ICCJ. Decizia nr. 188/2011. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI
Deciziapenală nr. 188/2011
Dosar nr.5908/1/2011
Şedinţa publică din 18 iulie 2011
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin încheierea nr. 1033 din 12 iulie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul A.A. şi a fost obligat inculpatul la plata cheltuielilor judiciare către stat.
Pentru a pronunţa această hotărâre prima instanţă a reţinut următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, sub nr. 5651/1/2011 inculpatul A.A. a formulat, prin apărătorul său, cerere de liberare provizorie sub control judiciar, solicitând în temeiul art. 1602 şi urm. C. proc. pen., liberarea sa sub control judiciar.
În motivarea cererii se arată că nu există date din care să rezulte necesitatea de a-l împiedica pe inculpat să săvârşească alte infracţiuni sau că va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influenţarea unor părţi, martori sau alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă sau alte asemenea fapte.
S-a susţinut că dispoziţiile art. 1608 alin. (2) C. proc. pen. prevăd în mod clar că în cazul în care sunt îndeplinite condiţiile, instanţa admite cererea şi dispune punerea în libertate.
S-a arătat că inculpatul are copii, locuieşte şi îşi desfăşoară activitatea în Bucureşti, desfăşoară activitatea de import-export cu mărfuri banale, respectiv chinezeşti – ochelari, cărucioare, nu s-a stabilit niciun act de contrabandă de către D.N.A., este religios, fiind imam, un cult religios islamic recunoscut ce luptă pentru desăvârşire şi nu face parte din categoria persoanelor ce ar putea fi condamnate.
În concluzie, s-a solicitat admiterea cererii, întrucât nu există date că va influenţa aflarea adevărului sau că va săvârşi alte fapte.
Examinând actele şi lucrările dosarului, prima instanţă a constatat că măsura arestării preventive a inculpatului A.A. a fost dispusă pe o durată de 29 zile prin încheierea nr. 759 din 24/25 mai 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, ulterior fiind prelungită pe o durată de 30 de zile prin încheierea nr. 888 din 18 iunie 2011. Ambele încheieri au rămas definitive prin respingerea recursului inculpatului.
La data de 11 iulie 2011, prin încheierea nr. 1026, a fost prelungită cu încă 30 de zile măsura arestării preventive a inculpatului.
S-a reţinut în sarcina inculpatului că a aderat şi sprijinit un grup infracţional organizat.
Totodată, în intervalul octombrie 2010 – februarie 2011, în calitate de intermediar vamal a săvârşit, la diferite intervale de timp, dar în realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale, mai multe acte materiale specifice infracţiunii de dare de mită.
În concret, inculpatul a promis, a oferit sau, după caz, a dat diverse sume de bani comisionarului vamal I.M.I. pentru ca acesta să remită respectivele sume lucrătorilor vamali de la B.V.C.S.A., precum şi conducerii grupului infracţional constituit în cauză, în scopul ca lucrătorii vamali să-şi încalce atribuţiile de serviciu şi să permită accesul pe teritoriul României a unor containere importate ce conţineau, după caz: mărfuri contrafăcute, alte mărfuri sau mărfuri în alte cantităţi decât cele înscrise în declaraţia vamală de import, mărfuri subevaluate ori, pur şi simplu, ca lucrătorii vamali să-şi execute atribuţiile de serviciu şi să proceseze containerele respective, permiţând accesul lor în ţară, în loc să fie blocate în vamă, fără vreun temei legal plauzibil.
La data de 29 mai 2010, inculpatul A.A., în calitate de reprezentant al SC D.I. SRL, i-a promis inculpatului I.M.I. plata unei sume de bani, definită codificat ca „8-9", cu titlu de mită pentru lucrătorii vamali de la B.V.C.S.A., în scopul ca aceştia să permită intrarea în ţară şi să acorde liberul de vamă în cazul mai multor containere cu mărfuri.
