ICCJ. Decizia nr. 152/2011. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI

Comentarii

0

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI

Decizia penală nr. 152/2011

Dosar nr. 4991/1/2011

Şedinţa publică din 17 iunie 2011

Asupra recursului de faţă;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Încheierea din 8 iunie 2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. 4489/1/2010, s-au dispus următoarele:

S-a constatat că nu se mai impune menţinerea măsurii arestării preventive a inculpatului V.C.

În baza art. 160^8a alin. (2) C. proc. pen. s-a admis cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul V.C.

În baza art. 160^8a alin. (3) C. proc. pen. raportat la art. 160² alin. (3) şi (3¹) C. proc. pen., pe timpul liberării provizorii sub control judiciar s-au instituit în sarcina inculpatului V.C., următoarele obligaţii :

a) să nu depăşească limita teritorială a municipiului Bucureşti decât în condiţiile stabilite de instanţă;

b) să se prezinte la instanţa de judecată ori de câte ori este chemat;

c) să se prezinte la organul de poliţie desemnat cu supravegherea de instanţă, conform programului de supraveghere întocmit de organul de poliţie sau ori de câte ori este chemat;

d) să nu îşi schimbe locuinţa fără încuviinţarea instanţei care a dispus măsura;

e) să nu deţină, să nu folosească şi să nu poarte nici o categorie de arme;

f) să nu se apropie şi să nu ia legătura cu inculpaţii C.C., C.F. şi L.M., precum şi cu martorii din prezenta cauză, cu experţii şi să nu comunice cu aceştia direct sau indirect.

În baza art. 160² alin. (3²) C. proc. pen. s-a atras atenţia inculpatului V.C. că în caz de încălcare cu rea credinţă a obligaţiilor care îi revin se va lua faţă de acesta măsura arestării preventive.

În baza art. 160² alin. (4) C. proc. pen. s-a dispus comunicarea încheierii administraţiei locului de deţinere, inculpatului V.C. şi tuturor instituţiilor prevăzute la art. 145 alin. (2)¹ C. proc. pen.

S-a dispus punerea în libertate provizorie sub control judiciar a inculpatului V.C. (fiul lui D. şi G.) de sub puterea mandatului de arestare preventivă din data de 30 martie 2010 emis de Secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, dacă nu este reţinut sau arestat în altă cauză.

S-a admis cererea formulată de inculpatul C.C.

În baza art. 139 alin. (2) C. proc. pen., s-a revocat măsura obligării de a nu părăsi ţara instituită în sarcina inculpatului C.C. prin Încheierea nr. 962 din 3 iunie 2010 pronunţată în Dosarul nr. 4489/1/2010 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală.

S-a respins, ca nefondată, cererea formulată de inculpatul L.M. de revocare a măsurii preventive a obligării de a nu părăsi ţara.

 Cauza a fost amânată la 12 iulie 2011, termen intermediar, dispunându-se citarea inculpatului V.C.

S-a acordat termen pe fondul cauzei la data de 7 septembrie 2011, dispunându-se citarea inculpatului V.C. şi a martorilor B.L., M.G.A., R.M.C. şi S.A.

Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că inculpatul V.C., prin apărătorii aleşi a formulat cerere de punere în libertate provizorie sub control judiciar, cerere pe care, şi-a însuşit-o, potrivit dispoziţiilor art. 160⁷ alin. (2) C. proc. pen.

Constatând îndeplinite condiţiile pentru admisibilitatea în principiu a cererii, prima instanţă a procedat la ascultarea inculpatului, în conformitate cu art. 160⁸ alin. (1) C. proc. pen.

În susţinerea cererii, inculpatul prin apărători, a arătat că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 160² alin. (1) şi (2) C. proc. pen., în cauză neexistând probe concrete cu privire la posibilitatea săvârşirii altor infracţiuni sau de încercare de zădărnicire a aflării adevărului prin influenţarea martorilor în condiţiile în care probatoriul a fost administrat, martorii care cunosc aspecte esenţiale privind pretinsele infracţiuni de care este acuzat au fost audiaţi, iar prin obligaţiile pe care instanţa i le poate impune sunt create toate condiţiile ca acesta să nu i-a legătura cu părţile din proces.

A mai susţinut inculpatul că la aprecierea temeiniciei cererii, trebuie avute în vedere şi datele ce caracterizează favorabil persoana sa, lipsa antecedentelor penale, situaţia familială - are doi copii minori în întreţinere, părinţii sunt în vârstă şi grav bolnavi – şi nu în ultimul rând faptul că, deţinerea sa în arest preventiv timp de peste 1 an şi 2 luni este de natură a duce la transformarea detenţiei provizorii într-o pedeapsă anticipată.

În fine, inculpatul a invocat prevederile art. 136 alin. (2) C. proc. pen. şi dispoziţiile C.E.D.O. în conformitate cu care, scopul măsurilor preventive poate fi atins şi prin liberarea sa provizorie sub control judiciar, ca măsură alternativă la arestul preventiv.

Examinând cererea formulată, prima instanţă a constatat că este întemeiată.

Prima instanţă a reţinut că, în conformitate cu dispoziţiile art. 5 alin. (5) şi ale art. 160¹ C. proc. pen., în tot cursul procesului penal, învinuitul sau inculpatul arestat preventiv poate cere punerea în libertate provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune, acelaşi drept fiind prevăzut de art. 23 alin. (10) din Constituţia României şi de art. 5 paragraful 3 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.

S-a reţinut că liberarea provizorie, indiferent de modalitate, este o instituţie destinată să concilieze libertatea individuală (prin evitarea detenţiei) şi protecţia socială (impunând un control asupra persoanei liberate, prin stabilirea de obligaţii sau restricţii ale libertăţii) şi deoarece măsurile preventive aduc atingere libertăţii individuale, consfinţită ca un drept fundamental al persoanei, legiuitorul a instituit garanţiile juridice care să împiedice orice abuz în luarea şi menţinerea acestor măsuri.

Deşi nu este o măsură preventivă, liberarea provizorie poate fi considerată ca fiind o modalitate de individualizare a măsurii arestării preventive, scopul urmărit prin ambele măsuri – chiar dacă sunt de natură diferită – fiind acelaşi şi anume, buna desfăşurare a procesului penal în ansamblul său (art. 136 alin. (1) C. proc. pen.).

Individualizarea măsurii preventive este lăsată întotdeauna la latitudinea judecătorului, respectiv a instanţei în cursul judecăţii, pentru a aprecia dacă controlul judiciar este suficient, sau dacă se impune menţinerea faţă de inculpat a măsurii arestării preventive.

Din analiza dispoziţiilor art. 136 alin. (2) C. proc. pen. mai sus invocate, corelate cu cele ale art. 160² din acelaşi cod, rezultă că pentru a se putea dispune liberarea provizorie – sub control judiciar sau pe cauţiune – trebuie îndeplinite două condiţii, una pozitivă şi una negativă, condiţia pozitivă vizând natura şi gravitatea infracţiunii săvârşite, determinată de cuantumul pedepsei prevăzută de lege, iar condiţia negativă vizând comportamentul inculpatului şi perspectiva acestui comportament după liberarea provizorie.

Inculpatul V.C. a fost arestat preventiv prin Încheierea nr. 529 din 30 martie 2010 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pe o perioadă de 30 de zile, începând cu data de 30 martie 2010 până la 28 aprilie 2010, urmare propunerii de arestare preventivă formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – D.N.A.

Hotărârea instanţei de fond a rămas definitivă prin Încheierea nr. 242 din 2 aprilie 2010, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, completul de 9 judecători, în Dosarul penal nr. 2806/1/2010, prin respingerea recursului formulat de inculpat.

Temeiurile de drept ale luării măsurii arestării preventive a susnumitului inculpat le-au constituit dispoziţiile art. 148 lit. b) şi f) C. proc. pen., judecătorul fondului reţinând, pe de o parte, că există date că inculpatul V.C. a încercat să zădărnicească aflarea adevărului prin influenţarea martorului F.D.R., iar pe de altă parte, că sunt probe şi indicii temeinice care duc la presupunerea rezonabilă că inculpatul a săvârşit o infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani şi că lăsarea sa în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică.

Ulterior, măsura arestării preventive a fost prelungită de instanţa de fond în conformitate cu prevederile art. 155 şi următoarele C. proc. pen.

Prin Rechizitoriul nr. 310/P/2009 din data de 20 mai 2010, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, D.N.A., secţia de combatere a corupţiei, a dispus trimiterea în judecată în stare de arest preventiv a inculpatului V.C., alături de alţi trei inculpaţi, (aceştia din urmă în stare de libertate) pentru comiterea următoarelor infracţiuni.

