ICCJ. Decizia nr. 184/2011. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI

Comentarii

0

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI

Decizia penală nr. 184/2011

Dosar nr. 5857/1/2011

Şedinţa publică din 18 iulie 2011

Asupra recursului de faţă;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Încheierea din 12 iulie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. 4489/1/2010, s-au dispus, între altele, următoarele:

S-a constatat că nu se mai impune menţinerea măsurii arestării preventive a inculpatului V.C..

În baza art. 160^8a alin. (2) C. proc. pen. s-a admis cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul V.C..

În baza art. 160^8a alin. (3) C. proc. pen. raportat la art. 160² alin. (3) şi alin. (3¹) C. proc. pen., pe timpul liberării provizorii sub control judiciar instituie în sarcina inculpatului V.C., următoarele obligaţii:

a) să nu depăşească limita teritorială a municipiului Bucureşti decât în condiţiile stabilite de instanţă;

b) să se prezinte la instanţa de judecată ori de câte ori este chemat;

c) să se prezinte la organul de poliţie de domiciliu, conform programului de supraveghere întocmit sau ori de câte ori este chemat;

d) să nu îşi schimbe locuinţa fără încuviinţarea instanţei care a dispus măsura;

e) să nu deţină, să nu folosească şi să nu poarte nici o categorie de arme;

f) să nu se apropie şi să nu ia legătura cu inculpaţii C.C., C.F. şi L.M., precum şi cu martorii din prezenta cauză, cu experţii şi să nu comunice cu aceştia direct sau indirect.

În baza art. 160² alin. (3²) C. proc. pen. s-a atras atenţia inculpatului V.C. că în caz de încălcare cu rea credinţă a obligaţiilor care îi revin se va lua faţă de acesta măsura arestării preventive.

În baza art. 160² alin. (4) C. proc. pen. s-a dispus comunicarea prezentei încheieri administraţiei locului de deţinere, inculpatului V.C. şi tuturor instituţiilor prevăzute la art. 145 alin. (2¹) C. proc. pen.

S-a dispus punerea în libertate provizorie sub control judiciar a inculpatului V.C. (fiul lui D. şi G.) de sub puterea mandatului de arestare preventivă din data de 30 martie 2010 emis de Secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, dacă nu este reţinut sau arestat în altă cauză.

Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că inculpatul V.C., prin apărătorii aleşi a formulat cerere de punere în libertate provizorie sub control judiciar, cerere pe care, şi-a însuşit-o, potrivit dispoziţiilor art. 160⁷ alin. (2) C. proc. pen.

Constatând îndeplinite condiţiile pentru admisibilitatea în principiu a cererii, prima instanţă a procedat la ascultarea inculpatului, în conformitate cu art. 160⁸ alin. (1) C. proc. pen.

În susţinerea cererii, inculpatul prin apărători, a arătat că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 160² alin. (1) şi (2) C. proc. pen., în cauză neexistând probe concrete cu privire la posibilitatea săvârşirii altor infracţiuni sau de încercare de zădărnicire a aflării adevărului prin influenţarea martorilor în condiţiile în care probatoriul a fost administrat, martorii care cunosc aspecte esenţiale privind pretinsele infracţiuni de care este acuzat au fost audiaţi, iar prin obligaţiile pe care instanţa i le poate impune sunt create toate condiţiile ca acesta să nu i-a legătura cu părţile din proces.

A mai susţinut inculpatul că la aprecierea temeiniciei cererii, trebuie avute în vedere şi datele ce caracterizează favorabil persoana sa, lipsa antecedentelor penale, situaţia familială – are doi copii minori în întreţinere, părinţii sunt în vârstă şi grav bolnavi – şi nu în ultimul rând faptul că, deţinerea sa în arest preventiv timp de peste 1 an şi 2 luni este de natură a duce la transformarea detenţiei provizorii într-o pedeapsă anticipată.

