ICCJ. Decizia nr. 155/2011. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI
Decizia penală nr. 155/2011
Dosar nr.4942/1/2011
Şedinţa publică din 27 iunie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din actele dosarului constată următoarele:
Prin Încheierea nr. 838 din 9 iunie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a fost respinsă, ca nefondată, cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul G.N.; a fost obligat inculpatul la plata cheltuielilor judiciare către stat.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut că prin cererea înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, la data de 6 iunie 2011, inculpatul G.N., prin apărător ales, a solicitat, în temeiul dispoziţiilor art. 1602 C.pr.pen., liberarea provizorie sub control judiciar de sub puterea mandatului de arestare preventivă emis conform Încheierii nr. 759 din 25 mai 2011, dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în Dosarul nr. 4374/1/2011.
În motivarea cererii a arătat că în cauză sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1602 alin. (1) şi (2) C.pr.pen., sens în care pedeapsa stabilită de lege pentru infracţiunea de dare de mită în formă calificată nu depăşeşte 18 ani închisoare, limită maximă permisă de norma procesual penală pentru acordarea liberării provizorii sub control judiciar, iar actele dosarului de urmărire penală nu relevă niciun element din care să rezulte că o dată pus în libertate ar săvârşi alte infracţiuni sau ar încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influenţarea unor părţi, martori sau experţi, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă, în situaţia în care acuzaţiile se fundamentează doar pe interceptarea şi înregistrarea convorbirilor efectuate prin telefon de către inculpatul G.N..
De asemenea, au fost prezentate aspecte din jurisprudenţa naţională şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului pentru a convinge că liberarea provizorie, ca măsură alternativă pentru arestul preventiv, este aptă să garanteze buna desfăşurare a procesului penal, cu atât mai mult cu cât legea impune anumite obligaţii de natură a asigura un control judiciar real.
Şi circumstanţele personale, respectiv lipsa antecedentelor penale, absolvent de studii superioare, venituri obţinute din activităţi legale fiind asociat la o societate comercială şi unic întreţinător al fiului student în Canada şi soţiei aflate în China, lipsită de loc de muncă şi cu grave probleme de sănătate, au fost invocate în susţinerea cererii de liberare provizorie sub control judiciar.
Prima instanţă, analizând cererea formulată, a reţinut următoarele:
Prin Încheierea nr. 759 din 24/25 mai 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, rămasă definitivă prin Încheierea penală nr. 143 din 31 mai 2011 a Completului de 5 Judecători, s-a luat măsura arestării preventive faţă de inculpatul G.N. sub aspectul infracţiunii de dare de mită în formă continuată prevăzută de art. 255 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 şi art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000 cu modificările şi completările ulterioare, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), întrucât la data de 2 iunie 2010, în calitate de comerciant chinez şi intermediar vamal care acţiona în Portul Constanţa Sud Agigea, i-a promis inculpatului P.A.S. că-i va obţine o cantitate însemnată de marfă importata din China, pentru a fi comercializata prin magazinele unui prieten al acestuia, urmând ca plata să fie efectuată pe măsură ce produsele erau vândute, primind în schimb de la ofiţerul de poliţie informaţii în legătură cu eventuale controale ale autorităţilor competente şi anchete ce ar viza activitatea pe care o desfăşoară.
Ulterior, la data de 7 ianuarie 2011 a negociat oferirea unui plic cu bani lucrătorilor vamali de la Biroul Vamal Constanţa Sud Agigea, prin intermediul numitului F.P., pentru introducerea în ţară a unor containere cu lustre şi diverse mărfuri.
Măsura preventivă privativă de libertate s-a fundamentat pe dispoziţiile art. 143 C. proc. pen. şi art. 148 lit. f) C. proc. pen., existând suficiente indicii temeinice din care să rezulte presupunerea rezonabilă că inculpatul G.N. a comis infracţiunea de dare de mită în formă continuată, infracţiunea sancţionată cu pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani, precum şi probe că lăsarea în libertate ar prezenta pericol pentru ordinea publică.
Liberarea provizorie sub control judiciar presupune două etape, respectiv una prealabilă a examinării admisibilităţii în principiu a cererii şi cea de a doua care constă în analizarea temeiniciei unei asemenea cereri.
Sub aspectul admisibilităţii în principiu, s-a constatat că sunt îndeplinite
condiţiile de formă cerute de lege, cererea de liberare provizorie sub control judiciar făcută de avocatul ales fiind însuşită de inculpatul G.N., aflat sub puterea mandatului de arestare preventivă nr. 25/ U din25 mai 2011 emis de Înalta Curte pentru infracţiunea de dare de mită în formă calificată, infracţiune intenţionată pentru care legea prevede pedeapsa închisorii ce nu depăşeşte 18 ani.