La data de 17. august 2010, inculpatul A.A. a negociat cu inculpatul I.M.I., comisionar vamal, plata unei sume de bani neprecizate, cu titlu de mită pentru lucrătorii vamali de la B.V.C.S.A., în scopul ca aceştia să permită intrarea în ţară şi să acorde liberul de vamă în cazul mai multor containere cu mărfuri.
La data de 18 august 2010, inculpatul A.A. i-a promis inculpatului I.M.I., plata unei sume de 2.700 RON, cu titlu de mită pentru lucrătorii vamali de la B.V.C.S.A., în scopul ca aceştia să permită intrarea în ţară şi să acorde liberul de vamă în cazul unui container cu mărfuri, ce conţinea în plus faţă de cele declarate în vamă o cantitate neprecizată de cuţite de strung.
La data de 20 august 2010, inculpatul A.A. i-a promis inculpatului I.M.I., plata unei sume de 21 milioane lei vechi, cu titlu de mită pentru lucrătorii vamali de la B.V.C.S.A., în scopul ca aceştia să permită intrarea în ţară şi să acorde liberul de vamă în cazul unui container cu mărfuri.
S-a considerat că faptele constituie infracţiunile prevăzute şi pedepsite de art. 7 pct. 1 din Legea nr. 39/2003; art. 255 pct. 1 C. pen., raportat la art. 6 şi art. 7 pct. 2 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea dispoziţiilor art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP); totul cu aplicarea dispoziţiilor art. 33 lit. a) C. pen.
Cu privire la cererea de liberare provizorie sub control judiciar, formulată de inculpatul A.A., prima instanţă a constatat că sunt îndeplinite condiţiile pentru admiterea în principiu [art. 1602 alin. (1) C. proc. pen.], care se referă la natura şi gravitatea infracţiunilor săvârşite, determinate de cuantumul pedepsei prevăzute de lege.
Prima instanţă a constatat că infracţiunile ce intră în scopul grupului infracţional organizat sunt infracţiuni de corupţie pentru care legea prevede pedeapsa închisorii sub limita de 18 ani, astfel că, din acest punct de vedere, cererea inculpatului este admisibilă.
În ceea ce priveşte condiţia negativă prevăzută de art. 1602 alin. (2) C. proc. pen., referitoare la comportamentul inculpatului şi perspectiva acestui comportament după liberarea provizorie, prima instanţă a constatat că nu este îndeplinită.
Interpretând sistematic dispoziţiile procedurale din materia măsurilor preventive, în corelaţie şi cu exigenţele C.E.D.O. şi ale jurisprudenţei Curţii de la Strasbourg, astfel de temeiuri ar putea privi fie aspecte legate de buna desfăşurare a procesului penal, respectiv existenţa unor date, altele decât cele avute în vedere de art. 1602 alin. (1) C. proc. pen. din care să rezulte temerea că atingerea scopului procesului penal al putea fi compromisă, fie aspecte legate de pericolul social concret al faptei pentru care inculpatul este cercetat, respectiv prin modul şi mijloacele de săvârşire ori prin urmări aceasta să fi produs o gravă vătămare relaţiilor sociale ocrotite, traduse printr-un impact violent asupra conştiinţei publicului, astfel încât liberarea inculpatului, chiar provizorie, să fie de natură să creeze o puternică stare de insecuritate socială şi neîncredere în actul de justiţie.
La acest moment procesual, buna desfăşurare a procesului penal ar putea fi compromisă prin faptul că instanţa nu a fost încă sesizată cu rechizitoriul, s-au mai efectuat acte de urmărire penală de la data arestării preventive a inculpatului şi până în prezent, urmând a fi efectuate şi alte acte procesuale, urmărirea penală nefiind finalizată.