În fine, inculpatul a invocat prevederile art. 136 alin. (2) C. proc. pen. şi dispoziţiile C.E.D.O. în conformitate cu care, scopul măsurilor preventive poate fi atins şi prin liberarea sa provizorie sub control judiciar, ca măsură alternativă la arestul preventiv.

Examinând cererea formulată, prima instanţă a constatat că este întemeiată.

Prima instanţă a reţinut că, în conformitate cu dispoziţiile art. 5 alin. (5) şi ale art. 160¹ C. proc. pen., în tot cursul procesului penal, învinuitul sau inculpatul arestat preventiv poate cere punerea în libertate provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune, acelaşi drept fiind prevăzut de art. 23 alin. (10) din Constituţia României şi de art. 5 paragraful 3 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.

S-a reţinut că liberarea provizorie, indiferent de modalitate, este o instituţie destinată să concilieze libertatea individuală (prin evitarea detenţiei) şi protecţia socială (impunând un control asupra persoanei liberate, prin stabilirea de obligaţii sau restricţii ale libertăţii) şi deoarece măsurile preventive aduc atingere libertăţii individuale, consfinţită ca un drept fundamental al persoanei, legiuitorul a instituit garanţiile juridice care să împiedice orice abuz în luarea şi menţinerea acestor măsuri.

Deşi nu este o măsură preventivă, liberarea provizorie poate fi considerată ca fiind o modalitate de individualizare a măsurii arestării preventive, scopul urmărit prin ambele măsuri – chiar dacă sunt de natură diferită – fiind acelaşi şi anume, buna desfăşurare a procesului penal în ansamblul său (art. 136 alin. (1) C. proc. pen.).

Individualizarea măsurii preventive este lăsată întotdeauna la latitudinea judecătorului, respectiv a instanţei în cursul judecăţii, pentru a aprecia dacă controlul judiciar este suficient, sau dacă se impune menţinerea faţă de inculpat a măsurii arestării preventive.

Din analiza dispoziţiilor art. 136 alin. (2) C. proc. pen. mai sus invocate, corelate cu cele ale art. 1602 din acelaşi cod, rezultă că pentru a se putea dispune liberarea provizorie – sub control judiciar sau pe cauţiune – trebuie îndeplinite două condiţii, una pozitivă şi una negativă, condiţia pozitivă vizând natura şi gravitatea infracţiunii săvârşite, determinată de cuantumul pedepsei prevăzută de lege, iar condiţia negativă vizând comportamentul inculpatului şi perspectiva acestui comportament după liberarea provizorie.

Inculpatul V.C. a fost arestat preventiv prin încheierea nr. 529 din 30 martie 2010 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pe o perioadă de 30 de zile, începând cu data de 30 martie 2010 până la 28 aprilie 2010, urmare propunerii de arestare preventivă formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – D.N.A.

Hotărârea instanţei de fond a rămas definitivă prin Încheierea nr. 242 din 2 aprilie 2010, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, completul de 9 judecători, în Dosarul penal nr. 2806/1/2010, prin respingerea recursului formulat de inculpat.

Temeiurile de drept ale luării măsurii arestării preventive a susnumitului inculpat le-au constituit dispoziţiile art. 148 lit. b) şi f) C. proc. pen., judecătorul fondului reţinând, pe de o parte, că există date că inculpatul V.C. a încercat să zădărnicească aflarea adevărului prin influenţarea martorului F.D.R., iar pe de altă parte, că sunt probe şi indicii temeinice care duc la presupunerea rezonabilă că inculpatul a săvârşit o infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani şi că lăsarea sa în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică.

Ulterior, măsura arestării preventive a fost prelungită de instanţa de fond în conformitate cu prevederile art. 155 şi următoarele C. proc. pen.

Prin Rechizitoriul nr. 310/P/2009 din data de 20 mai 2010, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, D.N.A., secţia de combatere a corupţiei, a dispus trimiterea în judecată în stare de arest preventiv a inculpatului V.C., alături de alţi trei inculpaţi, (aceştia din urmă în stare de libertate) pentru comiterea următoarelor infracţiuni.

