ICCJ. Decizia nr. 150/2011. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI
Decizia penală nr. 150/2011
Dosar nr. 4867/1/2011
Şedinţa publică din 14 iunie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din actele dosarului constată următoarele:
Prin Încheierea nr. 826 din 7 iunie 2011, pronunţată de Înalta Curte de casaţie şi Justiţie a fost respinsă cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul D.M., cu obligarea acestuia la plata cheltuielilor judiciare statului.
Pentru a pronunţa această soluţie prima instanţă a reţinut, în esenţă, că prin cererea adresată Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 3 iunie 2011 de către inculpatul D.M., cercetat în stare de arest preventiv în dosarul de urmărire penală nr. 160/P/2010 al D.N.A., Secţia de Combatere a Corupţiei din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a solicitat liberarea provizorie sub control judiciar în condiţiile prevăzute de art. 1601 şi 1602 şi urm. C. proc. pen.
Inculpatul a arătat că este cercetat în stare de arest preventiv sub aspectul săvârşirii infracţiunilor prevăzute de art. 7 pct. 1 din Legea nr. 39/2003 şi art. 255 C. pen. raportat la art. 6 şi art. 7 pct. 2 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen., iar liberarea sub control judiciar poate fi acordată deoarece îndeplineşte condiţiile cumulative prevăzute de art. 1601 şi art. 1602 alin. (1) C. proc. pen. este învinuit de săvârşirea unor infracţiuni intenţionate, pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de cel mult 18 ani şi, totodată, nu există date din care să rezulte necesitatea de a-l împiedica pe acesta să săvârşească alte infracţiuni ori că va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influenţarea unor părţi, martori sau experţi, alterarea sau distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte asemenea fapte. S-a mai arătat că la dosarul cauzei nu există dovezi care să conducă la bănuiala că inculpatul ar dori să zădărnicească aflarea adevărului sau că va împiedica desfăşurarea în continuare, în bune condiţii a procesului penal, condiţia din urmă fiind pe deplin asigurată prin condiţiile impuse la liberare şi garanţia pe care o oferă persoana inculpatului (este infractor primar, prezintă o stare precară a sănătăţii, fiind bolnav de hipertensiune arterială şi cardiopatie ischemică, este căsătorit, având în întreţinere un copil minor).
Prealabil soluţionării cererii, instanţa a examinat şi constatat admisibilitatea în principiu a cererii de liberare provizorie sub control judiciar, în conformitate cu dispoziţiile art. 1608 alin. (1) şi (2) C. proc. pen.
Examinând temeinicia cererii de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpat, în raport cu motivele invocate, situaţia procesuală actuală a acestuia şi prevederile art. 1601 şi art. 1602 şi următoarele C. proc. pen., prima instanţă a constatat că numitul D.M. este inculpat în dosarul de urmărire penală nr. 160/P/2010 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, D.N.A., secţia de combatere a corupţiei, alături de alţi 28 coinculpaţi (oameni politici deţinători a importante funcţii de stat, persoane cu funcţii de conducere din sistemul vamal, lucrători vamali cu diferite grade profesionale, comisionari vamali, intermediari vamali) fiind cercetat sub aspectul infracţiunilor prevăzute de art. 7 pct. 1 din Legea nr. 39/2003 şi art. 255 pct. 1 C. pen. raportat la art. 6 şi art. 7 pct. 2 din Legea nr. 78/2000, constând în aceea că, în perioada 2010 – începutul anului 2011, în calitatea deţinută de intermediar vamal a aderat şi sprijinit grupul infracţional organizat sus-menţionat şi a plătit către reprezentanţii grupului infracţional organizat, în repetate rânduri, dar în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale diverse sume de bani, cu titlu de mită, pentru lucrătorii vamali de la Biroul vamal Constanţa Sud Agigea, în scopul ca aceştia să-i permită intrarea în ţară şi să-i acorde liberul de vamă în cazul mai multor containere, conţinând mărfuri intermediate de sus-numitul inculpat.
În perioada 22 octombrie 2010 – începutul anului 2011, inculpatul D.M., iniţial unul dintre clienţii importanţi ai grupului infracţional organizat, a acumulat datorii importante către „palierul de protecţie şi execuţie" al grupului infracţional, constând atât din comisioane neplătite către SC C.C.S. SRL Constanţa sau, după caz, A.S.C.S. SRL, cât şi din sume de bani care fuseseră plătite ca mită lucrătorilor vamali de la Biroul Vamal Constanţa Sud Agigea şi care trebuiau recuperate.