- trafic de influenţă în formă continuată, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 257 C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu modificările şi completările ulterioare, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) (două infracţiuni) constând în aceea că în anul 2009, în mod repetat, în realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale, inculpatul V.C. a pretins de la inculpatul C.C. sume de bani, totalizând 260.000 euro, din care a primit efectiv 200.000 euro, promiţându-i acestuia din urmă că în schimbul banilor va interveni, prin intermediul inculpatului C.F. - judecător la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - pe lângă magistraţii Secţiei de contencios administrativ şi fiscal de la această instanţă, învestiţi cu soluţionarea Dosarului nr. 3360/2/2009, având ca obiect litigiul dintre SC P.I. SRL Bacău – societate al cărei administrator este inculpatul C.C. - şi C.N.A.D.N.R. şi-i va determina să pronunţe o soluţie în favoarea societăţii comerciale aparţinând inculpatului C.C. S-a mai reţinut că în perioada 30 august - 21 octombrie 2009, la intervale diferite de timp şi în realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale, inculpatul V.C. a acceptat promisiunea inculpatului L.M. de a-i remite foloase materiale, constând în publicarea cu titlu gratuit în Cotidianul I.P. aparţinând lui L.M., a unor articole cu conţinut electoral; că a pretins şi primit de la inculpatul L.M. suma de 119.000 RON, în schimbul promisiunii că va interveni pe lângă poliţiştii de la Poliţia Municipiului Bucureşti şi-i va determina să nu dispună împotriva acestuia măsura reţinerii şi să propună procurorului o soluţie de neurmărire penală în Dosarul nr. 80571 din 31 iulie 2009 (nr. 2166/P/2009 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti). În Dosarul nr. 2166/P/2009, inculpatul L.M. era cercetat pentru infracţiunea de înşelăciune cu consecinţe deosebit de grave şi,

- fals în înscrisuri sub semnătură privată în legătură cu fapte de corupţie, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 290 C. pen. raportat la art. 17 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 78/2000 cu modificările şi completările ulterioare cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), constând în aceea că la intervale diferite de timp, în realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale inculpatul V.C. a întocmit cu date nereale factura fiscală din 19 octombrie 2009 emisă de Cabinet de Avocat V.C. către SC L.I. SRL, precum şi contractul de asistenţă juridică din 19 octombrie 2009 având ca părţi Cabinetul de Avocat V.C. şi SC L.I. SRL, activitate urmată de înregistrarea în evidenţa Cabinetului de Avocat V.C. a acestor înscrisuri şi de prezentarea lor atât la organele de urmărire penală, cât şi la organele de control ale Gărzii Financiare în perioada 25 - 26 ianuarie 2010, în scopul de a ascunde faptele de corupţie mai sus menţionate.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 21 mai 2010 sub nr. 4189/1/2010, primul termen de judecată fiind stabilit la data de 14 iulie 2010.

Prin încheierea din data de 25 mai 2010 pronunţată în Dosarul penal nr. 4489/1/2010, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, verificând din oficiu în camera de consiliu legalitatea şi temeinicia arestării preventive a inculpatului V.C., a dispus în conformitate cu dispoziţiile art. 300¹ C. proc. pen. menţinerea măsurii.

Ulterior, măsura arestării preventive a fost menţinută de către instanţa de fond potrivit dispoziţiilor art. 300² raportat la art. 160^b alin. (1) şi (3) C. proc. pen.

Raportând dispoziţiile art. 160² C. proc. pen. mai sus invocate la speţa dedusă judecăţii, Înalta Curte constată îndeplinită condiţia prevăzută în alin. (1) al textului de lege menţionat, în sensul că pedepsele prevăzute de lege pentru infracţiunile de săvârşirea cărora este bănuit inculpatul nu depăşesc 18 ani închisoare.

În ce priveşte ce-a de-a doua condiţie prevăzută în alin. (2) al art. 160² C. proc. pen., prima instanţă a constatat că la acest moment procesual nu mai există date relevante pe care să se întemeieze în mod rezonabil presupunerea că lăsat în libertate, inculpatul ar comite noi fapte prevăzute de legea penală ori că va încerca influenţarea cursului cercetării judecătoreşti; probele în acuzare au fost administrate în cea mai mare parte – au fost audiaţi martorii care cunosc împrejurări esenţiale legate de pretinsa activitate infracţională a inculpatului –, martorii citaţi pentru următorul termen de judecată, respectiv P.V., M.G.A., R.M.C. şi S.A. - fiind persoane care cunosc aspecte ce vizează presupusele fapte penale pentru care coinculpatul L.M. a fost trimis în judecată, iar expertiza tehnică dispusă, în cauză, are ca obiectiv stabilirea autenticităţii şi realităţii convorbirilor telefonice purtate de inculpatul V.C. cu ceilalţi coinculpaţi, şi a celor în mediu ambiental, convorbiri care deja au fost stocate pe suporturile originale ce au fost înaintate instanţei; copii ale suporturilor şi procesele-verbale de redare a respectivelor convorbiri telefonice fiind ataşate la dosar.

Cu privire la inexistenţa riscului de obstrucţionare a desfăşurării în bune condiţii a cercetării judecătoreşti s-a apreciat că acesta rezultă şi din faptul că, între obligaţiile impuse inculpatului de către instanţă pe timpul liberării provizorii este şi aceea de a nu lua legătura cu inculpaţii din cauză, cu martorii şi cu experţii, atrăgându-i-se, totodată atenţia că în caz de încălcare a acestei obligaţii, împotriva lui se va lua măsura arestării preventive.

Referitor la temeiurile prevăzute în art. 148 alin. (1) lit. b) şi f) C. proc. pen., care au stat la baza luării măsurii arestării preventive a inculpatului şi care în opinia procurorului ar justifica soluţia de respingere a cererii formulată de inculpat, prima instanţă a apreciat că liberarea provizorie sub control judiciar presupune, chiar prin ipoteză, menţinerea temeiurilor arestării preventive întrucât, pentru situaţiile în care se constată încetarea sau modificarea temeiurilor iniţiale devin incidente dispoziţiile art. 139 C. proc. pen. care reglementează instituţiile revocării, respectiv, înlocuirii măsurii arestării preventive.

În absenţa unor criterii legale, care ar trebui să stea la baza aprecierii organului judiciar asupra temeiniciei cererii de liberare provizorie sub control judiciar, prima instanţă a apreciat că aceasta trebuie să se raporteze, atât la elemente care ţin de circumstanţele concrete ale cauzei, dar şi la datele care circumstanţiază persoana inculpatului, în acest sens fiind şi C.E.D.O.

În ceea ce priveşte natura şi pericolul social al infracţiunilor pentru care a fost trimis în judecată inculpatul V.C., prima instanţă a reţinut că - în măsura în care se va dovedi că ele există şi au fost comise cu vinovăţie de acesta - sunt grave, dar natura şi gravitatea faptelor nu pot constitui criterii care să îl excludă de plano pe inculpat de la beneficiul legal şi constituţional al liberării provizorii, cu atât mai mult cu cât, o dată cu trecerea timpului rezonanţa socială negativă a faptelor se estompează.

Pe de altă parte, regula respectării libertăţii individuale prevăzută în art. 5 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale şi consacrată - aşa cum s-a arătat - şi de legislaţia internă, inclusiv la nivel constituţional, permite derogări numai în cazuri excepţionale care reclamă protejarea interesului public.

Tulburarea ordinii publice provocată ca urmare a comiterii unei infracţiuni, nu poate constitui un motiv pertinent şi suficient pentru refuzul de liberare din detenţie provizorie decât dacă, indicii concrete demonstrează că prin lăsarea acuzatului în libertate ordinea publică ar fi realmente ameninţată.

Ori de câte ori acest risc nu poate fi în mod rezonabil reţinut, persoana acuzată este îndreptăţită să obţină punerea sa în libertate, înainte de a fi judecată.

Natura faptelor, gravitatea şi consecinţele lor nu justifică în sine, necesitatea continuării prevenţiei în lipsa unor fapte care să demonstreze că eliberarea acuzatului ar aduce cu adevărat prejudicii ordinii publice.

Cu privire la persoana inculpatului V.C., prima instanţă a reţinut că acesta nu este cunoscut cu antecedente penale, are un domiciliu stabil, este absolvent de studii superioare, are o familie închegată, doi copii minori în întreţinere.

Referitor la caracterul rezonabil al detenţiei, prima instanţă a apreciat că durata scursă de la data arestării inculpatului (peste 1 an şi 2 luni) este suficientă pentru a tinde - în condiţiile prelungirii acesteia – la concluzia transformării detenţiei provizorii într-o pedeapsă, ceea ce ar contraveni atât dispoziţiilor legii interne, cât şi reglementărilor internaţionale.

În consecinţă, prima instanţă a constatat că nu numai îndeplinirea formală a condiţiilor prevăzute de lege pentru admisibilitatea cererii de liberare provizorie sub control judiciar, ci şi că, raportat la datele concrete ale cauzei şi la persoana inculpatului, aceasta este întemeiată, scopul măsurii arestării preventive (asigurarea bunei desfăşurări a procesului penal, împiedicarea sustragerii inculpatului de la judecată sau de la executarea pedepsei), astfel cum este definit în art. 136 C. proc. pen., putând fi realizat şi prin lăsarea în libertate a inculpatului, cu restrângerea unor drepturi şi libertăţi, prin instituirea unor obligaţii stricte în sarcina acestuia şi atragerea atenţiei că în caz de încălcare cu rea-credinţă a acestor obligaţii, va fi din nou arestat.