De asemenea, având în vedere modalitatea şi împrejurările comiterii faptelor, numărul actelor materiale reţinute în sarcina inculpatului, calitatea avută de acesta, rezultă pericolul social concret pentru ordinea publică pe care îl constituie lăsarea în libertate a inculpatului, s-ar aduce atingere valorilor sociale şi regulilor de drept instituite într-un stat democratic, generând în rândul opiniei publice ideea că funcţionarii vamali se pot folosi de funcţiile lor pentru obţinerea de beneficii materiale, prejudiciind buna reputaţie a instituţiilor publice. O reacţie blândă faţă de acest gen de inculpaţi ar putea crea un sentiment de insecuritate publică şi ar face ineficiente măsurile legislative care au menirea să înfrângă recrudescenţa penală de corupţie. Totodată, ar genera neîncredere în capacitatea justiţiei de a reacţiona la astfel de fenomene şi, prin aceasta, s-ar pune în pericol ordinea publică aflată într-o relaţie cauzală cu actul de înfăptuire a justiţiei.
Astfel, la aprecierea temeiniciei cererii de liberare provizorie trebuie să se ţină cont şi să se facă o relaţionare între circumstanţele reale ale comiterii faptei şi cele personale ale inculpatului, respectiv să se ţină cont de rezultatul infracţiunii, de lezarea gravă a relaţiilor sociale ocrotite prin incriminarea infracţiunilor care aduc atingere unor activităţi de interes public, a infracţiunilor de corupţie.
Garanţiile de ordin personal (buna conduită avută anterior, lipsa antecedentelor penale, are în întreţinere copii, are o familie organizată), cât şi cele prevăzute de art. 1602 alin. (3) C. proc. pen., nu sunt de natură a înlătura pericolul concret pe care îl prezintă lăsarea inculpatului în libertate.
Împotriva acestei încheieri a declarat recurs, în termen legal, inculpatul.
Amplele concluzii ale apărătorului recurentului inculpat, ale reprezentantului parchetului, precum şi ultimul cuvânt al inculpatului au fost consemnate în partea introductivă a prezentei hotărâri.
Analizând cauza prin prisma criticilor invocate şi sub toate aspectele, potrivit dispoziţiilor art. 3856 alin. (3) C. proc. pen. se constată că recursul este nefondat şi va fi respins, pentru considerentele ce urmează:
Liberarea provizorie, deşi nu este o măsură preventivă, poate fi considerată ca fiind o modalitate de individualizare a măsurii arestării preventive, o instituţie destinată să concilieze libertatea individuală (prin evitarea detenţiei) şi protecţia socială (impunând un control asupra persoanei liberate, prin instituirea de obligaţii sau de restricţii ale libertăţii), scopul urmărit prin ambele măsuri – chiar dacă sunt de natură diferită – fiind acelaşi şi anume, buna desfăşurare a procesului penal în ansamblul său.
Individualizarea măsurii preventive este lăsată, întotdeauna, la latitudinea judecătorului, respectiv, a instanţei în cursul judecăţii, pentru a aprecia dacă controlul judiciar este suficient sau se impune luarea, respectiv, menţinerea, faţă de inculpat, a măsurii arestării preventive.
Din analiza prevederilor art. 136 alin. (2) C. proc. pen., potrivit cărora, „scopul măsurilor preventive poate fi realizat şi prin liberarea provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune" corelate cu cele ale art. 1602 C. proc. pen., rezultă că pentru a se putea dispune liberarea provizorie trebuie îndeplinite trei condiţii, două pozitive şi una negativă.
Prima condiţie pozitivă se referă la faptul că liberarea provizorie (indiferent de modalitate) este condiţionată de privarea de libertate a persoanei, ea neputând fi dispusă în lipsa unei stări de arest efectiv.
A doua condiţie pozitivă, vizează natura şi gravitatea infracţiunii săvârşite.
Sub acest aspect, potrivit dispoziţiilor art. 1602 alin. (1) C. proc. pen., „liberarea provizorie sub control judiciar se poate acorda în cazul infracţiunilor săvârşite din culpă, precum şi în cazul infracţiunilor intenţionate pentru care lege prevede pedeapsa închisorii ce nu depăşeşte 18 ani".
Condiţia negativă vizează comportamentul inculpatului şi perspectiva acestui comportament după liberarea provizorie.