Temeinicia cererii se analizează prin prisma dispoziţiilor art. 1602 alin. (2) C. proc. pen. şi a oportunităţii admiterii unei astfel de cereri în raport cu datele care caracterizează persoana inculpatului, stadiul procesului, complexitatea cauzei.
Prima instanţă a constatat că, în cauză, actele şi lucrările de urmărire penală nu relevă vreo dată sau indiciu pe care să se întemeieze, în mod rezonabil, aprecierea că inculpatul G.N. ar săvârşi alte infracţiuni sau ar întreprinde acţiuni de natură a influenţa probatoriul administrat, în condiţiile în care acesta nu e cunoscut cu antecedente penale, a absolvit cursurile unei instituţii de învăţământ superior, iar până la momentul formulării cererii de liberare provizorie sub control judiciar, probele referitoare la faptele presupus a fi comise (interceptarea şi înregistrarea convorbirilor telefonice) se aflau în păstrarea organelor judiciare, împrejurare ce înlătură posibilitatea deteriorării sau alterării lor de către orice persoană, nefiind astfel incidente situaţiile prevăzute de art. 1602 alin. (2) C. proc. pen., în care nu poate fi acordată liberarea.
Criteriile ce stau la baza aprecierii primei instanţe se raportează, atât la elementele ce privesc fapta presupus comisă de inculpatul G.N. (gradul de pericol social concret, împrejurările comiterii faptei, urmările produse sau care s-ar fi putut produce), cât şi cele ce privesc persoana inculpatului. Aceste criterii consacrate de practică se analizează în mod coroborat pentru a aprecia, în concret, în ce măsură scopul pentru care a fost dispusă măsura arestării preventive (conform art. 136 alin. (1) C. proc. pen.) poate fi atins şi prin liberarea provizorie a inculpatului.
Inculpatul beneficiază de circumstanţe personale favorabile (necunoscut cu antecedente penale, singurul întreţinător al unui fiu student şi al soţiei bolnave, absolvent al unei instituţii de studii superioare), însă, aceste aspecte nu pot fi valorificate în mod singular, ci doar prin coroborare cu celelalte criterii.
Natura infracţiunii presupus săvârşită, gradul de pericol social concret al faptei, astfel cum este conturat acesta de modalităţile şi împrejurările comiterii (inculpatul, în calitate de comerciant şi intermediar vamal, a oferit în două rânduri foloase necuvenite unui ofiţer de poliţie şi lucrătorilor vamali, în schimb obţinând date necesare în desfăşurarea de activităţi ilicite), frecvenţa pe care o înregistrează în prezent acest tip de infracţiune şi urmările negative pe care le produce contribuind la amplificarea fenomenului de criminalitate transfrontalieră şi implicit la diminuarea credibilităţii instituţiilor statului unde sunt încadraţi cei cărora le-a oferit foloase necuvenite, cât şi stadiul actual al cercetărilor, au condus prima instanţă la concluzia că nu se impune, în acest moment procesual, lăsarea în libertate a inculpatului G.N..
Scopul pentru care s-a dispus luarea măsurii arestării preventive a inculpatului G.N. (prin prisma dispoziţiilor art. 136 alin. (1) C. proc. pen.) nu poate fi atins în cauză prin punerea acestuia în libertate provizorie, un argument în plus în acest sens constituindu-l şi timpul scurs de la momentul luării arestării preventive (de nici 20 zile).
Împotriva acestei încheieri a declarat recurs, în termen legal, inculpatul.
Amplele concluzii ale apărătorului recurentului inculpat, ale reprezentantului parchetului, precum şi ultimul cuvânt al inculpatului au fost consemnate în partea introductivă a prezentei hotărâri.
Analizând cauza prin prisma criticilor invocate şi sub toate aspectele, potrivit dispoziţiilor art. 3856 alin. 3 C. proc. pen. se constată că recursul este nefondat şi va fi respins, pentru considerentele ce urmează:
Liberarea provizorie, deşi nu este o măsură preventivă, poate fi considerată ca fiind o modalitate de individualizare a măsurii arestării preventive, o instituţie destinată să concilieze libertatea individuală (prin evitarea detenţiei) şi protecţia socială (impunând un control asupra persoanei liberate, prin instituirea de obligaţii sau de restricţii ale libertăţii), scopul urmărit prin ambele măsuri – chiar dacă sunt de natură diferită – fiind acelaşi şi anume, buna desfăşurare a procesului penal în ansamblul său.