- trafic de influenţă în formă continuată, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 257 C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu modificările şi completările ulterioare, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) (două infracţiuni) constând în aceea că în anul 2009, în mod repetat, în realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale, inculpatul V.C. a pretins de la inculpatul C.C. sume de bani, totalizând 260.000 euro, din care a primit efectiv 200.000 euro, promiţându-i acestuia din urmă că în schimbul banilor va interveni, prin intermediul inculpatului C.F. - judecător la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - pe lângă magistraţii Secţiei de contencios Administrativ şi Fiscal de la această instanţă, învestiţi cu soluţionarea Dosarului nr. 3360/2/2009, având ca obiect litigiul dintre SC P.I. SRL Bacău - societate al cărei administrator este inculpatul C.C. - şi C.N.A.D.N.R. şi-i va determina să pronunţe o soluţie în favoarea societăţii comerciale aparţinând inculpatului C.C. S-a mai reţinut că în perioada 30 august - 21 octombrie 2009, la intervale diferite de timp şi în realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale, inculpatul V.C. a acceptat promisiunea inculpatului L.M. de a-i remite foloase materiale, constând în publicarea cu titlu gratuit în Cotidianul I.P. aparţinând lui L.M., a unor articole cu conţinut electoral; că a pretins şi primit de la inculpatul L.M. suma de 119.000 RON, în schimbul promisiunii că va interveni pe lângă poliţiştii de la Poliţia Municipiului Bucureşti şi-i va determina să nu dispună împotriva acestuia măsura reţinerii şi să propună procurorului o soluţie de neurmărire penală în Dosarul nr. 80571 din 31 iulie 2009 (nr. 2166/P/2009 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti). În Dosarul nr. 2166/P/2009, inculpatul L.M. era cercetat pentru infracţiunea de înşelăciune cu consecinţe deosebit de grave şi,

- fals în înscrisuri sub semnătură privată în legătură cu fapte de corupţie, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 290 C. pen. raportat la art. 17 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 78/2000 cu modificările şi completările ulterioare cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), constând în aceea că la intervale diferite de timp, în realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale inculpatul V.C. a întocmit cu date nereale factura fiscală din 19 octombrie 2009 emisă de Cabinet de Avocat V.C. către SC L.I. SRL, precum şi contractul de asistenţă juridică din 19 octombrie 2009 având ca părţi Cabinetul de Avocat V.C. şi SC L.I. SRL, activitate urmată de înregistrarea în evidenţa Cabinetului de Avocat V.C. a acestor înscrisuri şi de prezentarea lor atât la organele de urmărire penală, cât şi la organele de control ale Gărzii Financiare în perioada 25 - 26 ianuarie 2010, în scopul de a ascunde faptele de corupţie mai sus menţionate.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 21 mai 2010 sub nr. 4189/1/2010, primul termen de judecată fiind stabilit la data de 14 iulie 2010.

Prin încheierea din data de 25 mai 2010 pronunţată în Dosarul penal nr. 4489/1/2010, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, verificând din oficiu în camera de consiliu legalitatea şi temeinicia arestării preventive a inculpatului V.C., a dispus în conformitate cu dispoziţiile art. 300¹ C. proc. pen. menţinerea măsurii.

Ulterior, măsura arestării preventive a fost menţinută de către instanţa de fond potrivit dispoziţiilor art. 300² raportat la art. 160^b alin. (1) şi (3) C. proc. pen.

Raportând dispoziţiile art. 160² C. proc. pen. mai sus invocate la speţa dedusă judecăţii, Înalta Curte constată îndeplinită condiţia prevăzută în alin. (1) al textului de lege menţionat, în sensul că pedepsele prevăzute de lege pentru infracţiunile de săvârşirea cărora este bănuit inculpatul nu depăşesc 18 ani închisoare.