S-a reţinut că această situaţie a fost cauzată de împrejurarea că, în luna septembrie 2010, au fost derulate mai multe controale ale Comisariatului General al Gărzii Financiare şi I.G.P.F., asupra unor containere cu mărfuri importate de unii agenţi economici care au apelat la serviciile intermediarilor vamali în cauză, printre care, în special inculpatul D.M.. În urma confiscării mărfurilor introduse în ţară în mod ilicit, inculpatul D.M. nu a mai reuşit să recupereze banii destinaţi cu titlu de mită lucrătorilor vamali şi care au fost plătiţi deja în avans de către comisionarii vamali în numele său.
Astfel, inculpatul D.M. s-a găsit în imposibilitatea de a colecta şi a plăti efectiv banii datoraţi suma de bani promisă ca mită şi neplătită efectiv ridicându-se la valoarea de 100.000 dolari SUA.
În acest context grupul infracţional organizat a luat măsuri de retorsiune constând în blocarea totală a importurilor de textile şi încălţăminte, pentru câteva zile, începând cu data de 1 noiembrie 2010. Sub acest tip de presiune, inculpatul D.M. a plătit unele sume de bani din datoria acumulată, inclusiv din mita ce trebuia recuperată, ca urmare a plăţii ei în avans către lucrătorii vamali.
Pentru că nu i-au fost deblocate importurile (ca urmare a neachitării integrale a datoriei), acestea fiind reţinute şi pur şi simplu neprocesate de lucrătorii vamali din Biroul Vamal Constanţa Sud Agigea, în final inculpatul D.M. a reclamat situaţia în mod direct Preşedintelui A.N.A.F., S.B..
Prin Încheierea din Camera de Consiliu nr. 759 din 24/25 mai 2011 pronunţată în Dosarul nr. 4374/1/2011 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, rămasă definitivă prin respingerea, ca nefondat, a recursului acestuia, a fost admisă propunerea de arestare preventivă formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, D.N.A., secţia de combatere a corupţiei, şi, în consecinţă;
În temeiul art. 1491 alin. (10) C. proc. pen. raportat la art. 143 alin. (1) şi (4) C. proc. pen. şi art. 148 alin. (1) lit. f) şi alin. (2) C. proc. pen., s-a dispus arestarea preventivă a inculpatului D.M. – alături de ceilalţi 27 inculpaţi – pe o perioadă de 30 zile, începând cu data de 25 mai 2011 şi până la data de 23 iunie 2011 inclusiv.
Dispunând astfel, instanţa a statuat că există probe şi indicii temeinice de natură a justifica presupunerea rezonabilă a săvârşirii de către toţi inculpaţii în cauză a faptelor penale imputate acestora cu referire la încadrările juridice ce formează obiectul urmăririi penale în Dosarul nr. 160/P/2010 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, D.N.A., secţia de combatere a corupţiei, faptele ilicite imputate inculpaţilor sunt de o gravitate ridicată, dare de mită în formă continuată, luare de mită în formă continuată şi aderare / sprijinire a unui grup infracţional organizat, aflate în concurs real, impunând arestarea preventivă, întrucât ordinea publică a fost în mod vădit tulburată prin anvergura activităţilor ilicite şi regulile prestabilite în baza cărora inculpaţii acţionau coordonat în scopul obţinerii de însemnate beneficii materiale; persoanele implicate în activitatea infracţională acţionau concertat, în scopul dobândirii ilicite de importante sume de bani, sub formă de mită, urmare nedenunţării şi neconstatării unor infracţiuni sau contravenţii vamale. S-a apreciat că prezintă relevanţă în cauză pentru adoptarea măsurii arestării preventive, în considerarea pericolului concret pentru ordinea publică prin lăsarea în libertate a inculpaţilor, cuantumul sumelor primite cu titlu de mită, frecvenţa cu care se consumau actele de corupţie amintite. Structura grupului infracţional organizat şi modul de operare utilizat au permis şi constituirea unui veritabil mecanism de protecţie şi de preîntâmpinare a unor eventuale acţiuni de surprindere în flagrant în zona Vămii Constanţa Sud Agigea, iar faptele de corupţie amintite au fost considerate apte să prejudicieze buna reputaţie a instituţiilor publice (Ministerul Administraţiei şi Internelor, Autoritatea Naţională a Vămilor şi Senatul României) şi să deterioreze încrederea în corectitudinea celor abilitaţi să vegheze la respectarea legilor ţării. S-a constatat, totodată, că lucrătorii vamali şi şefii lor ierarhici au lipsit bugetul de stat de importante resurse financiare, iar structura grupului infracţional organizat, modul de operare utilizat şi particularităţile specifice zonei Agigea (unde accesul persoanelor şi, implicit, al organelor judiciare era dificil de realizat în condiţii de confidenţialitate necesare desfăşurării unei anchete, datorită restricţiilor de deplasare) le-au permis funcţionarilor şi celorlalţi membrii ai grupului să exercite acte materiale cu frecvenţă aproape zilnică; în acelaşi sens, „conlucrarea" între inculpaţi (funcţionari publici superiori, inclusiv cu rangul de secretar general la un minister, parlamentari, comisionari vamali, vameşi etc.) a fost considerată ca demonstrând pericolul concret pentru ordinea publică pe care l-ar crea lăsarea în libertate a inculpaţilor alte măsuri preventive, precum cele de obligare la a nu părăsi localitatea (art. 145 C. proc. pen.) şi/sau obligare la a nu părăsi ţara (în condiţiile reglementate prin dispoziţiile art. 1451 C. proc. pen.) nefiind suficiente pentru a proteja în mod eficient interesul public, impunându-se privarea de libertate.
