală nr. 115/2012
Dosar nr.2845/1/2012
Şedinţa publică din 18 aprilie 2012
Asupra recursului de faţă;
Din actele dosarului constată următoarele:
Prin încheierea nr. 550 din 11 aprilie 2012 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul B.M., cu obligarea acestuia la plata cheltuielilor judiciare statului.
Pentru a pronunţa această soluţie instanţa a reţinut, în esenţă, că arestarea preventivă a inculpatului a fost dispusă prin încheierea penală nr. 446 din 22 martie 2012 pronunţată în dosarul nr. 2252/1/2012 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală; această încheiere a rămas definitivă prin respingerea recursului formulat de inculpat, prin încheierea nr. 106 din 2 aprilie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, completul de 5 judecători.
La data de 27 martie 2012, prin încheierea pronunţată în dosarul nr. 2252/1/2012, s-a constatat îndeplinită procedura prevăzută de art. 150 alin. (2) C. proc. pen. şi art. 152 alin. (3) şi (4) C. proc. pen. cu privire la inculpatul B.M. şi, totodată, s-a constatat că mandatul de arestare preventivă din 22 martie 2012 pentru durata de 30 de zile, a fost pus în executare la data de 27 martie 2012, până la data de 25 aprilie 2012, inclusiv.
S-a constatat din actele dosarului de urmărire penală nr. 68/D/P/2012 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, D.I.I.C.O.T., că inculpatul B.M. este cercetat pentru infracţiunea prevăzută de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003, pentru infracţiunea prevăzută de art. 215 alin. (1), (2), (3) şi (5) C. pen., pentru instigare, prevăzută de art. 25 C. pen., la infracţiunea prevăzută de art. 288 C. pen., pentru instigare, prevăzută de art. 25 C. pen., la infracţiunea prevăzută de art. 293 C. pen., pentru instigare, prevăzută de art. 25 C. pen., la infracţiunea prevăzută de art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP), pentru instigare, prevăzută de art. 25 C. pen., la infracţiunea prevăzută de art. 260 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 273 NCP), pentru infracţiunea prevăzută de art. 264 C. pen., pentru infracţiunea prevăzută de art. 290 C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) din acelaşi cod şi pentru infracţiunea prevăzută de art. 23 din Legea nr. 656/2002 în condiţiile concursului de infracţiuni prevăzut de art. 33 lit. a) şi lit. b) C. pen. şi că arestarea preventivă a inculpatului s-a dispus în baza temeiurilor prevăzute de art. 148 lit. a), b) şi f) C. proc. pen.
Cu privire la cererea de liberare provizorie sub control judiciar s-a apreciat că aceasta este inadmisibilă.
S-a reţinut că potrivit art. 23 alin. (10) din Constituţia României şi art. 1601 C. proc. pen. inculpatul arestat preventiv poate cere punerea sa în libertate provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune, dar că potrivit art. 1602 alin. (1), teza ultimă C. proc. pen., liberarea provizorie sub control judiciar se poate acorda în cazul infracţiunilor săvârşite din culpă, precum şi în cazul infracţiunilor intenţionate, pentru care legea prevede pedeapsa închisorii ce nu depăşeşte 18 ani.
Prima instanţă a constatat că inculpatul este urmărit penal, printre altele, şi pentru infracţiunea de înşelăciune cu consecinţe deosebit de grave, prevăzută de art. 215 alin. (1), (2), (3) şi (5) C. pen., pedepsită cu închisoare de la 10 la 20 de ani, şi că, nu este realizată condiţia prevăzută de art. 1602 alin. (1) teza ultimă C. proc. pen., (în sensul că pedeapsa nu poate depăşi 18 ani) putând accede la liberarea provizorie sub control judiciar persoanele care au săvârşit infracţiuni intenţionate pentru care legea prevede pedeapsa închisorii ce nu depăşeşte 18 ani, dacă îndeplinesc şi celelalte condiţii prevăzute de lege, înţelesul noţiunii de „pedeapsă prevăzută de lege", fiind potrivit art. 1602 alin. (1), teza ultimă, C. proc. pen., cel de sancţiune stabilită de norma de incriminare, respectiv, în speţă, pentru infracţiunea de înşelăciune cu consecinţe deosebit de grave, pedeapsa prevăzută de art. 215 alin. (1), (2), (3) şi (5) C. pen., constând în închisoare de la 10 la 20 de ani.