Individualizarea măsurii preventive este lăsată, întotdeauna, la latitudinea judecătorului, respectiv, a instanţei în cursul judecăţii, pentru a aprecia dacă controlul judiciar este suficient sau se impune luarea, respectiv, menţinerea, faţă de inculpat, a măsurii arestării preventive.
Din analiza prevederilor art. 136 alin. (2) C. proc. pen., potrivit cărora, „scopul măsurilor preventive poate fi realizat şi prin liberarea provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune" corelate cu cele ale art. 1602 C. proc. pen., rezultă că pentru a se putea dispune liberarea provizorie trebuie îndeplinite trei condiţii, două pozitive şi una negativă.
Prima condiţie pozitivă se referă la faptul că liberarea provizorie (indiferent de modalitate) este condiţionată de privarea de libertate a persoanei, ea neputând fi dispusă în lipsa unei stări de arest efectiv.
A doua condiţie pozitivă, vizează natura şi gravitatea infracţiunii săvârşite.
Sub acest aspect, potrivit dispoziţiilor art. 1602 alin. (1) C. proc. pen., „liberarea provizorie sub control judiciar se poate acorda în cazul infracţiunilor săvârşite din culpă, precum şi în cazul infracţiunilor intenţionate pentru care lege prevede pedeapsa închisorii ce nu depăşeşte 18 ani".
Condiţia negativă vizează comportamentul inculpatului şi perspectiva acestui comportament după liberarea provizorie.
Astfel, potrivit art. 1602 alin. (2) C. proc. pen., „liberarea provizorie sub control judiciar nu se acordă în cazul în care există date din care rezultă necesitatea de a-l împiedica pe învinuit sau inculpat să săvârşească alte infracţiuni sau că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influenţarea unor părţi, martori sau experţi, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte asemenea fapte".
Îndeplinirea condiţiilor sus-menţionate nu conferă celui arestat un drept la liberarea provizorie, ci numai o vocaţie – concluzie ce se desprinde din art. 1602 alin. (1) C. proc. pen. - care prevede „liberarea provizorie sub control judiciar se poate acorda.", instanţa de judecată având facultatea şi nu obligaţia de a dispune măsura. Aceasta poate refuza liberarea provizorie, dacă apreciază că detenţia provizorie este absolut necesară, iar scopul procesului penal, astfel cum este definit în art. 136 C. proc. pen. nu poate fi asigurat decât prin menţinerea măsurii arestării preventive.
Din perspectiva Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, în art. 5 paragraful 3 se arată că orice persoană arestată sau deţinută, în condiţiile prevăzute de paragraful 1 lit. c) din prezentul articol, are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanţii care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere.
Pentru a înţelege sensul dispoziţiilor legale sus-menţionate, în jurisprudenţa sa, instanţa europeană a stabilit cu exactitate domeniul lor de aplicare. Astfel, s-a apreciat că este esenţial ca, în funcţie de starea de detenţie a persoanei împotriva căreia se desfăşoară urmărirea penală, instanţele naţionale să aprecieze dacă intervalul scurs înaintea judecării inculpatului a depăşit, la un moment dat, limitele rezonabile, adică cele ale sacrificiului care, în circumstanţele cauzei, putea fi impus, în mod rezonabil, unei persoane prezumată nevinovată.
Cu valoare de principiu, instanţa europeană a decis că termenul final al detenţiei provizorii la care se referă art. 5 parag. 3 din Convenţie este ziua când hotărârea de condamnare a devenit definitivă sau aceea în care s-a stabilit asupra fondului cauzei, fie chiar numai în primă instanţă. A mai stabilit Curtea că, gravitatea unei fapte poate justifica menţinerea stării de arest, în condiţiile în care durata acesteia nu a depăşit o limită rezonabilă.
Raportând dispoziţiile cuprinse în legea naţională (art. 1602 şi urm. C. proc. pen.) corelate cu prevederile art. 5 parag. 3 din Convenţie, la speţa dedusă judecăţii, Înalta Curte constată că în acest moment, un control judiciar instituit în sarcina inculpatului G.N. ar fi insuficient pentru realizarea scopului procesului penal, astfel cum este definit de art. 136 alin. (1) C. proc. pen. şi că, se impune menţinerea măsurii arestării preventive, fiind respectat în acest fel şi principiul proporţionalităţii între măsura preventivă şi gravitatea infracţiunilor pentru care inculpatul este cercetat.