Astfel, instanţa a reţinut că datele cu caracter personal şi familial, lipsa antecedentelor penale, împrejurarea că au copii minori în întreţinere, existenţa unor probleme de sănătate dovedite cu acte medicale – nu sunt de natură a influenţa ori înlătura pericolul concret pentru ordinea publică, prin lăsarea în libertate a inculpaţilor la acest moment procesual iniţial al începerii urmăririi penale, valorificarea acestora putând avea loc ulterior, în condiţiile speciale ale art. 1391 C. proc. pen. ori acelea generale din art. 72 şi urm. C. pen. cu ocazia judecării cauzei în primă instanţă.
În raport cu considerentele expuse şi având în vedere, pe de o parte, că cererea de liberare provizorie sub control judiciar pendinte este formulată la interval de numai 10 zile de la momentul statuării definitive asupra legalităţii şi temeiniciei arestării preventive a inculpatului, în conformitate cu dispoziţiile art. 143 C. proc. pen. raportat la art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., iar pe de altă parte caracterul facultativ şi subiectiv al măsurii procesuale solicitate de inculpat, prima instanţa a apreciat că înlocuirea arestării preventive a acestuia în prezent este nejustificată, cererea de liberare provizorie sub control judiciar, fiind neîntemeiată.
Împotriva acestei încheieri, în termen legal, a formulat recurs inculpatul, criticând-o, astfel după cum rezultă din concluziile orale ale apărătorului ales, expuse în partea introductivă a prezentei decizii şi din motivele de recurs depuse la dosar pentru nelegalitate şi netemeinicie, greşita motivare prin raportare la aspecte necontestate de apărare, neargumentarea refuzului dreptului ca inculpatul să fie cercetat în stare de libertate, existenţa unor cauze de impunitate cu privire la faptele pretins comise, circumstanţele personale ce pledează în favoarea inculpatului, greşita obligare la plata onorariului apărătorului desemnat din oficiu, deşi inculpatul a avut constant apărător ales.
Analizând recursul prin prisma criticilor invocate şi sub toate aspectele, potrivit art. 3856 alin. (3) C. proc. pen. se constată că este nefondat şi va fi respins, pentru considerentele ce urmează.
Astfel, după cum rezultă din analiza dispoziţiilor art. 136 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., scopul măsurilor preventive îl constituie asigurarea bunei desfăşurări a procesului penal sau împiedicarea sustragerii învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată sau de la executarea pedepsei, aceste scopuri putând fi atinse şi prin liberarea provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune.
În acelaşi sens sunt şi dispoziţiile art. 5 parag. 3 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale care prevede că persoana arestată sau reţinută beneficiază, între altele, de dreptul de a putea fi eliberată în cursul procedurii, punerea în libertate putând fi subordonată unei garanţii care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere.
Referitor la reglementările interne în materie se constată că art. 1602 alin. (1) şi (2) C. proc. pen. prevede condiţiile concrete în care aceasta poate fi acordată.
Rezultă aşadar că liberarea provizorie sub control judiciar reprezintă o măsură preventivă, neprivativă de libertate, a cărei acordare este lăsată la latitudinea instanţei (art. 1602 alin. (1) C. proc. pen.) şi care presupune îndeplinirea unor condiţii, expres reglementate, privind cuantumul pedepsei închisorii prevăzută de lege pentru infracţiunea comisă, forma de vinovăţie cu care aceasta a fost săvârşită şi inexistenţa datelor din care să rezulte necesitatea de a-l împiedica pe învinuit sau inculpat să săvârşească alte infracţiuni sau că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influenţarea unor părţi, martori sau experţi, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte asemenea fapte. De asemenea, o condiţie ce rezultă implicit din reglementarea normativă precizată o constituie preexistenţa măsurii arestării luate faţă de învinuit sau inculpat.