S-a argumentat că art. 1602 alin. (1) teza ultimă C. proc. pen. şi art. 1606 C. proc. pen. reglementează condiţiile de formă şi de fond ale liberării provizorii, iar examinarea şi admiterea în principiu a cererii de liberare sunt prevăzute în art. 1608 C. proc. pen., în faza verificării îndeplinirii condiţiilor prevăzute de lege pentru admisibilitatea în principiu (inculpatul B.M. fiind urmărit penal pentru o infracţiune pedepsită cu închisoare care depăşeşte 18 ani), legiuitorul limitând vocaţia inculpatului la verificarea îndeplinirii condiţiilor prevăzute de lege referitoare la temeinicia cererii, opunându-i-se condiţia negativă prevăzută de alin. (1), teza ultimă a art. 1602 C. proc. pen.
Cu privire la apărarea inculpatului, în sensul că cererea era admisibilă potrivit Convenţiei, tratatelor privind drepturile fundamentale ale omului şi Constituţiei României, prima instanţă a constatat că acest drept este reglementat de lege, dar condiţionat de îndeplinirea cerinţelor legii procesual penale, care instituie condiţia negativă menţionată, în sprijinul inadmisibilităţii cererii de liberare provizorie sub control judiciar, în ipoteza săvârşirii unei infracţiuni pentru care legea prevede o pedeapsă ce depăşeşte 18 ani, (cum este cazul de faţă), fiind şi considerentele şi dispozitivul deciziei în interesul legii nr. 7 din 9 februarie 2009 a Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, publicată în M. Of. nr. 694 din 15 octombrie 2009.
Împotriva acestei încheieri, în termen legal a declarat recurs inculpatul, criticând-o, astfel după cum rezultă din concluziile orale ale apărătorului ales, prezentate în partea introductivă a prezentei decizii, din notele scrise depuse la dosar precum şi din aspectele relevate cu ocazia acordării ultimului cuvânt inculpatului, pentru netemeinicia argumentelor invocate de prima instanţă, neindicarea în cuprinsul mandatului de arestare a infracţiunilor pentru care a fost luată această măsură preventivă, pentru a se putea verifica îndeplinirea condiţiei referitoare la limita maximă a pedepsei închisorii prevăzută de lege (18 ani), necesitatea aplicării cu prioritate a prevederilor art. 23 din Constituţie şi a art. 5, paragraf 3, teza a doua din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale (prevederile art. 1602 C. proc. pen. cuprinzând condiţii contrare acestora), caracterul imperativ al analizării temeiniciei cererii de liberare provizorie sub control judiciar, prin prisma dreptului de petiţionare; s-a solicitat, de asemenea, să se constate că nu se impune obligarea inculpatului la plata onorariului apărătorului desemnat din oficiu, deoarece a beneficiat de asistenţa unui apărător ales.
Analizând recursul prin prisma criticilor invocate şi sub toate aspectele, potrivit art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., se constată că acesta este nefondat şi va fi respins, pentru considerentele ce urmează.
Astfel, după cum rezultă din analiza dispoziţiilor art. 136 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., scopul măsurilor preventive îl constituie asigurarea bunei desfăşurări a procesului penal sau împiedicarea sustragerii învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată sau de la executarea pedepsei, aceste scopuri putând fi atinse şi prin liberarea provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune.
În acelaşi sens sunt şi dispoziţiile art. 5, paragraf 3 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale care prevede că persoana arestată sau reţinută beneficiază, între altele, de dreptul de a putea fi eliberată în cursul procedurii, punerea în libertate putând fi subordonată unei garanţii care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere.