La termenul de judecată din data de 8 iunie 2011, prima instanţă, din oficiu, a pus în discuţie, în conformitate cu dispoziţiile art. 300² raportat la art. 160^b alin. (1) C. proc. pen., legalitatea şi temeinicia arestării preventive a inculpatului V.C.

Având în vedere soluţionarea favorabilă a cererii de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpat, aşa cum rezultă din cele ce preced, s-a constatat că nu se mai impune menţinerea stării de arest preventiv a acestuia.

Referitor la cererea inculpatului C.C., prin care, în conformitate cu dispoziţiile art. 139 alin. (2) C. proc. pen., s-a solicitat revocarea măsurii preventive a obligării de a nu părăsi ţara prevăzută de art. 145¹ C. proc. pen., luată împotriva sa prin Încheierea nr. 962 din 3 iunie 2010 pronunţată în Dosarul penal nr. 4489/1/2010 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, definitivă prin Decizia penală nr. 429 din 9 iunie 2010 a aceleiaşi instanţe – Completul de 9 Judecători, prima instanţă a constatat că, în motivarea cererii, inculpatul a invocat dispoziţiile art. 139 alin. (2) C. proc. pen. şi a susţinut că menţinerea măsurii nu mai este necesară, raportat la scopul măsurilor preventive, existând suficiente garanţii pentru a permite constatarea faptului că măsura nu mai este necesară pentru a asigura prezenţa sa la proces şi buna desfăşurare a judecăţii, faţă de împrejurarea că s-a prezentat la toate termenele de judecată şi a respectat programul de supraveghere impus pe durata măsurii.

Inculpatul a susţinut şi caracterul nejustificat al măsurii cu motivarea că în conduita sa nu au fost identificate elemente de fapt din care să rezulte că nu se conformează obligaţiei de a se supune procedurilor penale decât dacă se menţine măsura preventivă luată împotriva sa.

În acest sens, a invocat lipsa antecedentelor penale, statutul profesional, atitudinea procesuală anterioară constând în aceea că a dat declaraţii complete şi exacte de natură a contribui la aflarea adevărului în cauza dedusă judecăţii. Sub aspectul temeiurilor care justifică menţinerea măsurii, inculpatul a susţinut că probatoriul a fost administrat în sensul că au fost audiaţi inculpaţii şi martorii şi, în plus, a cerut să se constate că odată cu scurgerea timpului, măsura tinde să devină şi excesivă.

În ultimul cuvânt, inculpatul a invocat şi faptul că suferă de afecţiuni ce impun investigaţii medicale în clinicile de specialitate din Germania în a căror evidenţă se află. În sprijinul cererii formulate, inculpatul a depus un nou set de înscrisuri vizând atât activitatea firmelor pe care le administrează, cât şi afecţiunile de care suferă.

Examinând cererea formulată, prima instanţă a constatat că este fondată.

Din actele şi lucrările dosarului rezultă că prin Încheierea nr. 604 din 9 aprilie 2010 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, s-a admis propunerea de arestarea preventivă formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, D.N.A., secţia de combatere a corupţiei, - şi, în temeiul art. 149¹ alin. (1) raportat la art. 143 alin. (1) şi (4) şi art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., s-a dispus arestarea preventivă a inculpatului pe o perioadă de 29 de zile, începând cu data de 10 aprilie 2010 până la 8 mai 2010, inclusiv, emiţându-se mandatul de arestare preventivă din 10 aprilie 2010.

Împotriva încheierii sus-menţionate a declarat recurs inculpatul, recurs care a fost admis prin Încheierea nr. 245 din 12 aprilie 2010 pronunţată în Dosarul penal nr. 3023/1/2010 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, completul de 9 judecători. Prin aceasta din urmă încheiere, s-a casat hotărârea anterior pronunţată şi, în rejudecare, s-a respins propunerea de arestare preventivă, s-a revocat măsura arestării preventive luată faţă de inculpat, s-a dispus punerea de îndată în libertate a acestuia de sub puterea mandatului de arestare preventivă nr. 2/ 4 din 10 aprilie 2010 şi, în baza art. 149¹ alin. (12) raportat la art. 146 alin. (11¹) cu referire la art. 145¹ alin. (1) şi (2) C. proc. pen., s-a luat faţă de inculpat măsura obligării de a nu părăsi ţara pe o durată de 30 de zile de la data punerii efective în libertate a inculpatului, cu instituirea în sarcina acestuia a obligaţiilor prevăzute de art. 145¹ raportat la art. 145 alin. (1¹) şi (1²) C. proc. pen.

Prin Ordonanţa procurorului nr. 310/P/2009 din 10 mai 2010, măsura obligării de a nu părăsi ţara luată de instanţă a fost prelungită până la data de 10 iunie 2010, inclusiv.

Plângerea formulată de inculpat împotriva ordonanţei procurorului de prelungire a măsurii preventive a obligării de a nu părăsi ţara a fost respinsă ca nefondată prin încheierea din data de 17 mai 2010 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Dosarul penal nr. 4186/1/2010.

Prin Rechizitoriul nr. 310/P/2009 din 20 mai 2010 întocmit de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, D.N.A., secţia de combatere a corupţiei – s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului C.C., alături de alţi trei inculpaţi, pentru săvârşirea infracţiunii de cumpărare de influenţă prevăzută şi pedepsită de art. 6¹ din Legea nr. 78/2000 cu modificările şi completările ulterioare, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP)

În esenţă, în actul de sesizare a instanţei s-a reţinut că inculpatul C.C., în mod repetat, la diferite intervale de timp şi în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, în anul 2009 a promis coinculpatului V.C. că-i va remite suma totală de 260.000 euro şi i-a dat efectiv, 200.000 euro în schimbul asigurărilor primite de la acesta, că va interveni pe lângă magistraţii Secţiei de contencios administrativ şi fiscal din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie învestiţi cu soluţionarea Dosarului nr. 3360/2/2009 având ca obiect litigiul dintre SC P.I. SRL Bacău, societate al cărui administrator este inculpatul şi C.N.A.D.N.R. şi-i va determina să pronunţe o soluţie favorabilă societăţii comerciale menţionate.

După înregistrarea dosarului la instanţă, prin Încheierea nr. 962 din data de 3 iunie 2010 pronunţată în Dosarul penal nr. 4489/1/2010, Secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a dispus luarea faţă de inculpat a măsurii preventive a obligării de a nu părăsi ţara, prevăzută de art. 145¹ C. proc. pen. raportat la art. 145 din acelaşi cod, începând cu data de 11 iunie 2010, ora 9⁰⁰, încheiere rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 429 pronunţată la data de 9 iunie 2010, în Dosarul nr. 4979/1/2010 al aceleiaşi instanţe, Completul de 9 Judecători, prin respingerea ca nefondat a recursului formulat de inculpat.

În motivarea încheierii, instanţa a reţinut, în esenţă, că sunt îndeplinite condiţiile cumulative prevăzute de art. 136 alin. (1) şi (8) C. proc. pen., luarea în cursul judecăţii a măsurii preventive a obligării de a nu părăsi ţara, fiind justificată de natura şi gravitatea infracţiunilor pentru care inculpatul a fost trimis în judecată, dar şi de scopul de a garanta buna desfăşurare a procesului penal, în vederea respectării duratei rezonabile a desfăşurării judecăţii şi administrării cu celeritate a probelor.

Având în vedere dispoziţiile art. 139 alin. (2), art. 136 alin. (1) şi (8) C. proc. pen., precum şi condiţiile prevăzute de art. 145¹ alin. (1) raportat la art. 145 alin. (1) combinat cu art. 143 C. proc. pen., art. 2 paragraf 3 şi 4 ale Protocolului nr. 4 la Convenţia Europeană, art. 137 alin. (3) C. proc. pen., prima instanţă a constatat că, la momentul luării, măsura obligării de a nu părăsi ţara a fost necesară pentru a se asigura buna desfăşurare a procesului penal, proporţională cu gravitatea acuzaţiei penale adusă inculpatului şi cu scopul urmărit prin dispunerea acesteia.

La acest moment procesual, prima instanţă a constatat că nu se mai justifică menţinerea măsurii preventive dispusă în cauză, faţă de împrejurarea că au fost ascultaţi inculpaţii şi toţi martorii indicaţi în rechizitoriu, pe baza declaraţiilor cărora s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului C.C. şi care au perceput direct activitatea infracţională pretins a fi fost săvârşită de către acesta. Martorii care urmează a fi audiaţi în cauză cunosc aspecte ce vizează presupusa activitate infracţională desfăşurată de coinculpatul L.M.

Conduita inculpatului de a se prezenta la toate chemările organelor judiciare, inclusiv, în perioada în care împotriva sa, organul de urmărire penală nu a luat nici o măsură preventivă, respectarea de către acesta a programului de supraveghere impus pe timpul măsurii, sunt aspecte de natură a crea convingerea instanţei că scopul procesului penal, astfel cum este definit în art. 136 alin. (1) C. proc. pen., respectiv buna desfăşurare a procesului penal, poate fi atins şi în condiţiile în care se va revoca măsura preventivă prevăzută în art. 145¹ C. proc. pen. luată faţă de inculpat în cursul procesului penal.