Astfel, potrivit art. 1602 alin. (2) C. proc. pen., „liberarea provizorie sub control judiciar nu se acordă în cazul în care există date din care rezultă necesitatea de a-l împiedica pe învinuit sau inculpat să săvârşească alte infracţiuni sau că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influenţarea unor părţi, martori sau experţi, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte asemenea fapte".
Îndeplinirea condiţiilor sus-menţionate nu conferă celui arestat un drept la liberarea provizorie, ci numai o vocaţie – concluzie ce se desprinde din art. 1602 alin. (1) C. proc. pen. - care prevede „liberarea provizorie sub control judiciar se poate acorda (...)", instanţa de judecată având facultatea şi nu obligaţia de a dispune măsura. Aceasta poate refuza liberarea provizorie, dacă apreciază că detenţia provizorie este absolut necesară, iar scopul procesului penal, astfel cum este definit în art. 136 C. proc. pen. nu poate fi asigurat decât prin menţinerea măsurii arestării preventive.
Din perspectiva Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, în art. 53 se arată că orice persoană arestată sau deţinută, în condiţiile prevăzute de paragraful 1 lit. c) din prezentul articol, are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanţii care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere.
Pentru a înţelege sensul dispoziţiilor legale sus-menţionate, în jurisprudenţa sa, instanţa europeană a stabilit cu exactitate domeniul lor de aplicare. Astfel, s-a apreciat că este esenţial ca, în funcţie de starea de detenţie a persoanei împotriva căreia se desfăşoară urmărirea penală, instanţele naţionale să aprecieze dacă intervalul scurs înaintea judecării inculpatului a depăşit, la un moment dat, limitele rezonabile, adică cele ale sacrificiului care, în circumstanţele cauzei, putea fi impus, în mod rezonabil, unei persoane prezumată nevinovată.
Cu valoare de principiu, instanţa europeană a decis că termenul final al detenţiei provizorii la care se referă art. 53 din Convenţie este ziua când hotărârea de condamnare a devenit definitivă sau aceea în care s-a stabilit asupra fondului cauzei, fie chiar numai în primă instanţă. A mai stabilit Curtea că, gravitatea unei fapte poate justifica menţinerea stării de arest, în condiţiile în care durata acesteia nu a depăşit o limită rezonabilă.
Raportând dispoziţiile cuprinse în legea naţională (art. 1602 şi urm. C. proc. pen.) corelate cu prevederile art. 53 din Convenţie, la speţa dedusă judecăţii, Înalta Curte constată că în acest moment, un control judiciar instituit în sarcina inculpatului A.A. ar fi insuficient pentru realizarea scopului procesului penal, astfel cum este definit de art. 136 alin. (1) C. proc. pen. şi că, se impune menţinerea măsurii arestării preventive, fiind respectat în acest fel şi principiul proporţionalităţii între măsura preventivă şi gravitatea infracţiunilor pentru care inculpatul este cercetat.
Din actele și lucrările dosarului rezultă că, prin încheierea din Camera de consiliu nr. 759 din 24/25 mai 2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. 4374/1/2011, (definitivă prin încheierea nr. 143 din 31 mai 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, completul de 5 judecători, în dosarul nr. 4454/1/2011, prin respingerea, ca nefondat a recursului formulat de inculpat), Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a dispus în baza art. 1491 raportat la art. 143, art. 148 alin. (1) lit. f) şi art. 151 C. proc. pen., arestarea preventivă a inculpatului A.A. pe o durată de 29 de zile, de la data încarcerării.
Temeiurile de drept ce au stat la baza luării măsurii arestării preventive a inculpatului le-au constituit dispoziţiile art. 143 şi art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., judecătorul fondului reţinând că există probe şi indicii temeinice care duc la presupunerea rezonabilă că inculpatul a săvârşit infracţiunile pentru care s-a cerut arestarea preventivă şi că lăsarea lui în liberate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică [condiţii prevăzute în art. 148 lit. f) C. proc. pen.].