Referitor la reglementările interne în materie se constată că art. 1602 alin. (1) şi (2) C. proc. pen. prevede condiţiile concrete în care aceasta poate fi acordată.
Rezultă, aşadar, că liberarea provizorie sub control judiciar reprezintă o măsură preventivă, neprivativă de libertate, a cărei acordare este lăsată la latitudinea instanţei (art. 1602 alin. (1) C. proc. pen.) şi care presupune îndeplinirea unor condiţii, expres reglementate, privind cuantumul pedepsei închisorii prevăzută de lege pentru infracţiunea comisă, forma de vinovăţie cu care aceasta a fost săvârşită şi inexistenţa datelor din care să rezulte necesitatea de a-l împiedica pe învinuit sau inculpat să săvârşească alte infracţiuni sau că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influenţarea unor părţi, martori sau experţi, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte asemenea fapte. De asemenea, o condiţie ce rezultă implicit din reglementarea normativă precizată o constituie preexistenţa măsurii arestării luate faţă de învinuit sau inculpat.
Analizând actele dosarului se constată că întemeiat prima instanţă a constatat că în cauza concretă cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpat era inadmisibilă.
Se reţine, astfel, că prin hotărâre definitivă, faţă de inculpat a fost luată măsura arestării preventive. Astfel, prin încheierea nr. 446 din 22 martie 2012 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală faţă de inculpat a fost luată măsura aretării preventive, judecătorul reţinând ca temei de drept dispoziţiile art. 148 lit. a), b) şi f) C. proc. pen. De asemenea, atât în încheierea anterior menţionată, cât şi în cuprinsul mandatului de arestare preventivă (din data de 22 martie 2012) emis în baza acesteia s-a avut în vedere că faţă de inculpatul B.M. prin rezoluţia nr. 68/D/P/2012 din data de 16 martie 2012 s-a dispus începerea urmăririi penale pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003; art. 215 alin. (1), (2), (3) şi (5) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP); art. 25 C. pen. raportat la art. 288 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP); art. 25 C. pen. raportat la art. 293 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP); art. 25 C. pen. raportat la art. 289 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP); art. 25 C. pen. raportat la art. 260 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP); art. 264 alin. (1) C. pen.; art. 26 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 48 NCP) raportat la art. 23 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/2002 (fapte comise în perioada 2006 – 2008); art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003; art. 290 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP); art. 20 C. pen. raportat la art. 215 alin. (1), (2) şi (5) C. pen. (fapte comise în cursul anului 2010), cu aplicarea art. 33 lit. a) şi b) C. pen.
Aşa fiind, raportând normele de incriminare a faptelor pentru care inculpatul este cercetat condiţiilor impuse de dispoziţiile art. 1602 alin. (1) C. proc. pen. se constată că una din faptele pentru care inculpatul este cercetat şi pentru care s-a luat măsura arestării preventive, respectiv cea prevăzută de art. 215 alin. (1), (2), (3) şi (5) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) din acelaşi cod nu se circumscrie, sub aspectul regimului sancţionator, condiţiilor prevăzute de art. 1602 alin. (1) C. proc. pen., după cum întemeiat a reţinut şi prima instanţă.
Se reţine, de asemenea, că acordarea liberării sub control judiciar reprezintă o vocaţie şi nu un drept al inculpatului, normele europene necontravenind dispoziţiilor art. 1602 alin. (1) C. proc. pen., iar aprecierea cu privire la oportunitatea măsurii presupune un examen prealabil al îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate a cererii (potrivit dispoziţiilor art. 1608 alin. (1) C. proc. pen.) şi abia ulterior, în cazul cererilor declarate admisibile în principiu, un examen al temeiniciei acestora, prin raportare la fapta concretă pentru care s-a dispus arestarea inculpatului/învinuitului, calitatea acestuia, modul de săvârşire al faptei, natura acesteia, circumstanţele cauzei şi cele privind persoana învinuitului sau inculpatului.