Din actele şi lucrările dosarului rezultă că, prin încheierea din Camera de consiliu nr. 759 din 24/25 mai 2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. 4374/1/2011, (definitivă prin Încheierea nr. 143 din 31 mai 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, completul de 5 judecători, în Dosarul nr. 4454/1/2011, prin respingerea, ca nefondat a recursului formulat de inculpat), Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a dispus în baza art. 1491 raportat la art. 143, art. 148 alin. 1 lit. f) şi art.151 C. proc. pen., arestarea preventivă a inculpatului G.N. pe o durată de 29 de zile, de la data încarcerării.
Temeiurile de drept ce au stat la baza luării măsurii arestării preventive a inculpatului le-au constituit dispoziţiile art. 143 şi art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., judecătorul fondului reţinând că există probe şi indicii temeinice care duc la presupunerea rezonabilă că inculpatul a săvârşit infracţiunile pentru care s-a cerut arestarea preventivă şi că lăsarea lui în liberate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică (condiţii prevăzute în art. 148 lit. f) C. proc. pen.).
Înalta Curte apreciază că, nu numai la luarea unei măsuri preventive, ci şi la aprecierea temeiniciei oricărei cereri care vizează punerea în libertate, trebuie analizată, chiar şi în cazul în care textul prevăzut pentru o anumită instituţie nu menţionează expres, condiţia referitoare la pericolul pentru ordinea publică pe care l-ar prezenta inculpatul dacă ar fi pus în libertate - condiţie cerută de art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. - şi care a constituit temei legal ce a stat la baza luării măsurii arestării preventive a inculpatului.
La analizarea cererii de liberare provizorie sub control judiciar trebuie avute în vedere natura şi gravitatea infracţiunilor pentru care inculpatul este cercetat şi împrejurarea că lăsarea sa în libertate ar reprezenta un pericol concret pentru ordinea publică, iar nu numai datele ce caracterizează favorabil persoana inculpatului şi care ar justifica admiterea cererii.
Astfel, natura infracţiunilor presupus a fi săvârşite, gradul de pericol social concret al faptei, modalităţile şi împrejurările comiterii (inculpatul, în calitate de comerciant şi intermediar vamal a oferit în două rânduri foloase necuvenite unui ofiţer de poliţie şi lucrătorilor vamali, în schimb obţinând date necesare în desfăşurarea activităţii ilicite), urmările negative pe care le produce contribuind la amplificarea fenomenului de criminalitate transfrontalieră şi implicit la diminuarea credibilităţii instituţiilor statului, sunt argumente pentru care Înalta Curte apreciază că nu se impune lăsarea în libertate a inculpatului G.N..
A analiza instituţia liberării provizorii sub control judiciar numai prin raportare la condițiile limitativ prevăzute în art. 1602 C. proc. pen. şi la datele ce caracterizează favorabil persoana inculpatului, ar însemna ignorarea dispoziţiilor referitoare la scopul măsurilor preventive, între care și acela de a se asigura buna desfăşurare a procesului penal.
Totodată, analizând numai condiţile menţionate de art. 1602 C. proc. pen. se poate ajunge la punerea în libertate a unei persoane care, în raport cu infracţiunile grave pentru care este cercetată, cu modalitatea concretă în care s-a reţinut că au fost comise şi de urmările produse, prezintă un pericol concret pentru ordinea publică, cel puţin la acest moment procesual.
Referitor la critica privind lipsa probelor care să ducă la concluzia comiterii de către inculpat a faptelor care îi sunt imputate, Înalta Curte o apreciază ca nefondată, având în vedere stadiul procesual în care se află cauza, dar şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, potrivit căreia, pentru justificarea arestării nu se poate pretinde a se dovedi şi stabili realitatea şi natura infracţiunilor pretins comise, acesta fiind scopul urmăririi penale, detenţia permiţând desfăşurarea normală a acesteia ( cauza Ciraklar vs Turcia ).
Aşa fiind, se constată că încheierea atacată este legală, temeinică şi riguros motivată, motivele de recurs invocate fiind nefondate.
Pentru considerentele ce preced, în temeiul dispoziţiilor art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. raportat la art. 1609 C. proc. pen., recursul declarat de inculpat va fi respins, ca nefondat.
Potrivit art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul inculpat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare statului, onorariul apărătorului din oficiu, până la prezentarea apărătorului ales, urmând a fi avansat din fondul Ministerului Justiţiei.
Onorariul interpretului de limba chineză se va plăti din fondul Înaltei Curţii de Casaţie şi Justiţie.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Cu opinia majoritară:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul G.N. împotriva încheierii nr. 838 din 9 iunie 2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. 4784/1/2011.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 400 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 25 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Onorariul interpretului de limba chineză se va plăti din fondul Înaltei Curţii de Casaţie şi Justiţie.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 27 iunie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 156/2011. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 152/2011. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI → |
|---|