Analizând actele dosarului se constată că întemeiat prima instanţă a constatat că la acest moment procesual acordarea liberării provizorii sub control judiciar a inculpatului nu era oportună.
Se are în vedere sub acest aspect împrejurarea că prin încheierea dată în Camera de Consiliu nr. 759 din 24/25 mai 2011 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, s-a dispus luarea măsurii arestării preventive, între alţii, faţă de inculpatul D.M., luarea măsurii preventive fiind întemeiată pe dispoziţiile art. 148 alin. (1) lit. f) şi alin. (2) C. proc. pen.
S-a reţinut, în esenţă, că, actele dosarului relevă indicii privind faptul că, în ultimii ani, la nivelul instituţiilor vamale şi portuare din Municipiul Constanţa a fost constituit un grup infracţional organizat care includea persoane influente, cu funcţii importante în stat, dar şi lucrători vamali, inclusiv persoane cu funcţii de conducere în autorităţile vamale, comisionari şi intermediari vamali, oameni de afaceri implicaţi în activităţi de import şi export de mărfuri, transportatori şi beneficiari ai mărfurilor importate; grupul infracţional avea ca scop deturnarea instituţiilor statului de la rolul lor legal şi subordonarea activităţii acestora realizării interesului economic al grupului infracţional. Astfel, grupul infracţional a creat o reţea de taxare ilicită a mărfurilor care legal sau nelegal urmau să fie introduse în ţară, percepând în mod ilicit sume de bani pentru activităţile astfel derulate.
S-a reţinut, de asemenea, că probele administrate creează presupunerea rezonabilă în sensul că grupul infracţional acţiona pe calea comiterii de infracţiuni precum dare şi luare de mită, trafic de influenţă, evaziune fiscală, contrabandă, fals în înscrisuri sub semnătură privată, fals material în înscrisuri oficiale, fals intelectual, uz de fals, folosirea de documente falsificate la autoritatea vamală, infracţiuni contra drepturilor de marcă industrială înregistrată, având o structură bine determinată, supunându-se unor reguli stricte destinate atingerii scopului stabilit, membrii grupului folosind un limbaj codificat, având porecle, manifestând preocupări în vederea secretizării convorbirilor.
În acest context, instanţa a apreciat că probele dosarului sunt apte a furniza indicii în ceea ce priveşte posibila comitere de către inculpatul D.M. a infracţiunilor prevăzute de art. 7 pct. 1 din Legea nr. 39/2003, constând în aderarea şi sprijinirea grupului infracţional, în calitatea sa de intermediar vamal şi acţionar la SC F.C.P.B. SA şi dare de mită, prevăzută de art. 255 pct. 1 C. pen., raportat la art. 6 şi art. 7 pct. 2 din Legea nr. 78/2000, constând în aceea că în repetate rânduri şi în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale a dat cu titlu de mită diferite sume de bani pentru lucrătorii biroului vamal Constanţa Sud Agigea pentru ca aceştia să permită intrarea în ţară şi să acorde liberul de vamă pentru diferite containere conţinând mărfuri intermediate de către inculpat. Urmare datoriilor acumulate faţă de anumite persoane implicate în cadrul grupului în derularea activităţilor de protecţie şi execuţie şi aflându-se în imposibilitatea de a achita sumele datorate, grupul infracţional a recurs la măsuri de blocare a mărfurilor importate şi în condiţiile exercitării acestor presiuni inculpatul a plătit parţial sumele datorate, pentru ca în final, mărfurile nefiindu-i deblocate, să reclame situaţia apărută Preşedintelui ANAF.
Rezultă aşadar că probele administrate creează presupunerea rezonabilă că inculpatul a comis faptele pentru care este cercetat, fapte de o gravitate deosebită, având în vedere amploarea activităţii grupului infracţional, scopurile acestuia şi impactul exercitat din punct de vedere economic şi social.
Astfel, faptele pentru care inculpatul este cercetat şi pentru care s-a luat măsura arestării preventive respectă, sub aspectul regimului sancţionator, condiţiile prevăzute de art. 1602 alin. (1) C. proc. pen., dar, cu toate acestea, din analiza cauzei în ansamblul său, rezultă că cererea de liberare provizorie nu îndeplineşte condiţia oportunităţii, implicit prevăzută de normele ce reglementează această instituţie.