Totodată, dispoziţiile art. 5 paragraf 3 din Convenţie, anterior indicat, nu instituie o obligaţie de acordare a liberării persoanei private de liberate în cursul procedurii judiciare, chiar cu impunerea oferirii de garanţii în sensul arătat de art. 5 paragraf 3 teza finală, iar luarea măsurilor preventive alternative celor privative de libertate, chiar în accepţiunea art. 136 alin. (2) C. proc. pen., se subsumează realizării scopurilor acestora.
Aşa fiind, constatându-se că cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpat nu îndeplineşte condiţiile de admisibilitate expres reglementate de dispoziţiile art. 1602 alin. (1) şi art. 1606 C. proc. pen., faţă de inculpat luându-se măsura arestării preventive şi fiind cercetat, între altele, pentru pretinsa comitere a infracţiunii prevăzută de art. 215 alin. (1), (2), (3) şi (5) C. pen., în mod just prima instanţă a apreciat ca inadmisibilă cererea cu soluţionarea căreia a fost investită, soluţia dispusă de către prima instanţă realizând o corectă interpretare şi aplicare, cauzei concrete dedusă judecăţii, a normelor legale incidente în speţă, hotărârea astfel pronunţată fiind legală, temeinică şi riguros argumentată.
Criticile invocate în recurs sunt nefondate.
În ceea ce priveşte pretinsa neindicare, în cuprinsul mandatului de arestare preventivă a infracţiunilor pentru care s-a luat această măsură, instanţa de recurs constată că, în parte, critica excede cadrului procesual şi obiectului cauzei şi, totodată că, prin raportare la dispoziţiile art. 151 C. proc. pen., menţiunile cuprinse în mandatul de arestare preventivă emis pe numele inculpatului făceau posibilă verificarea îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate a cererii provizorii sub control judiciar, întrucât menţiunea prevăzută de art. 151 alin. (1) lit. e), referitoare la indicarea „faptei ce formează obiectul inculpării" era inclusă în cuprinsul mandatului.
Referitor la pretinsa contrarietate existentă între normele constituţionale şi convenţionale reglementând vocaţia generală a persoanelor arestate preventiv la beneficiul liberării provizorii şi care, în opinia apărării trebuie aplicate cu prioritate şi dispoziţiile art. 1602 alin. (1) C. proc. pen., se constată că aceste susţineri nu pot fi primite.
După cum s-a argumentat şi în cele ce preced, dispoziţiile prevăzute la nivel de principiu de art. 23 alin. (10) din Constituţie şi dispoziţiile art. 5 paragraful 3 din Convenţie nu instituie în sarcina instanţei obligaţia de acordare a liberării provizorii, acest beneficiu subsumându-se imperativului normalei desfăşurări a procesului penal, în acelaşi sens fiind şi prevederile art. 136 alin. (1) şi (2) C. proc. pen. Se impune, totodată a se constata că reglementarea unor condiţii exprese de admisibilitate a cererilor de liberare provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune se subsumează, în final, aceluiaşi deziderat, reprezentând, în realitate, un prim filtru legal al acestor cereri.
Astfel, reglementarea prin lege a unor condiţii de exercitare a drepturilor procesuale nu poate fi, în nicio situaţie, interpretată ca o restrângere, sau o desfiinţare a acestora (prin atingerea adusă însăşi substanţei dreptului, după cum sugerează apărarea), constituind, în realitate, o delimitare prin lege a cadrului în care subiecţii procesuali evoluează în cursul procesului penal.