În ce priveşte riscul ca inculpatul să zădărnicească aflarea adevărului prin influenţarea martorilor, distrugerea sau alterarea mijloacelor materiale de probă, Înalta Curte constată că un atare risc nu mai există deoarece, aşa cum s-a arătat, probele în acuzare şi în apărare referitor la acesta au fost administrate, iar expertiza tehnică dispusă în cauză, vizează stabilirea autenticităţii convorbirilor telefonice purtate de inculpat cu ceilalţi coinculpaţi, convorbiri care deja au fost interceptate şi stocate pe suporturile aflate la organul de urmărire penală, procesele-verbale de redare a acestora fiind ataşate la dosar.

S-a mai arătat că măsura tinde să devină, pe de o parte excesivă datorită scurgerii timpului (măsura a fost luată în cursul urmăririi penale la data de 12 aprilie 2010 şi ulterior în cursul judecăţii), iar pe de altă parte, disproporţionată în raport cu scopul urmărit prin luarea acesteia.

Referitor la cererea inculpatului L.M., prin care a solicitat, în conformitate cu dispoziţiile art. 139 alin. (2) C. proc. pen., revocarea măsurii preventive a obligării de a nu părăsi ţara cu motivarea că, menţinerea în continuare a acestei măsuri preventive pe o perioadă mai mare de un an nu corespunde unei societăţi democratice şi scopului pentru care a fost luată chiar şi în condiţiile în care nu au fost audiaţi toţi martorii pe ale căror depoziţii s-a dispus trimiterea sa în judecată, prima instanţă a constatat că aceasta nu este fondată.

Din actele şi lucrările dosarului rezultă că prin Rechizitoriul nr. 310/P/2009 din 20 mai 2010 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – D.N.A., secţia de combatere a corupţiei, inculpatul L.M. a fost trimis în judecată în stare de libertate pentru comiterea următoarelor infracţiuni:

- cumpărare de influenţă în formă continuată prevăzută de art. 6¹ din Legea nr. 78/2000 cu modificările şi completările ulterioare, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) constând, în esenţă, în aceea că în perioada 30 august 2009 – 21 octombrie 2009, în mod repetat, în realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale i-a promis inculpatului V.C. foloase materiale, constând în publicarea cu titlu gratuit în cotidianul I.P. a unor articole cu conţinut electoral şi i-a remis suma de 119.000 RON în schimbul promisiunii acestuia din urmă că va interveni pe lângă poliţiştii din cadrul D.G.P.M.B. şi-i va determina să nu dispună împotriva sa măsura reţinerii şi să propună procurorului o soluţie de neurmărire în cauză în care era cercetat pentru infracţiunea de înşelăciune cu consecinţe deosebit de grave;

- fals în înscrisuri sub semnătură privată în legătură cu fapte de corupţie, prevăzută şi pedepsită de art. 290 C. pen. raportat la art. 17 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 78/2000 (cu modificările şi completările ulterioare) cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), constând în aceea că în mod repetat, în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale a întocmit cu date nereale: contractul de asistenţă juridică din 19 noiembrie 2009 având ca părţi Cabinetul de avocat V.C. şi SC L.I. SRL; ordinul de plată din 21 octombrie 2009 în valoare de 119.000 RON; contractul fără număr din 17 octombrie 2009 încheiat între SC L.I. SRL şi SC A.I.E. SRL şi factura fiscală din 20 octombrie 2009, activitate urmată de înregistrarea în evidenţa contabilă a societăţii SC L.I. SRL a acestor înscrisuri şi de prezentarea lor în perioada 1 - 4 februarie 2010 la organele de control ale Gărzii Financiare şi la organele de urmărire penală ca documente justificative în scopul ascunderii faptei de corupţie susmenţionată şi;

- participaţie improprie la infracţiunea de fals intelectual la Legea contabilităţii în legătură cu fapte de corupţie prevăzută de art. 31 alin. (2) C. pen. raportat la art. 43 din Legea nr. 82/1991 (republicată) cu referire la art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP) combinat cu art. 17 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 78/2000 cu modificările şi completările ulterioare, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), toate cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen., constând în aceea că a înregistrat în evidenţa contabilă a SC L.I. SRL mai multe documente comerciale, financiar contabile şi bancare cu conţinut nereal.

Împotriva inculpatului L.M. prin Încheierea nr. 245 din 12 aprilie 2010, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, completul de 9 judecători, - a luat măsura obligării de a nu părăsi ţara pe o durată de 30 de zile începând cu data de 12 aprilie 2010 până la data de 11 mai 2010 (vol.9, fila 278 dosar urmărire penală).

Analizând condiţia generală, respectiv existenţa unor probe sau indicii temeinice privind săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, condiţie care este în acord cu cerinţa înscrisă în art. 5 paragraful 1 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale referitoare la existenţa unor motive verosimile de a bănui că inculpatul L.M. a comis o infracţiune, prima instanţă a constatat că, în cauză, există probe şi indicii temeinice care conduc la existenţa unor bănuieli legitime că inculpatul a săvârşit infracţiunile pentru care a fost trimis în judecată fără ca acestuia să i se încalce prezumţia de nevinovăţie, reglementată de art. 5² C. proc. pen.

De asemenea, prima instanţă a constatat că sunt îndeplinite şi condiţiile cumulative prevăzute de art. 136 alin. (1) şi alin. (8) C. proc. pen., menţinerea măsurii preventive a obligării de a nu părăsi ţara fiind justificată de natura şi gravitatea infracţiunilor pentru care inculpatul a fost deferit justiţiei, dar şi de scopul de a garanta buna desfăşurare a procesului penal, în vederea respectării duratei rezonabile a desfăşurării judecăţii şi administrării cu celeritate a probelor.

Întrucât cauza se află în faza judecăţii, prima instanţă a apreciat că, pentru aflarea adevărului este absolut necesară continuarea cercetării judecătoreşti prin ascultarea, cu respectarea principiilor oralităţii, contradictorialităţii şi nemijlocirii, a martorilor indicaţi în rechizitoriu, care au perceput direct pretinsa activitate infracţională a inculpatului, pentru a se verifica realitatea cu privire la faptele imputate inculpatului prin actul de sesizare a instanţei.

Or, în condiţiile în care martorii P.V., M.G.A., R.M.C. şi S.A., indicaţi în rechizitoriu, pe baza declaraţiilor cărora s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului L.M. şi a căror audiere a fost cerută atât de inculpatul L.M., cât şi de ceilalţi inculpaţi, nu au fost încă ascultaţi la instanţă, prima instanţă a constatat că măsura preventivă a obligării de a nu părăsi ţara se impune a fi menţinută pentru a împiedica influenţarea într-un mod negativ a cursului judecăţii, urmărindu-se în acelaşi timp, în raport cu datele cauzei, să nu se încalce dreptul inculpatului de a fi judecat într-un termen rezonabil.

Prima instanţă a apreciat, totodată, – contrar celor susţinute de inculpat, – că menţinerea măsurii este în deplină concordanţă cu dispoziţiile art. 2 paragraf 3 şi 4 ale Protocolului nr. 4 adiţional la Convenţie şi cu jurisprudenţa instanţei de contencios european privind limitarea dreptului de circulaţie a persoanei, drept ce poate fi restrâns cu respectarea următoarele condiţii: să fie prevăzut de lege; să urmărească un scop legitim, respectiv garantarea securităţii naţionale, siguranţa publică, menţinerea ordinii publice, prevenirea faptelor penale, protecţia sănătăţii sau a moralei, protejarea drepturilor sau libertăţilor altora ori interesul public într-o societate democratică şi să constituie o măsură necesară într-o societate democratică şi proporţională cu scopul urmărit.

La acest moment al judecăţii, când cercetarea judecătorească este în desfăşurare, menţinerea măsurii preventive a obligării de a nu părăsi ţara este necesară pentru buna desfăşurare a procesului penal, acesta fiind unul din scopurile măsurilor preventive enumerate în art. 136 alin. (1) C. proc. pen. şi, totodată, este justificată de considerente ce ţin de existenţa unor bănuieli de natură a convinge un observator obiectiv că există riscul ca inculpatul L.M. să împiedice administrarea justiţiei (aşa cum s-a arătat, martorii pe ale căror depoziţii procurorul şi-a fundamentat rechizitoriul, deşi citaţi pentru termenul din 8 iunie 2011, nu s-au prezentat la instanţă în vederea audierii).

Faptele grave pretins comise de inculpatul L.M. împreună cu ceilalţi coinculpaţi, sunt de natură să creeze şi să inducă opiniei publice ideea că legea se opreşte şi nu are eficienţă în faţa şi faţă de persoane care, prin statutul lor, ar trebui să asigure încrederea cetăţenilor oneşti, a societăţii în general, în modul în care mediul de afaceri şi justiţia funcţionează.