Acordarea liberării sub control judiciar reprezintă o vocaţie şi nu un drept al inculpatului, doar instanţa fiind în măsură să aprecieze asupra oportunităţii dispunerii acestei măsuri, normele europene necontravenind dispoziţiilor art. 1602 alin. (1) C. proc. pen. Având în vedere acest ultim aspect, se constată că aprecierea cu privire la oportunitatea măsurii presupune un examen al cauzei concrete cu privire la fapta pentru care s-a dispus arestarea inculpatului/învinuitului, calitatea acestuia, modul de săvârşire al faptei, natura acesteia, circumstanţele concrete ale cauzei şi cele privind persoana învinuitului sau inculpatului.
Totodată, dispoziţiile art. 5 parag. 3 din Convenţie, anterior indicat, nu instituie o obligaţie de acordare a liberării persoanei private de liberate în cursul procedurii judiciare, chiar cu impunerea oferirii de garanţii în sensul arătat de art. 5 parag. 3 teza finală, iar luarea măsurilor preventive alternative celor privative de libertate, chiar în accepţiunea art. 136 alin. (2) C. proc. pen., se subsumează realizării scopurilor acestora.
Aşa fiind, se constată că gravitatea faptelor despre care există indicii ce creează presupunerea rezonabilă că au fost comise de inculpat, contextul în care acestea au fost comise şi impactul lor, conduc la concluzia că scopul măsurilor preventive nu poate fi, cel puţin în stadiul procesual actual, atins fără privarea de libertate a inculpatului, în vederea normalei desfăşurări a procesului penal, aflat într-o fază incipientă.
Se constată, totodată, că la aprecierea asupra acordării liberării provizorii sub control judiciar circumstanţele personale ale inculpatului nu pot să fie prioritar avute în vedere şi nici să prevaleze principiului aflării adevărului şi necesităţii desfăşurării normale a procesului penal. Astfel, aspectele referitoare la inculpat nu sunt suficiente în speţă pentru a fundamenta concluzia că cererea de liberare provizorie este întemeiată, aspectele indicate neputând fi avute în vedere izolat faţă de interesul general al menţinerii ordinii sociale, ce prevalează, în anumite circumstanţe, dreptului persoanei deţinute de a fi cercetată în stare de libertate.
Aşa fiind, se reţine că soluţia dispusă de către prima instanţă a realizat o corectă interpretare şi aplicare, cauzei concrete dedusă judecăţii, a normelor legale incidente în speţă, hotărârea astfel pronunţată fiind legală, temeinică şi riguros argumentată.
Criticile invocate în recurs sunt nefondate.
După cum s-a reţinut şi în cele ce preced, soluţia primei instanţe a avut în vedere necesitatea atingerii scopului măsurilor preventive, reglementat de art. 136 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., care, în prezenta cauză, la acest moment procesual nu poate fi realizat în absenţa privării de libertate a inculpatului, având în vedere natura infracţiunilor despre care există presupunerea rezonabilă că au fost comise de inculpat, gravitatea acestora, complexitatea cauzei şi necesitatea desfăşurării în bune condiţii a urmăririi penale.
Rezultă aşadar, că argumentele invocate de către instanţă, contrar susţinerilor apărării, sunt apte a justifica soluţia legal dispusă.
Se constată, totodată, în legătură cu critica privind la obligarea inculpatului la plata onorariului apărătorului din oficiu desemnat de către instanţă, că nici aceasta nu poate fi primită. Se vor avea în vedere în acest sens dispoziţiile art. 171, raportat la art. 1608a C. proc. pen., care prevăd obligativitatea asigurării, în cauză, a asistenţei juridice, ceea ce impune, astfel, în sarcina instanţei, efectuarea demersurilor în vederea desemnării unui apărător din oficiu, delegaţia acestuia încetând la prezentarea apărătorului ales al inculpatului. Totodată, faţă de dispoziţiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen., în mod corect inculpatul a fost obligat la plata cheltuielilor judiciare statului (în suma stabilită fiind inclusă cea reprezentând onorariul apărătorului din oficiu, corespunzător prestaţiilor sale anterior prezentării apărătorului ales al inculpatului), deoarece acesta a formulat o cerere care a fost respinsă de către instanţă.
Pentru considerentele ce preced dispoziţiilor art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., recursul declarat va fi respins, ca nefondat.
Potrivit dispoziţiilor art. 192 alin. (2) C. proc. pen. va fi obligat recurentul inculpat la plata cheltuielilor judiciare statului, din care suma reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat va fi avansat din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul D.M. împotriva Încheierii nr. 826 din 7 iunie 2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. 4729/1/2011.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 25 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 14 iunie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 152/2011. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 149/2011. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI → |
|---|