De altfel, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 6 din 17 ianuarie 2012, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 145 din 5 martie 2012 a fost respinsă, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1602 alin. (1) C. proc. pen. reţinându-se că prin Decizia nr. 36 din 29 ianuarie 2004, publicată in M. Of. al României, Partea I, nr. 130 din 13 februarie 2004 şi Decizia nr. 521 din 9 aprilie 2009, publicată in M. Of. al României, Partea I, nr. 357 din 27 mai 2009, Curtea a respins, ca neîntemeiate excepţii având acelaşi obiect, constatându-se că textul de lege criticat stabileşte condiţiile de acordare a liberării provizorii, sub control judiciar sau pe cauţiune, în temeiul dispoziţiilor art. 126 alin. (2) din Constituţie, potrivit cărora "Competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecata sunt prevăzute numai prin lege".
S-a arătat că dispoziţiile art. 1602 alin. (1) C. proc. pen. nu contravin art. 23 alin. (10) din Constituţie si nici art. 5 paragraful 3 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, întrucât dreptul de a cere luarea unei asemenea măsuri procesuale se poate exercita numai in condiţiile prevăzute de lege, în speţă de Codul de procedură penală, fiind atributul legiuitorului să le stabilească. Restrângerea exerciţiului dreptului persoanei arestate preventiv de a cere punerea sa în libertate provizorie, sub control judiciar sau pe cauţiune, are loc în baza prevederilor art. 53 din legea fundamentală, care impun necesitatea asigurării desfăşurării instrucţiei penale, interzicerea liberării provizorii a persoanelor arestate preventiv care au săvârşit infracţiuni intenţionate pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 18 ani realizându-se în scopul asigurării bunei desfăşurări a procesului penal, în acelaşi sens fiind şi Decizia nr. 30 din 18 ianuarie 2011, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 115 din 15 februarie 2011, precum şi Decizia nr. 755 din 7 iunie 2011, publicată in M. Of. al României, Partea I, nr. 662 din 16 septembrie 2011.
De asemenea, instanţa de contencios constituţional a constatat, pentru considerentele expuse, că dispoziţiile art. 1602 alin. (1) C. proc. pen. nu aduc atingere nici art. 21 alin. (1) din Constituţie şi nici prevederilor art. 6 paragraful 2 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.
Rezultă, aşadar, că reglementarea prin norme interne a condiţiilor de exercitare a dreptului persoanei arestate de a cere liberarea provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune constituie o manifestare a suveranităţii statului, prin exercitarea atributului de legiferare, iar nu o încălcare a prevederilor Convenţiei, susţinerile apărării nefiind fondate.
De asemenea, existenţa drepturilor reglementate de dispoziţiile art. 21 şi 51 din Constituţie nu exclude obligaţia instanţei de a verifica în mod prioritar admisibilitatea oricărei cereri cu soluţionarea căreia este investită, sesizarea instanţei cu o cerere neprevăzută de lege, formulată de o persoană lipsită de legitimitate procesuală activă, sau cu nerespectarea condiţiilor de admisibilitate prevăzute de lege fiind sancţionată cu inadmisibilitatea.
În ceea ce priveşte susţinerile recurentului inculpat relative la inexistenţa obligaţiei de plată a onorariului apărătorului desemnat din oficiu se constată că acestea nu pot fi primite, desemnarea apărătorului din oficiu fiind o măsură dispusă în aplicarea dispoziţiilor art. 171 alin. (2) C. proc. pen., în cauză asistenţa juridică fiind obligatorie, la data luării acestei măsuri împuternicirea avocaţială a apărătorului ales nefiind depusă la dosar.
Pentru considerentele ce preced, constatându-se că argumentele invocate de către instanţă, sunt, contrar susţinerilor apărării, apte a justifica soluţia legal dispusă, care este temeinică şi riguros motivată, potrivit dispoziţiilor art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., recursul declarat va fi respins, ca nefondat.
Potrivit dispoziţiilor art. 192 alin. (2) C. proc. pen. va fi obligat recurentul inculpat la plata cheltuielilor judiciare statului, din care suma reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat, până la prezentarea apărătorului ales, va fi avansat din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul B.M. împotriva încheierii nr. 550 din 11 aprilie 2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală în dosarul nr. 2729/1/2012.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 300 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 25 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 18 aprilie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 116/2012. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 105/2012. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI → |
|---|