Împotriva acestei încheieri, în termen legal, a declarat recurs:

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, D.N.A. criticând-o, astfel după cum rezultă din motivele de recurs depuse la dosar şi concluziile orale ale procurorului, pentru că în mod greşit s-a constatat că nu se mai impune menţinerea măsurii arestării faţă de inculpatul V.C., pentru că în mod greşit s-a admis cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul V.C., deoarece subzistă riscul de influenţare a martorilor şi de zădărnicire a aflării adevărului, având în vedere şi încercările anterioare ale inculpatului de disimulare a faptelor comise, reţinerea eronată a împrejurării că proba testimonială a fost integral administrată; cu privire la soluţia de admitere a cererii de revocare a măsurii preventive dispusă anterior faţă de inculpatul C.C., s-a arătat că nu au fost audiaţi toţi martorii şi se menţineau temeiurile avute în vedere la luarea măsurii, existând temerea că inculpatul rezident german, se va sustrage de la judecată prin părăsirea ţării.

Analizând recursul declarat de Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, D.N.A., prin prisma criticilor formulate şi sub toate aspectele, potrivit prevederilor art. 385⁶ alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru următoarele considerente:

a) referitor la critica privind dispoziţia primei instanţe prin care s-a constatat că nu se mai impune menţinerea măsurii arestării faţă de inculpatul V.C., analizând actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte constată următoarele:

Din analiza dispoziţiilor art. 160^b alin. (1) C. proc. pen. prin raportare la art. 300² din acelaşi cod, rezultă că, în cursul judecăţii instanţa „verifică periodic, dar nu mai târziu de 60 de zile legalitatea şi temeinicia arestării preventive", iar potrivit alin. (3) al art. 160^b C. proc. pen., „când instanţa constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate, dispune, prin încheiere motivată, menţinerea arestării preventive".

Potrivit dispoziţiilor art. 160^b alin (2) C. proc. pen., instanţa dispune prin încheiere motivată, revocarea arestării preventive şi punerea de îndată în libertate a inculpatului dacă temeiurile care au determinat arestarea preventivă au încetat sau nu există temeiuri noi care să justifice privarea de libertate.

Pe de altă parte, potrivit dispoziţiilor art. 139 alin (1) C. proc. pen., măsura preventivă luată se înlocuieşte cu altă măsură preventivă, când s-au schimbat temeiurile care au determinat luarea măsurii.

Instanţa investită cu soluţionarea cauzei, apreciind asupra necesităţii menţinerii măsurii arestării preventive, procedează la efectuarea verificării legalităţii şi temeiniciei măsurii, cu respectarea principiului prezumţiei de nevinovăţie şi fără a se pronunţa cu privire la vinovăţia inculpatului arestat în cauză.

Analizând actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte constată că arestarea inculpatului V.C. a fost dispusă în baza art. 148 lit. b) şi f) C. proc. pen. pentru săvârşirea a două infracţiuni prevăzute de art. 257 C. pen. raportat la art. 6 din Legea 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) şi a unei infracţiuni prevăzută de art. 290 C. pen. raportat la art. 17 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), prin Încheierea nr. 529 din 30 martie 2010 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pe o perioadă de 30 de zile, începând cu data de 30 martie 2010 până la 28 aprilie 2010, urmare propunerii de arestare preventivă formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – D.N.A.

Încheierea mai sus menţionată a rămas definitivă prin Încheierea nr. 242 din 2 aprilie 2010, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, completul de 9 judecători – în Dosarul penal nr. 2806/1/2010, prin respingerea recursului formulat de inculpat.

Temeiurile de drept ale luării măsurii arestării preventive mai sus menţionate privind pe inculpatul V.C. au fost argumentate de către judecătorul, căruia îi revenea competenţa să judece cauza în fond, în sensul că, pe de-o parte, există date că inculpatul V.C. a încercat să zădărnicească aflarea adevărului prin influenţarea martorului F.D.R., iar pe de altă parte, că sunt probe şi indicii temeinice care duc la presupunerea rezonabilă că inculpatul a săvârşit o infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani şi că lăsarea sa în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică.

Ulterior, măsura arestării preventive a fost prelungită de instanţa de fond în conformitate cu prevederile art. 155 şi următoarele C. proc. pen.

Prin Rechizitoriul nr. 310/P/2009 din data de 20 mai 2010, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – D.N.A., secţia de combatere a corupţiei, a dispus trimiterea în judecată în stare de arest preventiv a inculpatului V.C., alături de alţi trei inculpaţi, pentru comiterea următoarelor infracţiuni.

- trafic de influenţă în formă continuată, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 257 C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu modificările şi completările ulterioare, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) (două infracţiuni) constând în aceea că, în anul 2009, în mod repetat, în realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale a pretins de la inculpatul C.C., sume de bani, totalizând 260.000 euro, din care a primit efectiv 200.000 euro, promiţându-i acestuia că în schimbul banilor va interveni, prin intermediul inculpatului C.F., pe lângă magistraţii Secţiei de contencios administrativ şi fiscal de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, învestiţi cu soluţionarea Dosarului nr. 3360/2/2009, având ca obiect litigiul dintre SC P.I. SRL Bacău – societate al cărei administrator este inculpatul C.C. şi C.N.A.D.N.R. şi-i va determina să pronunţe o soluţie în favoarea societăţii comerciale aparţinând inculpatului C.C. S-a mai reţinut că în perioada 30 august – 21 octombrie 2009, la intervale diferite de timp şi în realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale, inculpatul V.C. a acceptat promisiunea inculpatului L.M. de a-i remite foloase materiale, constând în publicarea cu titlu gratuit în Cotidianul I.P. aparţinând lui L.M., a unor articole cu conţinut electoral; că a pretins şi primit de la inculpatul L.M. suma de 119.000 RON, promiţându-i că va interveni pe lângă poliţiştii de la Poliţia Municipiului Bucureşti şi-i va determina să nu dispună împotriva acestuia măsura reţinerii şi să propună procurorului o soluţie de neurmărire penală, în Dosarul nr. 80571 din 31 iulie 2009 (nr. 2166/P/2009 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti). În Dosarul nr. 2166/P/2009, inculpatul L.M. era cercetat pentru infracţiunea de înşelăciune cu consecinţe deosebit de grave şi,

- fals în înscrisuri sub semnătură privată în legătură cu fapte de corupţie, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 290 C. pen. raportat la art. 17 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 78/2000 cu modificările şi completările ulterioare, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), constând în aceea că, la intervale diferite de timp, în realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale, a întocmit cu date nereale factura fiscală din 19 octombrie 2009 emisă de Cabinet de Avocat V.C. către SC L.I. SRL, precum şi contractul de asistenţă juridică din 19 octombrie 2009, având ca părţi Cabinetul de Avocat V.C. şi SC L.I. SRL, activitate urmată de înregistrarea în evidenţa Cabinetului de Avocat V.C. a acestor înscrisuri şi de prezentarea lor la organele de urmărire penală şi la organele de control ale Gărzii Financiare în perioada 25 - 26 ianuarie 2010, în scopul de a ascunde faptele de corupţie mai sus menţionate.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 21 mai 2010 sub nr. 4189/1/2010, primul termen de judecată, fiind stabilit la data de 14 iulie 2010.

Prin încheierea din data de 25 mai 2010 pronunţată în Dosarul penal nr. 4489/1/2010, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, verificând din oficiu în Camera de consiliu, legalitatea şi temeinicia arestării preventive a inculpatului V.C. a dispus, în conformitate cu dispoziţiile art. 300¹ C. proc. pen., menţinerea măsurii.

Ulterior, măsura arestării preventive a fost menţinută de către instanţa de fond potrivit dispoziţiilor art. 300² raportat la art. 160^b alin. (1) şi (3) C. proc. pen. şi supusă succesiv controlului judiciar.

Prin încheierea de la 4 aprilie 2011, prima instanţă, în temeiul prevederilor art. 160 ^8a alin. (2) C. proc. pen. a admis cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul V.C.

Prin Decizia penală nr. 88 de la 11 aprilie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, completul de 5 judecători, în Dosarul nr. 3065/1/2011, a fost admis recursul declarat de Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, D.N.A. împotriva încheierii mai sus menţionate numai sub anumite dispoziţii, printre care şi aceea referitoare la cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul V.C. şi în rejudecare a fost respinsă, ca nefondată, cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul V.C.

Prin Decizia penală nr. 109 din 29 aprilie 2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, completul de 5 judecători, a admis recursul declarat de Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, D.N.A. împotriva Încheierii din 27 aprilie 2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. 4489/1/2010, a casat încheierea atacată şi în rejudecare, în baza art. 300² raportat la art. 160^b alin. (1) şi (3) C. proc. pen., a menţinut măsura arestării preventive a inculpatului V.C.