În ce priveşte ce-a de-a doua condiţie prevăzută în alin. (2) al art. 160² C. proc. pen., prima instanţă a constatat că la acest moment procesual nu mai există date relevante pe care să se întemeieze în mod rezonabil presupunerea că lăsat în libertate, inculpatul ar comite noi fapte prevăzute de legea penală ori că va încerca influenţarea cursului cercetării judecătoreşti; probele în acuzare au fost administrate în cea mai mare parte – au fost audiaţi martorii care cunosc împrejurări esenţiale legate de pretinsa activitate infracţională a inculpatului –, martorii citaţi pentru următorul termen de judecată, respectiv P.V., M.G.A., R.M.C. şi S.A. - fiind persoane care cunosc aspecte ce vizează presupusele fapte penale pentru care coinculpatul L.M. a fost trimis în judecată, iar expertiza tehnică dispusă, în cauză, are ca obiectiv stabilirea autenticităţii şi realităţii convorbirilor telefonice purtate de inculpatul V.C. cu ceilalţi coinculpaţi, şi a celor în mediu ambiental, convorbiri care deja au fost stocate pe suporturile originale ce au fost înaintate instanţei; copii ale suporturilor şi procesele-verbale de redare a respectivelor convorbiri telefonice fiind ataşate la dosar.

Cu privire la inexistenţa riscului de obstrucţionare a desfăşurării în bune condiţii a cercetării judecătoreşti s-a apreciat că acesta rezultă şi din faptul că, între obligaţiile impuse inculpatului de către instanţă pe timpul liberării provizorii este şi aceea de a nu lua legătura cu inculpaţii din cauză, cu martorii şi cu experţii, atrăgându-i-se, totodată atenţia că în caz de încălcare a acestei obligaţii, împotriva lui se va lua măsura arestării preventive.

Referitor la temeiurile prevăzute în art. 148 alin. (1) lit. b) şi lit. f) C. proc. pen., care au stat la baza luării măsurii arestării preventive a inculpatului şi care în opinia procurorului ar justifica soluţia de respingere a cererii formulată de inculpat, prima instanţă a apreciat că liberarea provizorie sub control judiciar presupune, chiar prin ipoteză, menţinerea temeiurilor arestării preventive întrucât, pentru situaţiile în care se constată încetarea sau modificarea temeiurilor iniţiale devin incidente dispoziţiile art. 139 C. proc. pen. care reglementează instituţiile revocării, respectiv, înlocuirii măsurii arestării preventive.

În absenţa unor criterii legale, care ar trebui să stea la baza aprecierii organului judiciar asupra temeiniciei cererii de liberare provizorie sub control judiciar, prima instanţă a apreciat că aceasta trebuie să se raporteze, atât la elemente care ţin de circumstanţele concrete ale cauzei, dar şi la datele care circumstanţiază persoana inculpatului, în acest sens fiind şi C.E.D.O.

În ceea ce priveşte natura şi pericolul social al infracţiunilor pentru care a fost trimis în judecată inculpatul V.C., prima instanţă a reţinut că - în măsura în care se va dovedi că ele există şi au fost comise cu vinovăţie de acesta - sunt grave, dar natura şi gravitatea faptelor nu pot constitui criterii care să îl excludă de plano pe inculpat de la beneficiul legal şi constituţional al liberării provizorii, cu atât mai mult cu cât, o dată cu trecerea timpului rezonanţa socială negativă a faptelor se estompează.

Pe de altă parte, regula respectării libertăţii individuale prevăzută în art. 5 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale şi consacrată - aşa cum s-a arătat - şi de legislaţia internă, inclusiv la nivel constituţional, permite derogări numai în cazuri excepţionale care reclamă protejarea interesului public.

Tulburarea ordinii publice provocată ca urmare a comiterii unei infracţiuni, nu poate constitui un motiv pertinent şi suficient pentru refuzul de liberare din detenţie provizorie decât dacă, indicii concrete demonstrează că prin lăsarea acuzatului în libertate ordinea publică ar fi realmente ameninţată.

Ori de câte ori acest risc nu poate fi în mod rezonabil reţinut, persoana acuzată este îndreptăţită să obţină punerea sa în libertate, înainte de a fi judecată.

Natura faptelor, gravitatea şi consecinţele lor nu justifică în sine, necesitatea continuării prevenţiei în lipsa unor fapte care să demonstreze că eliberarea acuzatului ar aduce cu adevărat prejudicii ordinii publice.

Cu privire la persoana inculpatului V.C., prima instanţă a reţinut că acesta nu este cunoscut cu antecedente penale, are un domiciliu stabil, este absolvent de studii superioare, are o familie închegată, doi copii minori în întreţinere.

Referitor la caracterul rezonabil al detenţiei, prima instanţă a apreciat că durata scursă de la data arestării inculpatului (peste 1 an şi 4 luni) este suficientă pentru a tinde - în condiţiile prelungirii acesteia - la concluzia transformării detenţiei provizorii într-o pedeapsă, ceea ce ar contraveni atât dispoziţiilor legii interne, cât şi reglementărilor internaţionale.

În consecinţă, prima instanţă a constatat că nu numai îndeplinirea formală a condiţiilor prevăzute de lege pentru admisibilitatea cererii de liberare provizorie sub control judiciar, ci şi că, raportat la datele concrete ale cauzei şi la persoana inculpatului, aceasta este întemeiată, scopul măsurii arestării preventive (asigurarea bunei desfăşurări a procesului penal, împiedicarea sustragerii inculpatului de la judecată sau de la executarea pedepsei), astfel cum este definit în art. 136 C. proc. pen., putând fi realizat şi prin lăsarea în libertate a inculpatului, cu restrângerea unor drepturi şi libertăţi, prin instituirea unor obligaţii stricte în sarcina acestuia şi atragerea atenţiei că în caz de încălcare cu rea-credinţă a acestor obligaţii, va fi din nou arestat.

La termenul de judecată din data de 12 iulie 2011, prima instanţă, din oficiu, a pus în discuţie, în conformitate cu dispoziţiile art. 300² raportat la art. 160^b alin. (1) C. proc. pen., legalitatea şi temeinicia arestării preventive a inculpatului V.C.

Având în vedere soluţionarea favorabilă a cererii de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpat, aşa cum rezultă din cele ce preced,s-a constatat că nu se mai impune menţinerea stării de arest preventiv a acestuia.

Împotriva acestei încheieri, în termen legal, a declarat recurs.

Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.N.A. criticând-o, astfel după cum rezultă din motivele de recurs depuse la dosar şi concluziile orale ale procurorului, pentru că în mod greşit s-a constatat că nu se mai impune menţinerea măsurii arestării faţă de inculpatul V.C. şi pentru că în mod greşit s-a admis cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul V.C., deoarece subzistă riscul de influenţare a martorilor şi de zădărnicire a aflării adevărului, având în vedere şi încercările anterioare ale inculpatului de disimulare a faptelor comise, reţinerea eronată a împrejurării că proba testimonială a fost integral administrată.

Analizând recursul declarat de Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, D.N.A., prin prisma criticilor formulate şi sub toate aspectele, potrivit prevederilor art. 385⁶ alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru următoarele considerente:

Liberarea provizorie, deşi nu este o măsură preventivă, poate fi considerată ca fiind o modalitate de individualizare a măsurii arestării preventive, o instituţie destinată să concilieze libertatea individuală (prin evitarea detenţiei) şi protecţia socială (impunând un control asupra persoanei liberate, prin instituirea de obligaţii sau de restricţii ale libertăţii), scopul urmărit prin ambele măsuri – chiar dacă sunt de natură diferită – fiind acelaşi şi anume, buna desfăşurare a procesului penal în ansamblul său.

Individualizarea măsurii preventive este lăsată, întotdeauna, la latitudinea judecătorului, respectiv, a instanţei în cursul judecăţii, pentru a aprecia dacă controlul judiciar este suficient sau se impune luarea, respectiv, menţinerea, faţă de inculpat, a măsurii arestării preventive.

Din analiza prevederilor art. 136 alin. (2) C. proc. pen., potrivit cărora, „scopul măsurilor preventive poate fi realizat şi prin liberarea provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune" corelate cu cele ale art. 160² C. proc. pen., rezultă că pentru a se putea dispune liberarea provizorie trebuie îndeplinite atât condiţia pozitivă prevăzută de art. 160² alin. (1) C. proc. pen., cât şi cerinţele negative prevăzute de art. 160² alin. (2) C. proc. pen.

Condiţia pozitivă vizează natura şi gravitatea infracţiunii săvârşite, determinată de cuantumul pedepsei prevăzute de lege.

Sub acest aspect, potrivit art. 160² alin. (1) C. proc. pen., liberarea provizorie sub control judiciar se poate acorda în cazul infracţiunilor săvârşite din culpă, precum şi în cazul infracţiunilor intenţionate pentru care legea prevede pedeapsa închisorii ce nu depăşeşte 18 ani.

Condiţia negativă vizează comportamentul inculpatului şi perspectiva acestui comportament după liberarea provizorie.

Astfel, potrivit art. 160² alin. (2) C. proc. pen., cererea provizorie sub control judiciar nu se acordă în cazul în care există date din care rezultă necesitatea de a-l împiedica pe învinuit sau inculpat să săvârşească alte infracţiuni sau că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influenţarea unor părţi, martori sau experţi, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte asemenea fapte.

În ceea ce priveşte prima condiţie, referitor la cuantumul pedepsei închisorii prevăzută de lege, Înalta Curte constată că infracţiunile pentru care este cercetat inculpatul sunt infracţiuni de corupţie pentru care legea prevede pedeapsa închisorii sub limita de 18 ani, astfel că, din acest punct de vedere, cererea inculpatului V.C. este admisibilă.

De asemenea, Înalta Curte constată că sunt îndeplinite şi condiţiile negative cerute de art. 160² alin. (2) C. proc. pen., circumstanţele cauzei neoferind date relevante pe care să se întemeieze în mod rezonabil presupunerea că, lăsat în libertate, inculpatul ar întreprinde acte de natură a influenţa bunul mers al procesului penal sau că există pericolul de săvârşire a altor infracţiuni.

În aprecierea temeiniciei cererii de liberare provizorie sub control judiciar, în absenţa unor criterii legale, Înalta Curte consideră că trebuie să se raporteze atât la elemente care ţin de circumstanţele concrete ale cauzei, cât şi de datele care circumstanţiază persoana inculpatului.

Fără îndoială că faptele pentru care este cercetat inculpatul - trafic de influenţă în formă continuată, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 257 C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) (două infracţiuni) şi fals în înscrisuri sub semnătură privată în legătură cu fapte de corupţie, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 290 C. pen. raportat la art. 17 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) - sunt deosebit de grave, însă, raportat la obiectul prezentei cereri, Înalta Curte nu va face o analiză a acestor aspecte.

Pe de altă parte, natura, gravitatea şi efectele faptei nu pot constitui criterii care să îl excludă de plano pe inculpat de la beneficiul legal şi constituţional al liberării provizorii, în lipsa unor elemente capabile să demonstreze că eliberarea acestuia ar aduce cu adevărat prejudicii ordinii publice or, în speţă, acuzarea nu a indicat asemenea date, iar existenţa lor nu este susţinută nici de actele dosarului.

A considera că o persoană acuzată de o faptă de o anumită gravitate trebuie menţinută în stare de arest preventiv până la soluţionarea fondului cauzei, fără posibilitatea de a fi pusă în libertate în cursul procedurii este nepermis, fiind contrar scopului instituţiei liberării provizorii sub control judiciar, aşa cum este reglementată în art. 160¹ şi art. 160² C. proc. pen.

Art. 136 alin. (1) C. proc. pen., prevede că în cauzele privitoare la infracţiuni pedepsite cu detenţie pe viaţă sau cu închisoare, pentru a se asigura buna desfăşurare a procesului penal ori pentru a se împiedica sustragerea învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei se poate lua faţă de acesta una din măsurile preventive: reţinerea, obligarea de a nu părăsi localitatea sau ţara, arestarea preventivă.

Potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol, scopul măsurilor preventive poate fi realizat şi prin liberarea provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune.

Pe de altă parte, regula respectării libertăţii individuale stabilită în art. 5 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, consacrată şi de legislaţia internă, inclusiv la nivel constituţional, permite derogări numai în cazuri excepţionale care reclamă protejarea interesului public.

Tulburarea ordinii publice provocată ca urmare a comiterii unei infracţiuni nu poate constitui un motiv pertinent şi suficient pentru refuzul de liberare din detenţie provizorie decât dacă indicii concrete demonstrează că prin lăsarea acuzatului în libertate, ordinea publică ar fi realmente ameninţată. Or, în speţă, asemenea indicii nu există.

Ori de câte ori acest risc nu poate fi în mod rezonabil reţinut, persoana acuzată este îndreptăţită să obţină punerea sa în libertate, înainte de a fi judecată.

Analizând actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte constată că la acest moment procesual nu mai există date relevante pe care să se întemeieze în mod rezonabil presupunerea că lăsat în libertate, inculpatul ar comite noi fapte prevăzute de legea penală ori că va încerca influenţarea cursului cercetării judecătoreşti; probele în acuzare au fost administrate în cea mai mare parte – au fost audiaţi martorii care cunosc împrejurări esenţiale legate de pretinsa activitate infracţională a inculpatului - martorii citaţi pentru următorul termen de judecată, respectiv P.V., M.G.A., R.M.C. şi S.A. - fiind persoane care cunosc aspecte ce vizează presupusele fapte penale pentru care coinculpatul L.M. a fost trimis în judecată, iar expertiza tehnică dispusă, în cauză, are ca obiectiv stabilirea autenticităţii şi realităţii convorbirilor telefonice purtate de inculpatul V.C. cu ceilalţi coinculpaţi, şi a celor în mediu ambiental, convorbiri care deja au fost stocate pe suporturile originale ce au fost înaintate instanţei; copii ale suporturilor şi procesele-verbale de redare a respectivelor convorbiri telefonice fiind ataşate la dosar.

Sub un alt aspect, o pondere în aprecierea temeinicei unei cereri de liberare provizorie trebuie să o aibă şi datele care ţin de persoana inculpatului.

În acest sens, jurisprudenţa C.E.D.O. a statuat că pericolul pe care îl prezintă inculpatul şi care i-ar atrage starea de detenţie provizorie nu trebuie apreciat numai pe baza gravităţii faptei, a sancţiunilor penale şi a celor civile care îl ameninţă pe inculpat ci în cauză intervin şi alte circumstanţe cum ar fi: caracterul inculpatului, moralitatea sa, domiciliul, profesia, resursele materiale, legătura cu familia (cauza N. contra Austriei).

Or, inculpatul V.C. are un domiciliu stabil, are familie organizată, doi copii în întreţinere, nu are antecedente penale.

Liberarea provizorie, indiferent de modalitate, este o instituţie destinată să concilieze libertatea individuală (prin evitarea detenţiei) şi protecţia socială (impunând un control asupra persoanei liberate, prin stabilirea de obligaţii sau restricţii ale libertăţii).

Întrucât măsurile preventive aduc atingere libertăţii individuale consfinţită ca un drept fundamental al persoanei, legiuitorul a instituit garanţiile juridice care să împiedice orice abuz în luarea şi menţinerea măsurilor preventive.

Deşi nu este o măsură preventivă, liberarea provizorie poate fi considerată ca fiind o modalitate de individualizare a măsurii arestării preventive, scopul urmărit, prin ambele măsuri – chiar dacă sunt de natură diferită – fiind acelaşi şi anume, buna desfăşurare a procesului penal în ansamblul său (art. 136 alin. (1) C. proc. pen.).

C.E.D.O. a constatat încălcarea art. 5§3 din Convenţie şi în situaţia în care instanţele naţionale atunci când se confruntă cu prelungirea măsurii arestării preventive nu analizează posibilitatea aplicării unor măsuri alternative pentru a asigura prezenţa inculpatului la proces, cum ar fi eliberarea pe cauţiune, eliberarea sub control judiciar, interdicţia de a părăsi ţara sau oraşul (cauza S. contra României, cauza T. contra României, cauza L. contra Bulgariei, cauza V. contra Serbiei).

Individualizarea măsurii preventive este lăsată întotdeauna la latitudinea judecătorului, respectiv instanţei în cursul judecăţii, pentru a aprecia dacă controlul judiciar este suficient sau se impune menţinerea faţă de inculpat a măsurii arestării preventive.

În condiţiile arătate, Înalta Curte consideră că scopul măsurilor preventive - aşa cum este definit de art. 136 alin. (1) C. proc. pen. - poate fi realizat şi prin liberarea provizorie a inculpatului, cu impunerea unui control judiciar care presupune respectarea condiţiilor restrictive de drepturi ce vor fi stabilite de instanţă.

Referitor la caracterul rezonabil al detenţiei, Înalta Curte apreciază că durata scursă de la data arestării inculpatului (aproximativ 1 an şi 4 luni) este suficientă pentru a tinde - în condiţiile prelungirii acesteia - la concluzia transformării detenţiei provizorii într-o pedeapsă, ceea ce ar contraveni atât dispoziţiilor legii interne, cât şi reglementărilor internaţionale.

Pentru considerentele expuse mai sus, în mod corect, prima instanţă a apreciat întemeiată cererea formulată de inculpatul V.C., în baza art. 160^8a alin. (2) C. proc. pen., a admis-o şi a dispus liberarea provizorie sub control judiciar a acestuia.

La termenul de judecată din data de 12 iulie 2011, prima instanţă, din oficiu, a pus în discuţie, în conformitate cu dispoziţiile art. 300² raportat la art. 160^b alin. (1) C. proc. pen., legalitatea şi temeinicia arestării preventive a inculpatului V.C.

Având în vedere soluţionarea favorabilă a cererii de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpat, aşa cum rezultă din argumentele mai sus arătate, în mod corect, prima instanţă a constatat că nu se mai impune menţinerea stării de arest preventiv a acestuia.

În concluzie, în mod corect, prima instanţă a apreciat că scopul măsurilor preventive poate fi realizat şi prin liberarea provizorie a inculpatului, cu impunerea unui control judiciar care presupune respectarea condiţiilor restrictive de drepturi şi că nu se mai impune menţinerea măsurii arestării preventive a acestuia.

Aşa fiind, se constată că încheierea atacată este legală, temeinică şi riguros motivată, motivele de recurs invocate fiind nefondate.

Pentru considerentele ce preced, în temeiul dispoziţiilor art. 385¹⁵ pct. 1 lit. b) C. proc. pen. raportat la art. 160⁹ C. proc. pen., recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.N.A. va fi respins, ca nefondat.

Onorariul apărătorului desemnat din oficiu, până la prezentarea apărătorilor aleşi, pentru intimatul inculpat V.C., în sumă de 25 lei, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, D.N.A. împotriva Încheierii din 12 iulie 2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. 4489/1/2010 privind pe intimatul inculpat V.C..

Onorariul apărătorului desemnat din oficiu, până la prezentarea apărătorilor aleşi, pentru intimatul inculpat V.C., în sumă de 25 lei, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 18 iulie 2011.

← ICCJ. Decizia nr. 46/2012. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI		ICCJ. Decizia nr. 76/2011. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

ICCJ. Decizia nr. 178/2011. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI ICCJ. Decizia nr. 179/2011. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI ICCJ. Decizia nr. 180/2011. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI ICCJ. Decizia nr. 181/2011. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI ICCJ. Decizia nr. 186/2011. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI ICCJ. Decizia nr. 187/2011. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI ICCJ. Decizia nr. 188/2011. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI ICCJ. Decizia nr. 189/2011. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI