ICCJ. Decizia nr. 148/2011. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI
Decizia penală nr. 148/2011
Dosar nr. 3687/1/2011
Şedinţa publică din 14 iunie 2011
Asupra cererii de contestaţie în anulare de faţă;
Din actele dosarului constată următoarele:
Prin Decizia nr. 270 din 27 aprilie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a fost respins, ca nefondat, recursul declarat de petentul C.I. împotriva Sentinţei nr. 157 din 3 februarie 2010, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. 856/39/2009; a fost obligat recurentul petent la plata cheltuielilor judiciare statului.
Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de recurs a reţinut, în esenţă, că prin Sentinţa nr. 157 din 3 februarie 2010, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a fost respinsă, ca nefondată, plângerea formulată de petentul C.I. împotriva Rezoluţiei nr. 85/ P din 7 mai 2009 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Suceava. A fost menţinută rezoluţia atacată, iar petentul obligat la plata cheltuielilor judiciare statului.
Prima instanţă a reţinut, în esenţă, că prin Rezoluţia nr. 85/ P din 7 mai 2009, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Suceava a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de magistratul M.M., judecător la Judecătoria Botoşani, P.C., procuror la Parchetul de pe lângă Judecătoria Botoşani, T.L. şi I.R., judecători la Tribunalul Botoşani, P.F., procuror la Parchetul de pe lângă Tribunalul Botoşani, pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, prevăzută de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP)
Soluţia de neîncepere a urmăririi penale dispusă prin Rezoluţia nr. 85/ P din 7 mai 2009 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Suceava a fost confirmată de procurorul ierarhic superior, prin Rezoluţia nr. 231/ II din 19 iunie 2009.
Nemulţumit fiind de ambele rezoluţii, petiţionarul, în temeiul dispoziţiilor art. 2781 C. proc. pen., a formulat plângere la instanţă.
Examinând plângerea formulată prin prisma criticilor formulate şi din oficiu, prima instanţă a constatat că aceasta este nefondată.
S-a reţinut că potrivit art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP), constituie infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor fapta funcţionarului public, care, în exerciţiul atribuţiilor sale de serviciu, cu ştiinţă, nu îndeplineşte un act ori îl îndeplineşte în mod defectuos şi prin aceasta cauzează o vătămare intereselor legale ale unei persoane.
În ce priveşte activitatea magistraţilor, atribuţiile lor de serviciu se circumscriu soluţionării cauzelor cu care sunt investiţi, respectiv interpretării şi aplicării dispoziţiilor legale, în acord cu principiile dreptului substanţial şi ale celui procedural, eventualele erori apărute în acest proces de interpretare şi aplicare a legii neechivalând cu o exercitare abuzivă a atribuţiilor de serviciu, în sensul legii penale, ele putând fi îndreptate în urma exercitării căilor de atac prevăzute de lege în fiecare caz în parte, aceasta fiind de altfel şi justificarea existenţei lor.
În acest context, s-a constatat că nemulţumirile părţilor dintr-un proces cu referire la modul concret de soluţionare a cauzei trebuie să îmbrace forma căilor de atac în limitele recunoscute de lege, neputându-se obţine o suplimentare a gradelor de jurisdicţie prin promovarea unei plângeri penale împotriva magistratului (magistraţilor) care au soluţionat cauza, instanţele şi parchetele fiind suverane în a aprecia, atât probatoriul administrat în cauză, cât şi textele de lege care sunt aplicabile, dându-le interpretarea pe care o consideră corespunzătoare, iar soluţiile pronunţate de acestea nu echivalează cu exercitarea atribuţiilor ce le revin potrivit legii magistraţilor şi prin urmare nu pot conduce prin ele însele, la reţinerea unor infracţiuni de abuz în serviciu; răspunderea penală a magistraţilor poate fi pusă în discuţie, cu referire la infracţiunea analizată, numai în situaţiile în care aceştia şi-au exercitat funcţia cu rea-credinţă, adică au cunoscut caracterul vădit al acţiunilor lor, urmărind sau acceptând vătămarea intereselor legale ale unei persoane.
În speţă petiţionarul a formulat plângere penală împotriva judecătorilor M.M., I.R. şi T.L. care au pronunţat Sentinţa penală nr. 2141 din 16 septembrie 2008 a Judecătoriei Botoşani şi, respectiv, Decizia penală nr. 155 din 22 ianuarie 2009 a Tribunalului Botoşani, fiind nemulţumit de hotărârile pronunţate de judecătorii mai sus menţionaţi; totodată, petentul a formulat plângere şi împotriva procurorilor P.C. şi P.F., fiind nemulţumit de concluziile puse de aceştia în calitate de procurori de şedinţă în cauzele respective.