Înalta Curte constată că prima instanţă, în mod greşit a stabilit, la momentul procesual la care a făcut verificarea măsurii arestării preventive, inexistenţa datelor relevante pe care să se întemeieze în mod rezonabil presupunerea că lăsat în libertate, inculpatul va încerca influenţarea cursului cercetării judecătoreşti prin influenţarea în mod direct sau indirect a martorilor sau altor părţi, invocând drept argumente aspecte referitoare la stadiul procesual al cauzei, respectiv audierea aproape a tuturor martorilor cu privire la pretinsa activitate infracţională, cei care urmează a mai fi audiaţi, vizând presupusele fapte penale ale coinculpatului L.M. trimis în judecată şi la expertiza tehnică, având ca obiectiv stabilirea autenticităţii convorbirilor telefonice şi a celor purtate ambiental, stocate pe suporţii originali aflaţi la parchet, copiile acestora şi procesele-verbale de redare a respectivelor convorbiri telefonice fiind ataşate la dosar, aşa încât prin obligaţiile impuse inculpatului, ca urmare a admiterii cererii de liberare provizorie sub control judiciar, s-ar preîntâmpina influenţarea desfăşurării cercetării judecătoreşti, întrucât nu au fost evidenţiate datele concrete ale atitudinii procesuale ale inculpatului V.C., în cursul procesului penal.

Aşadar, din examinarea cauzei rezultă că printr-o încheiere definitivă, s-a stabilit, că există date că inculpatul a încercat să zădărnicească în mod direct sau indirect aflarea adevărului.

Au fost apreciate ca relevante cele două convorbiri telefonice purtate de numitul F.R.D., la care se face referire şi în cuprinsul încheierii prin care a fost luată măsura arestării, influenţarea martorului fiind confirmată de discuţia din 29 martie 2010 dintre F.R.D. şi D.L.A., din care reiese că acesta nu are cunoştinţă de niciun împrumut, că nu este finul inculpatului Voicu, iar dacă a fost împrumutat, a fost împrumutat de acesta cu sume mici, pe care le-a restituit, manifestându-şi dorinţa de a se prezenta la organele de urmărire penală pentru a-şi exprima punctul de vedere.

În cursul cercetării judecătoreşti, prima instanţă l-a ascultat pe martorul F.R.D., la data de 9 februarie 2011, în condiţii de oralitate, contradictorialitate, publicitate şi în a cărui declaraţie, aflată la filele 311-314, în vol. II al Dosarului nr. 4489/1/2010, acesta a menţionat „După data de 19 august domnul V.C. m-a sunat de mai multe ori şi a exercitat presiuni psihice asupra mea în sensul de a restitui suma de 260.000 euro pe care o împrumutase de la domnul C.C.…"; „…Îmi amintesc că în luna august 2009, chiar de ziua mea de naştere domnul V.C. a exercitat presiuni mari asupra mea în convorbirea telefonică pe care am avut-o cu acesta, convorbire care a fost auzită de către soţii Ungureanu, care se aflau în vizită la mine. Urmare acestor presiuni mie mi s-a făcut rău şi am fost transportat la spital…"; „…Eu am acceptat să răspund întrebărilor adresate de domnul V.C. în convorbirea telefonică din 20 decembrie 2009 în modul în care acesta îmi sugera să dau răspunsul, deoarece „m-a luat direct, brusc, nu mă aşteptam" şi i-am spus clar avocatei mele D.L. că merg la D.N.A."

Astfel, din conţinutul declaraţiei martorului F.R.D., rezultă aspecte concrete ale atitudinii inculpatului V.C., asupra acestuia, ceea ce conduce la subzistenţa temeiului iniţial avut în vedere la luarea măsurii arestării preventive, respectiv art. 148 lit. b) C. proc. pen.

Totodată, instanţa de recurs constată că, de la data de 8 iunie 2011 şi până la termenul din 7 septembrie 2011, dată la care urmează să fie ascultaţi, martorii B.L., M.G.A., R.M.C., şi S.A., fiind dispusă citarea acestora, aşa cum rezultă din dispozitivul încheierii de la data menţionată, nu au mai fost administrate alte mijloace de probă cu privire la fondul cauzei, aşa încât nu se evidenţiază date concrete cu privire la schimbarea temeiurilor iniţiale care au fost avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive a inculpatului V.C.

 Mai mult, argumentul invocat de către prima instanţă cu privire la ascultarea unei mari părţi din martorii indicaţi în rechizitoriu, în raport cu pretinsele fapte comise de inculpatul V.C., iar martorii neascultaţi ar avea relevanţă pentru infracţiunile pretins a fi săvârşite de un alt coinculpat, ceea ce ar conduce la diminuarea posibilităţii influenţării martorilor, nu poate fi avut în vedere, întrucât scopul general al măsurilor preventive, inclusiv a aceleia a arestării preventive statuat la art. 136 alin. (1) C. proc. pen., vizează asigurarea bunei desfăşurări a procesului penal, iar cel concret constă în lămurirea împrejurărilor faptice concrete ale existenţei sau nu a contribuţiilor tuturor inculpaţilor cu privire la pretinsele infracţiuni, în baza unor măsuri, care să permită realizarea fără nici o potenţială ingerinţă, a acestui scop.

Înalta Curte apreciază că în cauză subzistă şi temeiul avut în vedere la luarea măsurii arestării preventive a inculpatului, respectiv art. 148 lit. f) C. proc. pen., întrucât circumstanţele personale ale inculpatului nu pot fi analizate prioritar, ci dimpotrivă trebuie raportate la natura şi gravitatea faptelor pretinse comise de inculpat, la calitatea avută de acesta, aceea de înalt demnitar şi avocat, precum şi rezonanţa socială a faptelor, ceea ce conduce la concluzia că cel puţin în stadiul procesual actual, se impune menţinerea arestării preventive a inculpatului V.C.

Aşadar, în contextul concret al cauzei se justifică menţinerea măsurii arestării preventive a inculpatului V.C., întrucât aceasta este singura aptă la acest moment procesual în a asigura realizarea scopului pentru care a fost dispusă, neimpunându-se înlocuirea ei cu o altă măsură preventivă, aşa cum greşit a apreciat prima instanţă, având în vedere nu numai persistenţa indiciilor şi probelor cu privire la presupunerea rezonabilă a comiterii faptelor pentru care a fost trimis în judecată inculpatul, în condiţiile art. 143 C. proc. pen., a celorlalte temeiuri, respectiv art. 148 lit. b) şi f) din acelaşi cod, dar şi complexitatea cauzei, determinată de numărul inculpaţilor, al martorilor, de conduita procesuală a inculpatului şi încercarea anterioară de zădărnicire a aflării adevărului.

Înalta Curte constată, de asemenea, că nu pot fi reţinute nici argumentele primei instanţe cu privire la caracterul nerezonabil al măsurii arestării preventive sub aspectul duratei acesteia, întrucât în contextul concret al cauzei, durata arestării preventive a inculpatului de la 30 martie 2010 şi până azi 17 iunie 2011, se circumscrie criteriilor impuse de jurisprudenţa instanţei de contencios european, având în vedere gravitatea faptelor pretins a fi comise, complexitatea cauzei, numărul inculpaţilor, comportamentul procesual concret al inculpatului V.C., aşa încât menţinerea acesteia în continuare nu poate conduce la concluzia transformării acesteia într-o eventuală pedeapsă ce s-ar aplica inculpatului.

În concluzie, Înalta Curte consideră că sunt respectate şi prevederile art. 5 § 3 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

b) referitor la criticile privind dispoziţia primei instanţe de admitere a cererii de liberare provizorie sub control judiciar formulată de către inculpatul V.C., analizând actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte constată următoarele:

Astfel, după cum rezultă din analiza dispoziţiilor art. 136 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., scopul măsurilor preventive îl constituie asigurarea bunei desfăşurări a procesului penal sau împiedicarea sustragerii învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată sau de la executarea pedepsei, aceste scopuri putând fi atinse şi prin liberarea provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune.

În acelaşi sens sunt şi dispoziţiile art. 5 paragraf 3 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale care prevede că persoana arestată sau reţinută beneficiază, între altele, de dreptul de a putea fi eliberată în cursul procedurii, punerea în libertate putând fi subordonată unei garanţii care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere.

Referitor la reglementările interne în materie se constată că art. 160² alin. (1) şi (2) C. proc. pen. prevăd condiţiile concrete în care aceasta poate fi acordată.

Rezultă, aşadar, că liberarea provizorie sub control judiciar reprezintă o măsură preventivă, neprivativă de libertate, a cărei acordare este lăsată la latitudinea instanţei (art. 160² alin. (1) C. proc. pen.) şi care presupune îndeplinirea unor condiţii, expres reglementate, privind cuantumul pedepsei închisorii prevăzută de lege pentru infracţiunea comisă, forma de vinovăţie cu care aceasta a fost săvârşită şi inexistenţa datelor din care să rezulte necesitatea de a-l împiedica pe învinuit sau inculpat să săvârşească alte infracţiuni sau că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influenţarea unor părţi, martori sau experţi, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte asemenea fapte. De asemenea, o condiţie ce rezultă implicit din reglementarea normativă precizată o constituie preexistenţa măsurii arestării luate faţă de învinuit sau inculpat.

Raportând consideraţiile teoretice anterior expuse speţei de faţă se constată că faţă de inculpatul V.C. s-a luat măsura arestării preventive, reţinându-se ca temeiuri dispoziţiile art. 148 alin. (1) lit. b) şi lit. f) C. proc. pen.