Înalta Curte apreciază că, nu numai la luarea unei măsuri preventive, ci şi la aprecierea temeiniciei oricărei cereri care vizează punerea în libertate, trebuie analizată, chiar şi în cazul în care textul prevăzut pentru o anumită instituţie nu menţionează expres, condiţia referitoare la pericolul pentru ordinea publică pe care l-ar prezenta inculpatul dacă ar fi pus în libertate - condiţie cerută de art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. - şi care a constituit temei legal ce a stat la baza luării măsurii arestării preventive a inculpatului.
La analizarea cererii de liberare provizorie sub control judiciar trebuie avute în vedere natura și gravitatea infracțiunilor pentru care inculpatul este cercetat și împrejurarea că lăsarea sa în libertate ar reprezenta un pericol concret pentru ordinea publică, iar nu numai datele ce caracterizează favorabil persoana inculpatului și care ar justifica admiterea cererii.
Astfel, natura infracţiunii presupus a fi săvârşită, gradul de pericol social concret al faptei, modalităţile şi împrejurările comiterii (inculpatul a promis, a oferit sau a dat diverse sume de bani comisionarului vamal I.M.I. pentru ca acesta să remită respectivele sume lucrătorilor vamali de la B.V.C.S.A., precum şi conducerii grupului infracţional constituit în cauză, în scopul ca lucrătorii vamali să-şi încalce atribuţiile de serviciu şi să permită accesul pe teritoriul României a unor containere importate ce conţineau mărfuri contrafăcute, alte mărfuri, mărfuri subevaluate ori ca lucrătorii vamali să-şi execute atribuţiile de serviciu şi să proceseze containerele respective, permiţând accesul lor în ţară, în loc să fie blocate în vamă fără vreun temei legal plauzibil), urmările negative pe care le produce contribuind la amplificarea fenomenului de criminalitate transfrontalieră şi implicit la diminuarea credibilităţii instituţiilor statului, sunt argumente pentru care Înalta Curte apreciază că nu se impune lăsarea în libertate a inculpatului A.A.
A analiza instituția liberării provizorii sub control judiciar numai prin raportare la condițiile limitativ prevăzute în art. 1602 C. proc. pen. și la datele ce caracterizează favorabil persoana inculpatului, ar însemna ignorarea dispozițiilor referitoare la scopul măsurilor preventive, între care și acela de a se asigura buna desfășurare a procesului penal.
Totodată, analizând numai condițiile menționate de art. 1602 C. proc. pen. se poate ajunge la punerea în libertate a unei persoane care, în raport cu infracțiunile grave pentru care este cercetată, cu modalitatea concretă în care s-a reținut că au fost comise și de urmările produse, prezintă un pericol concret pentru ordinea publică, cel puțin la acest moment procesual.
Referitor la critica privind lipsa probelor care să ducă la concluzia comiterii de către inculpat a faptelor care îi sunt imputate, Înalta Curte o apreciază ca nefondată, având în vedere stadiul procesual în care se află cauza, dar și jurisprudența C.E.D.O., potrivit căreia, pentru justificarea arestării nu se poate pretinde a se dovedi și stabili realitatea și natura infracțiunilor pretins comise, acesta fiind scopul urmăririi penale, detenția permițând desfășurarea normală a acesteia (cauza C. vs T.).
Aşa fiind, se constată că încheierea atacată este legală, temeinică şi riguros motivată, motivele de recurs invocate fiind nefondate.
Pentru considerentele ce preced, în temeiul dispoziţiilor art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. raportat la art. 1609 C. proc. pen., recursul declarat de inculpat va fi respins, ca nefondat.
În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul inculpat va fi obligat la plata sumei de 400 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 25 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Onorariul interpretului de limba arabă se va plăti din fondul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul A.A. împotriva încheierii nr. 1033 din 12 iulie 2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. 5651/1/2011.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 400 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 25 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Onorariul interpretului de limba arabă se va plăti din fondul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 18 iulie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 189/2011. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 187/2011. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI → |
|---|