Prima instanţă a reţinut că astfel după cum rezultă şi din conţinutul actelor premergătoare efectuate, afirmaţiile petiţionarului nu au suport probator, fiind doar expresia nemulţumirii subiective a unei persoane care nu a primit satisfacţia dorită în faţa autorităţilor judiciare, constatându-se că nu se poate reţine în sarcina magistraţilor judecători şi procurori, reclamaţi de petiţionar, săvârşirea vreunei infracţiuni, nemulţumirea petentului faţă de hotărârile pronunţate de judecători şi de concluziile puse de către procurorii de şedinţă în cauzele respective nu poate duce la concluzia că aceştia şi-au încălcat atribuţiile de serviciu.
S-a concluzionat că în mod corect s-a reţinut, atât de procurorul care a instrumentat plângerea, cât şi de procurorul ierarhic superior acestuia că activitatea desfăşurată de magistraţii judecători şi procurori reclamaţi nu se circumscrie infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor prevăzută de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP), plângerea petentului fiind nefondată.
Cu privire la recursul declarat în cauză, instanţa de control judiciar a constatat că este nefondat; prima instanţă, cu respectarea art. 2781 alin. (7) C. proc. pen., a dat o evaluare proprie, justă, plângerii petentului, rezoluţiei atacate şi materialului dosarului, hotărârea astfel pronunţată fiind legală, temeinică şi riguros motivată şi în mod just procurorul, în baza verificărilor efectuate potrivit art. 224 C. proc. pen., în etapa actelor premergătoare, a apreciat că faptele reclamate nu există în materialitatea lor, spre a fi posibilă angajarea răspunderii penale a persoanelor indicate în plângere. Aceasta deoarece activitatea de jurisdicţie desfăşurată de magistraţi potrivit prerogativelor funcţiilor deţinute, nu poate, prin ea însăşi, să constituie infracţiune.
Intimaţii magistraţi s-au limitat la exercitarea legală a atribuţiilor de serviciu, circumscriindu-se strict acestora, împrejurarea că hotărârea pronunţată sau concluziile procurorului de şedinţă au nemulţumit partea neputând constitui decât, eventual, temei pentru declararea căilor de atac prevăzute de legea procesuală, a căror parcurgere nu poate fi înlocuită de formularea unei plângeri penale, aceasta fiind o instituţie juridică distinctă, cu finalitate diferită.
Împotriva acestei decizii petentul a formulat cerere de contestaţie în anulare, cererea nu a fost motivată.
Analizând cererea de contestaţie în anulare potrivit dispoziţiilor art. 391 C. proc. pen. se constată că aceasta este inadmisibilă, astfel că va fi respinsă pentru considerentele ce urmează.
Astfel, după cum rezultă din interpretarea dispoziţiilor art. 386 C. proc. pen. raportat la art. 391 C. proc. pen., contestaţia în anulare, ca şi cale extraordinară de atac poate fi formulată pentru cazurile expres şi limitativ prevăzute de dispoziţiile art. 386 lit. a) – e) C. proc. pen.
Totodată, legea procesuală reglementează subiecţii de drept care au legitimitate procesuală activă (art. 387 C. proc. pen.), termenul de introducere a cererii (art. 388 C. proc. pen.) şi instanţa competentă a o soluţiona (art. 389 C. proc. pen.).
Dispoziţiile art. 391 alin. (2) C. proc. pen. prevăd elementele supuse analizei instanţei de judecată în examinarea admisibilităţii în principiu a unei cereri de contestaţie în anulare, respectiv termenul în care cererea a fost formulată, motivele invocate (care trebuie să se subsumeze celor expres şi limitativ prevăzute de lege) şi necesitatea depunerii sau invocării de dovezi în sprijinul contestaţiei. Admisibilitatea în principiu a cererii de contestaţie în anulare presupune îndeplinirea cumulativă a condiţiilor prevăzute de art. 391 alin. (2) C. proc. pen., în caz contrar contestaţia urmând a fi respinsă, ca inadmisibilă.
În cauza dedusă judecăţii petentul a sesizat instanţa cu soluţionarea unei cereri de contestaţie în anulare, fără a invoca şi proba, astfel după cum impun dispoziţiile art. 391 alin. (2) C. proc. pen., motive dintre cele prevăzute de art. 386 C. proc. pen.
Aşa fiind, se constată că, în speţă, nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 391 alin. (2) C. proc. pen., contestaţia urmând a fi respinsă, ca inadmisibilă.
Văzând şi dispoziţiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca inadmisibilă, contestaţia în anulare formulată de contestatorul C.I. împotriva Deciziei nr. 270 din 27 aprilie 2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, completul de 9 judecători, în Dosarul nr. 1337/1/2011.
Obligă contestatorul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 14 iunie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 168/2011. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 147/2011. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI → |
|---|