Înalta Curte apreciază că prima instanţă, în mod eronat, a constatat că obligaţiile ce puteau fi impuse în cadrul controlului judiciar instituit cu privire la inculpat ar fi fost apte a asigura realizarea scopului măsurilor preventive şi buna desfăşurare a procesului penal, astfel după cum impun dispoziţiile art. 136 alin. (1) C. proc. pen.

Înalta Curte apreciază că, în cauză există date că inculpatul, odată liberat provizoriu sub control judiciar, cel puţin, în acest moment procesual, va încerca să zădărnicească aflarea adevărului în cauză, prin influenţarea martorilor din dosar, având în vedere că unul din temeiurile de drept avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive a inculpatului l-au constituit dispoziţiile art. 148 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., care prevăd că măsura arestării preventive a inculpatului poate fi luată dacă „există date că inculpatul încearcă să zădărnicească în mod direct sau indirect aflarea adevărului prin influenţarea unei părţi, a unui martor sau expert.".

Astfel, inculpatul V.C., după ce a luat cunoştinţă de probele administrate în cauza în care era cercetat, în perioada în care, împotriva sa, procurorul luase măsura obligării de a nu părăsi ţara, a încercat să îşi preconstituie probe în apărare, scop în care, l-a contactat telefonic pe martorul R.D.F. şi, de comun acord, au convenit să susţină ideea că martorul a solicitat şi a primit de la inculpat, suma de 200.000 euro (obiect material al uneia dintre infracţiunile de trafic de influenţă pentru care a fost trimis în judecată) cu termen de restituire la sfârşitul anului 2009, bani pe care inculpatul V.C. i-ar fi cerut pentru martor, cu titlu de împrumut, de la inculpatul C.C.

Potrivit dispoziţiilor art. 160² C. proc. pen. „liberarea provizorie sub control judiciar nu se acordă în cazul în care există date din care rezultă necesitatea de a-l împiedica pe învinuit sau inculpat să săvârşească alte infracţiuni sau că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influenţarea unor părţi, martori sau experţi ." rezultă că cerinţa negativă ce trebuie îndeplinită pentru a se acorda liberarea provizorie sub control judiciar vizează comportamentul inculpatului şi perspectiva acestui comportament după liberarea provizorie.

Din convorbirea telefonică pe care inculpatul V.C. a avut-o cu martorul F.D.R. rezultă că acesta a încercat să îşi preconstituie probe în apărare.

Mai mult decât atât, la termenul de judecată din data de 9 februarie 2011, audiat fiind, martorul R.D.F. a precizat că îşi menţine declaraţiile date în faza de urmărire penală şi a afirmat că :„. domnul V.C. spunându-mi că dacă voi fi întrebat să spun că banii (suma de 260.000 euro), sunt ai domnului C.C. şi că i-a cerut cu titlu de împrumut pentru mine, deşi eu ştiam că banii nu au fost ceruţi pentru mine", şi „ după data de 19 august, domnul V.C. m-a sunat de mai multe ori şi a exercitat presiuni psihice asupra mea, în sensul de a-i restitui suma de 260.000 euro pe care o împrumutase de la domnul C.C." (fila 4 din declaraţia martorului aflată la dosarul primei instanţe).

Aspectele declarate de martorul R.D.F. au fost susţinute de martora F.M., audiată la data de 9 februarie 2011: ".precizez că începând din vara anului 2009 şi până la finalul anului am asistat la discuţii telefonice, câteva, două-trei, pe care soţul meu le avea cu domnul V.C. şi de fiecare dată acesta era tensionat", "nu îmi amintesc ca soţul meu să fi împrumutat sume de bani de la U.N. sau de la alte persoane" şi ".cred că la momentul când au avut loc cele două întâlniri cu inculpatul V.C. la Restaurantul S. nici nu se punea în discuţie existenţa unor datorii ale soţului meu faţă de V.C.".

Pe de altă parte, Înalta Curte apreciază că, în speţă, nu trebuie să se raporteze doar la condiţiile limitativ prevăzute de art. 160² alin. (2) C. proc. pen. şi la datele ce caracterizează persoana inculpatului, ci şi la condiţia referitoare la pericolul public pe care l-ar prezenta inculpatul dacă ar fi pus în libertate, condiţie cerută de art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. şi care a constituit un alt temei legal avut în vedere la luarea măsurii arestării preventive a inculpatului V.C., aceasta având drept scop atingerea finalităţilor măsurilor preventive, astfel după cum acestea sunt reglementate de art. 136 alin. (1) C. proc. pen.

Din coroborarea elementelor privind gravitatea faptelor despre care există indicii că au fost comise de către inculpat, rezultă că lăsarea sa în libertate constituie un pericol concret pentru ordinea publică, liberarea provizorie a acestuia, la acest moment procesual incipient în derularea urmăririi penale, neputând conduce la realizarea scopurilor măsurilor preventive, de asigurare a bunei desfăşurări a procesului penal şi a ocrotirii interesului public.

Dreptul părţii aflată în stare de detenţie provizorie şi vocaţia acesteia de a fi pusă în libertate în cursul procesului penal nu creează în sarcina instanţei o obligaţie de a dispune o atare măsură, în detrimentul dezideratului asigurării bunei desfăşurări a procesului penal şi a ocrotirii interesului public, astfel că, după cum s-a argumentat şi în cele ce preced, aprecierea primei instanţe cu privire la temeinicia cererii inculpatului, prin raportare la cazul concret, este eronată.

De altfel, C.E.D.O. reţine că legitimitatea menţinerii în detenţie provizorie a unei persoane impune realizarea unei analize, în concret, a cauzei dedusă judecăţii şi constatarea existenţei de indicii concrete care impun luarea în considerare a unui interes public ce se impune a fi protejat precumpănitor, faţă de regula respectării libertăţii individuale (V.T. vs. Spania, P. vs. Italia).

Totodată, Înalta Curte apreciază că sunt respectate şi prevederile art. 5 paragraful 3 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, conform cărora orice persoană arestată sau deţinută, în condiţiile prevăzute de paragraful 1 lit. c), are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii, perioada pe care inculpatul a executat-o în arest preventiv, neputând fi apreciată că a depăşit o durată rezonabilă, raportat la complexitatea cauzei dedusă judecăţii, şi nici că ar echivala cu executarea anticipată a eventualei pedepse ce i-ar fi aplicată inculpatului.

c) referitor la criticile vizând dispoziţia de revocare a măsurii preventive a obligării de a nu părăsi ţara luată faţă de inculpatul C.C., analizând actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte constată următoarele.

Potrivit dispoziţiilor art. 136 alin. (1) C. proc. pen., scopul luării măsurilor preventive în cauzele privitoare la infracţiuni pedepsite cu detenţiune pe viaţă sau cu închisoare este acela de a se asigura buna desfăşurare a procesului penal şi de a se împiedica sustragerea învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei, la alegerea măsurii preventive ce urmează a fi luată, ţinându-se seama, potrivit art. 136 alin. (8), de scopul acesteia, de gradul de pericol social al infracţiunii, de sănătatea, vârsta, antecedentele penale şi de alte situaţii privind persoana faţă de care se ia măsura.

Conform dispoziţiilor art. 145¹ alin. (1) C. proc. pen., obligarea de a nu părăsi ţara este măsura preventivă care constă în îndatorirea impusă învinuitului sau inculpatului, de procuror sau de judecător, în cursul urmăririi penale, ori de instanţa de judecată, în cursul judecăţii, de a nu părăsi ţara, fără încuviinţarea organului care a dispus această măsură.

Pentru a se dispune măsura preventivă a obligării de a nu părăsi ţara, conform art. 145¹ alin. (1) C. proc. pen. raportat la art. 145 alin. (1) C. proc. pen. combinat cu art. 143 C. proc. pen., trebuie îndeplinite următoarele condiţii:

a) să existe probe sau indicii temeinice, în sensul art. 68¹ C. proc. pen., din care să rezulte presupunerea rezonabilă că învinuitul sau inculpatul a săvârşit o infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii sau a detenţiunii pe viaţă;

b) măsura preventivă să fie necesară pentru interesul bunei desfăşurări a procesului penal;

c) măsura să fie proporţională cu gravitatea acuzaţiei penale şi cu scopul urmărit prin dispunerea acesteia, condiţie ce decurge din cea a necesităţii şi presupune, în scopul garantării libertăţii de circulaţie a persoanei şi evitării arbitrariului, existenţa unei proporţionalităţi, între gravitatea infracţiunii de care este suspectat inculpatul şi scopul urmărit prin dispunerea măsurii (buna desfăşurare a procesului, respectiv împiedicarea sustragerii inculpatului de la urmărirea penală sau de la judecată).

Totodată, dispoziţiile art. 137 alin. (3) C. proc. pen. prevăd obligativitatea indicării temeiurilor concrete ce au determinat luarea măsurii, respectiv necesitatea de a asigura buna desfăşurare a procesului penal şi preîntâmpinarea sustragerii de la judecată a inculpatului.

Analizând actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte constată că, în ceea ce îl priveşte pe inculpatul C.C., în cursul urmăririi penale, prin Încheierea nr. 604 din 9 aprilie 2010 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, s-a admis propunerea de arestare preventivă formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – D.N.A., secţia de combatere a corupţiei, iar în temeiul art. 149¹ alin. (1) C. proc. pen. raportat la art. 143 alin. (1) şi (4) C. proc. pen. şi art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., s-a dispus arestarea preventivă a inculpatului.

Încheierea anterior menţionată a fost casată prin Încheierea nr. 245 din 12 aprilie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, completul de 9 judecători, în baza art. 149¹ alin. (12) C. proc. pen. raportat la art. 146 alin. (11¹) C. proc. pen. cu referire la art. 145¹ alin. (1) şi (2) C. proc. pen., dispunându-se luarea faţă de inculpat a măsurii obligării de a nu părăsi ţara.

Măsura preventivă a fost prelungită în cursul urmăririi penale, iar ulterior sesizării instanţei prin rechizitoriu, a fost luată de către prima instanţă, prin Încheierea nr. 962 din 3 iunie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală.

Ulterior, în cursul cercetării judecătoreşti, la termenul de judecată din 11 mai 2011, urmare cererii de revocare a măsurii preventive formulată de către inculpat, instanţa a apreciat că nu subzistă temeiurile ce au fundamentat dispunerea măsurii şi a dispus revocarea acesteia pentru ca, prin Decizia penală nr. 122 din 24 mai 2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, completul de 5 judecători, în Dosarul nr. 4130/1/2011, urmare admiterii recursului declarat de parchet, să fie respinsă ca nefondată cererea de revocare a măsurii obligării de a nu părăsi ţara, instituită în sarcina inculpatului C.C., prin Încheierea din 3 iunie 2010, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. 4489/1/2010.

Examinând actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte apreciază că, în mod eronat, prima instanţă a constatat că nu mai există temeiuri care să justifice menţinerea măsurii obligării de a nu părăsi ţara faţă de inculpatul C.C., faţă de împrejurarea că au fost ascultaţi inculpaţii şi martorii indicaţi în rechizitoriu şi că, totodată, acesta a depus înscrisuri referitoare la activitatea societăţii ce o administrează şi la starea sa de sănătate.

Cercetarea judecătorească este în curs de desfăşurare, prima instanţă apreciind în mod greşit că proba cu martori a fost epuizată, aspect ce rezultă chiar din dispozitivul încheierii atacate, prin care s-a dispus citarea, pentru termenul din 7 septembrie a martorilor B.L., M.G.A., R.M.C. şi S.A.

Împrejurarea că, în parte, probatoriul a fost administrat nu conduce la concluzia că au încetat temeiurile care au determinat luarea măsurii, în condiţiile în care acestea au vizat şi natura şi gravitatea faptei despre care există indicii că a fost săvârşită de către inculpat, precum şi necesitatea de a garanta buna desfăşurare a procesului penal.

În acelaşi timp, nici înscrisurile depuse de inculpat în susţinerea cererii, care privesc afecţiunile de care acesta suferă, vizând împrejurări situate în timp anterior datei la care măsura obligării de a nu părăsi ţara a fost dispusă faţă de inculpat, nu sunt relevante, în condiţiile în care aceste aspecte au fost avute în vedere de instanţa de judecată şi la momentul luării acestei măsuri.

De asemenea, Înalta Curte apreciază că măsura preventivă a obligării de a nu părăsi ţara este în concordanţă şi cu dispoziţiile art. 2 paragrafele 3 şi 4 ale Protocolului nr. 4 şi cu jurisprudenţa Curţii Europene privind limitarea dreptului de circulaţie a persoanelor.

Pe de altă parte, în condiţiile în care nu au fost audiaţi toţi martorii şi nu au fost administrate şi alte probe (expertize tehnice, criminalistice), temeiurile care au stat la baza luării măsurii preventive se menţin, având în vedere necesitatea împiedicării influenţării într-un mod negativ a cursului judecăţii şi asigurării dreptului inculpatului de a fi judecat într-un termen rezonabil.

Apărările invocate în ceea ce priveşte rezonabilitatea duratei măsurii obligării de a nu părăsi ţara nu pot fi reţinute întrucât, din examinarea cauzei rezultă că, de la momentul luării de către instanţă a acestei măsuri (la data de 3 iunie 2010) şi până la data judecării prezentului recurs (17 iunie 2011) a trecut un interval de timp de 1 an, ceea ce se circumscrie unui termen rezonabil, având în vedere complexitatea cauzei şi gravitatea deosebită a faptelor, în condiţiile în care cercetarea judecătorească se desfăşoară ritmic.

Înalta Curte mai constată, de asemenea, că faţă de ceilalţi coinculpaţi (C.F. şi L.M.), prima instanţă a menţinut măsurile preventive, ceea ce poate duce la concluzia că, în contextul unor fapte şi circumstanţe asemănătoare, soluţia primei instanţe de revocare a măsurii preventive a obligării de a nu părăsi ţara faţă de inculpatul C.C. este nejustificată.

Conduita procesuală corectă manifestată de inculpat până la acest moment reprezintă o obligaţie a părţii, iar nu un element care să o evidenţieze în mod pozitiv, neconstituind o garanţie că atitudinea procesuală se va perpetua, astfel încât procesul penal să se desfăşoare în condiţii normale.

În concluzie, temeiurile avute în vedere de prima instanţă la luarea în cursul judecăţii, a măsurii preventive a obligării de a nu părăsi ţara faţă de inculpatul C.C. se menţin, astfel încât nu se justifică revocarea acesteia.

Pentru considerentele ce preced, în temeiul dispoziţiilor art. 385¹⁵ alin. (2) lit. d) C. proc. pen., va fi admis recursul declarat de Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, D.N.A.

Va fi casată încheierea atacată numai sub aspectul dispoziţiei prin care s-a constatat că nu se mai impune menţinerea măsurii arestării preventive a inculpatului V.C., a dispoziţiei de admitere, în temeiul prevederilor art. 160^8a alin. (2) C. proc. pen., a cererii de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul V.C. şi a măsurilor aplicate, precum şi a dispoziţiei de admitere, în temeiul prevederilor art. 139 alin. (2) C. proc. pen., a cererii de revocare a măsurii obligării de a nu părăsi ţara instituită în sarcina inculpatului C.C. prin Încheierea nr. 962 din 3 iunie 2010 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. 4489/1/2010, dispoziţii care vor fi înlăturate şi, în rejudecare, în baza art. 300² raportat la art. 160^b alin. (1) şi (3) C. proc. pen., se va menţine măsura arestării preventive a inculpatului V.C.

Totodată, va fi respinsă, ca neîntemeiată, cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul V.C.

Va fi respinsă, ca nefondată, cererea de revocare a măsurii preventive a obligării de a nu părăsi ţara instituită în sarcina inculpatului C.C. prin Încheierea nr. 962 din 3 iunie 2010 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. 4489/1/2010, formulată de inculpatul C.C.

Vor fi menţinute celelalte dispoziţii ale încheierii atacate.

Onorariul apărătorilor desemnaţi din oficiu, până la prezentarea apărătorilor aleşi, pentru intimaţii inculpaţi C.C. şi V.C., în sumă de câte 25 lei, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Admite recursul declarat de Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, D.N.A. împotriva Încheierii din 8 iunie 2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. 4489/1/2010.

Casează încheierea atacată numai sub aspectul dispoziţiei prin care s-a constatat că nu se mai impune menţinerea măsurii arestării preventive a inculpatului V.C., a dispoziţiei de admitere, în temeiul prevederilor art. 160^8a alin. (2) C. proc. pen., a cererii de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul V.C. şi a măsurilor aplicate, precum şi a dispoziţiei de admitere, în temeiul prevederilor art. 139 alin. (2) C. proc. pen., a cererii de revocare a măsurii obligării de a nu părăsi ţara instituită în sarcina inculpatului C.C. prin încheierea nr. 962 din 3 iunie 2010 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. 4489/1/2010, dispoziţii pe care le înlătură şi, în rejudecare:

În baza art. 300² raportat la art. 160^b alin. (1) şi (3) C. proc. pen., menţine măsura arestării preventive a inculpatului V.C.

Respinge, ca neîntemeiată, cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul V.C.

Respinge, ca nefondată, cererea de revocare a măsurii preventive a obligării de a nu părăsi ţara instituită în sarcina inculpatului C.C. prin Încheierea nr. 962 din 3 iunie 2010 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. 4489/1/2010, formulată de inculpatul C.C.

Menţine celelalte dispoziţii ale încheierii atacate.

Onorariul apărătorilor desemnaţi din oficiu, până la prezentarea apărătorilor aleşi, pentru intimaţii inculpaţi C.C. şi V.C., în sumă de câte 25 lei, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 17 iunie 2011.

← ICCJ. Decizia nr. 155/2011. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI		ICCJ. Decizia nr. 150/2011. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

ICCJ. Decizia nr. 147/2011. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI ICCJ. Decizia nr. 148/2011. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI ICCJ. Decizia nr. 149/2011. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI ICCJ. Decizia nr. 150/2011. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI ICCJ. Decizia nr. 155/2011. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI ICCJ. Decizia nr. 156/2011. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI ICCJ. Decizia nr. 157/2011. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI ICCJ. Decizia nr. 158/2011. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI