ICCJ. Decizia nr. 435/2013. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI
Decizia civilă nr. 435/2013
Dosar nr. 3225/1/2013
Şedinţa publică de la 25 noiembrie 2013
Asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea disciplinară înregistrată pe rolul Secţiei pentru judecători în materie disciplinară, Comisia de disciplină pentru judecători a solicitat Secţiei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună aplicarea uneia dintre sancţiunile prevăzute de art. 100 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, pârâtelor judecător B.L., C.V. şi P.D. din cadrul Curţii de Apel Bucureşti, cu privire la săvârşirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t), raportat la art. 991 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 24/2012, constând în exercitarea funcţiei cu gravă neglijenţă prin încălcarea din culpă în mod grav, neîndoielnic şi nescuzabil a normelor de drept procesual.
În motivarea acţiunii disciplinare, s-a reţinut, în esenţă, că pârâtele judecător B.L., C.V. şi P.D. au încălcat în mod grav, neîndoielnic şi nescuzabil a dispoziţiilor art. 2 alin. (1) C. proc. pen. şi pe cele ale art. 386 lit. d) C. proc. pen. Această încălcare ar fi intervenit în judecata Dosarului nr. 9972/2/2011, înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, dosarul fiind soluţionat prin decizia penală nr. 381 din 22 februarie 2012, în sensul admiterii contestaţiei în anulare formulate de condamnatul N. (S.) D., împotriva deciziei penale nr. 741 din 4 aprilie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală şi desfiinţată în parte, decizia penală nr. 741 din 4 aprilie 2011, referitor la contestatorul N. (S.) D., fiind constatată existenţa autorităţii de lucru judecat.
S-a relevat faptul că aceleaşi aspecte care au stat la baza soluţiei pronunţate în contestaţia în anulare au fost analizate şi avute în vedere la momentul soluţionării fondului cauzei şi, respectiv, în soluţionarea căilor ordinare de atac în ciclul procesual normal, împrejurare care a fost cunoscută de instanţa care a soluţionat contestaţia în anulare, precum şi modalitatea în care a determinat instanţa învestită cu soluţionarea contestaţiei în anulare identitatea de obiect.
Argumentarea soluţiei pronunţate ar dovedi, în accepţiunea Comisiei de disciplină, faptul că judecătorii care au pronunţat decizia penală nr. 381 din 22 februarie 2012, în mod conştient şi voit şi-au arogat prerogative ce nu le sunt recunoscute de lege, transformând calea de atac extraordinară a contestaţiei în anulare într-o prelungire a procesului penal, creând, practic, un nou grad de jurisdicţie în cauza analizată, respectiv un al patrulea grad de jurisdicţie, neprevăzut de lege, depăşind limitele învestirii pentru cazul reglementat de art. 386 lit. d) C. proc. pen. şi încălcând principiul legalităţii procesului penal, la care face referire textul art. 2 alin. (1) C. proc. pen.
Un al doilea aspect care ar evidenţia încălcarea dispoziţiilor art. 386 lit. d) C. proc. pen. constă în omisiunea analizării condiţiei existenţei identităţii faptei la care se referă cele două hotărâri judecătoreşti şi în raport cu care s-a reţinut existenţa autorităţii de lucru judecat.
Reţinând autoritatea de lucru judecat, completul învestit cu soluţionarea contestaţiei în anulare nu a analizat fapta pentru care a fost condamnat inculpatul N. (S.) D. în materialitatea ei, făcând referire la aspecte generice care caracterizează activitatea infracţională a condamnatului N. (S.) D., deşi analiza realizării acestei condiţii era de esenţa cazului reglementat de textul de lege menţionat.
S-a susţinut că judecătorii care au pronunţat decizia penală nr. 381 din 22 februarie 2012 au ignorat conţinutul dispoziţiilor procedurale invocate, nesocotind regulile de procedură care condiţionau admisibilitatea acestei căi extraordinare de atac, cu consecinţa infirmării unei hotărâri definitive de condamnare împotriva contestatorului.
Caracterul grav al neglijenţei ar fi relevat de consecinţele nerespectării normelor de procedură menţionate, concretizate în infirmarea soluţiei de condamnare definitivă pentru o infracţiune, în condiţiile în care, nu s-a demonstrat existenţa identităţii de obiect în cadrul şi în condiţiile prevăzute de lege, intervenţia judecătorilor care au soluţionat contestaţia în anulare cu încălcarea acestor dispoziţii procedurale fiind arbitrară.
În cauză au fost invocate excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi excepţia nulităţii absolute a cercetării disciplinare.
În temeiul art. 137 alin. (2) C. proc. civ., instanţa de disciplină a unit aceste excepţii cu fondul.
Prin hotărârea nr. 15/J din 4 decembrie 2012, Consiliul Superior al Magistraturii, secţia pentru judecători, cu unanimitate, a respins ca netemeinice excepţiile inadmisibilităţii şi nulităţii, iar cu majoritate, a respins acţiunea disciplinară, ca neîntemeiată.
Prin aceeaşi hotărâre, a fost exprimară opinia separată a domnilor judecători V.C.D., A.Ş. şi N.H.D., în sensul că faptele judecătorilor B.L., C.V. şi P.D. care, prin pronunţarea deciziei penale nr. 381/2012, au nesocotit în mod grav normele de drept procesual penal ce reglementează instituţia contestaţiei în anulare, pe care au transformat-o într-o cale ordinară de atac, prin reanalizarea unei excepţii ce a făcut obiectul judecăţii în fond, criticând de fapt soluţiile adoptate de instanţe cu ocazia judecării cauzei în fond, întrunesc elementele constitutive ale abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t), raportat la art. 991 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 24/2012, constând în exercitarea funcţiei cu gravă neglijenţă prin încălcarea din culpă, în mod grav, neîndoielnic şi nescuzabil a normelor de drept procesual penal.
Prin considerentele hotărârii s-a reţinut, pe baza materialului probator administrat în timpul efectuării cercetării disciplinare, precum şi ulterior, de către instanţa de disciplină în mod nemijlocit situaţia de fapt expusă în cele ce succed.
La data de 24 februarie 2012, Inspecţia Judiciară s-a sesizat din oficiu, urmare a publicării în mass-media, respectiv în cotidianele A., G., E., precum şi la postul R. etc., a articolelor „Cum se scurtează braţul justiţiei”, „Sentinţă anulată: D.S. scapă de închisoare”, „D.S. a scăpat de condamnarea la 7 ani de închisoare în dosarul B.I.R.” etc., cu privire la instrumentarea Dosarului nr. 9972/2/2011 de către Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală.
Prin rezoluţia din data de 27 aprilie 2012 a Comisiei de disciplină pentru judecători, s-a dispus cercetarea disciplinară faţă de judecătorii B.L., C.V. şi P.D., sub aspectul săvârşirii abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) din Legea nr. 24/2012 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor şi a Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii.
În fapt, dosarul având ca obiect contestaţia în anulare formulată de contestatorul N. (S.) D., împotriva deciziei penale nr. 741 din 4 aprilie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, a fost repartizat aleatoriu completului C3R în compunerea căruia intrau pârâtele judecător B.L., C.V. şi P.D. din cadrul Curţii de Apel Bucureşti.
Pârâtele au soluţionat Dosarul nr. 9972/2/2011 înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti Secţia I Penală, pronunţând decizia penală nr. 381 din 22 februarie 2012, în sensul admiterii contestaţiei în anulare formulate de condamnatul N. (S.) D., împotriva deciziei penale nr. 741 din 4 aprilie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, şi desfiinţării în parte, a deciziei penale nr. 741 din 4 aprilie 2011, referitor la contestatorul N. (S.) D., fiind constatată existenţa autorităţii de lucru judecat.
S-a desfiinţat, în parte, în ceea ce îl priveşte pe acelaşi contestator, sentinţa penală nr. 1240 din 15 iunie 2010, pronunţată de Judecătoria sectorului 4 Bucureşti, precum şi decizia penală nr. 802 din 16 decembrie 2010, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală, iar în baza art. 11 pct. 2 lit. b) raportat la art. 10 lit. j) C. proc. pen., s-a dispus încetarea procesului penal pornit împotriva contestatorului pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 26 cu referire la art. 246 combinat cu art. 248 cu aplicarea art. 41 alin. (2) raportat la art. 258 alin. (1) C. pen. S-a dispus anularea mandatului de executare a pedepsei emis pe numele contestatorului şi punerea de îndată în libertate, dacă acesta nu este arestat în altă cauză.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa a analizat îndeplinirea condiţiilor cerute de art. 386 lit. d) C. proc. pen., a făcut referire la istoricul şi succesiunea procedurilor penale, la semnificaţia principiului „non bis in idem”, domeniul de aplicare, scopul acestuia, la interdependenţa faptelor care au făcut obiectul procedurilor derulate împotriva contestatorului S.D., reţinând că, în ceea ce îl priveşte, pentru aceeaşi situaţie de fapt au fost pronunţate două hotărâri judecătoreşti, una de condamnare la 7 ani închisoare, respectiv decizia penală nr. 741/2011 a Curţii de Apel Bucureşti şi una prin care s-a confirmat soluţia de neîncepere a urmăririi penale, respectiv decizia penală nr. 1057 din 27 septembrie 2010 a Curţii de Apel Craiova.
S-a reţinut, de asemenea, că împotriva contestatorului S.D., au fost pronunţate mai multe soluţii de netrimitere în judecată care au fost confirmate prin hotărâri judecătoreşti definitive, intrate în puterea lucrului judecat şi anume: decizia penală nr. 292 din 11 martie 2010 (Dosar nr. 9445/63/2009), decizia penală nr. 683 din 26 iunie 2009 (Dosar nr. 1276/63/2009), decizia penală nr. 1057 din 27 septembrie 2010 (Dosar nr. 45/63/2010 ale Curţii de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori.
S-a argumentat că, pentru a se putea reţine incidenţa acestui caz de contestaţie în anulare şi a se putea invoca excepţia autorităţii de lucru judecat, este necesară existenţa celor două condiţii cumulative, respectiv existenţa unei hotărâri penale definitive şi existenţa identităţii de obiect şi de persoană, condiţii apreciate a fi realizate în cauză, întrucât, în privinţa primei condiţii, legea nu face vreo distincţie în raport cu modul în care hotărârea penală rămâne definitivă (condamnare, achitare sau încetarea procesului penal), astfel că nu poate fi operată nicio distincţie.
În analiza realizării primei condiţii, s-a procedat la o examinare a conţinutului dispoziţiilor art. 4 al Protocolului nr. 7 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, la semnificaţia acestui principiu şi jurisprudenţa Curţii Europene în această materie, fiind analizate apoi dispoziţiile art. 2781 C. proc. pen., din perspectiva autorităţii de lucru judecat a hotărârilor judecătoreşti pronunţate în această materie şi respectiv a aplicabilităţii dispoziţiilor art. 10 lit. j) C. proc. pen.
S-a abordat, în considerentele aceleiaşi hotărâri, o analiză a cerinţei identităţii de fapte din perspectiva jurisprudenţei Curţii Europene în aplicarea dispoziţiilor art. 4 din Protocolul nr. 7 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi respectiv a literaturii de specialitate în această materie, reţinându-se că ceea ce interesează sub aspectul identităţii de obiect este fapta materială, iar nu încadrarea juridică, arătându-se că, după ce s-a pronunţat o hotărâre definitivă, iar ulterior se face o nouă judecată pentru aceeaşi faptă, chiar sub o altă încadrare juridică şi se pronunţă o nouă hotărâre definitivă, se impune desfiinţarea celei de-a doua hotărâri definitive dată cu încălcarea autorităţii de lucru judecat.
Referitor la excepţia inadmisibilităţii acţiunii, Secţia pentru Judecători a reţinut că Inspecţia Judiciară a efectuat actele de cercetare disciplinară cu respectarea atribuţiilor şi competenţelor stabilite prin art. 74 alin. (1) din Legea nr. 317/2004 în forma în vigoare la momentul efectuării cercetării disciplinare, motiv pentru care excepţia este neîntemeiată.
Cât priveşte susţinerile pârâtelor, conform cărora prin cercetarea disciplinară s-a adus atingere independenţei magistratului, s-a considerat că acestea reprezintă apărări ce vizează fondul cauzei şi au fost examinate ca atare.
Cu privire la excepţia nulităţii absolute a acţiunii disciplinare, instanţa de disciplină a considerat că este neîntemeiată, întrucât etapa cercetării disciplinare a fost realizată cu respectarea dispoziţiilor art. 46 din Legea nr. 317/2004 în forma în vigoare la momentul efectuării cercetării disciplinare şi ale Metodologiei de efectuare a controalelor de către Inspecţia Judiciară, aprobată prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 292 din 22 aprilie 2010, în vigoare la momentul efectuării cercetării disciplinare. Astfel, în faza cercetării disciplinare au fost stabilite faptele şi urmările acestora, împrejurările în care au fost săvârşite, au fost analizate toate datele concludente din care să se poată aprecia asupra existenţei sau inexistenţei vinovăţiei şi s-a procedat la verificarea apărărilor formulate, la prezentarea şi administrarea probelor în apărare, precum şi la sesizarea Comisiei de disciplină pentru judecători în termenele prevăzute de lege. Modalitatea de redactare şi motivare a acţiunii disciplinare nu constituie motiv de nulitate, în condiţiile în care Secţia pentru Judecători se va pronunţa doar cu privire la existenţa sau inexistenţa faptelor ce intră în conţinutul abaterii disciplinare pentru care s-a exercitat acţiunea disciplinară.
Pe fond, instanţa de disciplină a apreciat că fapta reţinută în cuprinsul acţiunii disciplinare în sarcina pârâtelor judecător B.L., C.V. şi P.D. din cadrul Curţii de Apel Bucureşti, nu întruneşte cumulativ elementele constitutive ale abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) raportat la art. 991 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată şi modificată prin Legea nr. 24/2002.
Din analiza art. 386 lit. d) C. proc. pen., Secţia pentru Judecători a reţinut natura juridică mixtă a contestaţiei în anulare, fiind atât o cale de anulare cât şi una de retractare, legiuitorul instituind un remediu procesual prin care partea interesată obţine restabilirea legalităţii încălcate prin nesocotirea principiului „non bis in idem”. S-a apreciat că legiuitorul nu a condiţionat admisibilitatea contestaţiei în anulare întemeiată pe art. 386 lit. d) C. proc. pen. de împrejurarea că în căile de atac ordinare (apel, recurs) să nu se fi discutat ori invocat încălcarea dispoziţiilor referitoare la autoritatea de lucru judecat şi nici nu a reglementat expres imposibilitatea reanalizării în cadrul acestei căi de atac a unor aspecte ce au făcut obiectul judecăţii în ciclul procesual ordinar.
Din motivarea amplă şi argumentată a deciziei penale nr. 381 din 22 februarie 2012 pronunţată în Dosarul nr. 9972/2/211 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, s-a considerat că rezultă faptul că pârâtele judecător au procedat la interpretarea normei de drept procesual penal menţionate, reţinând că în speţa concretă dedusă judecăţii a fost încălcat principiul „non bis in idem”. Mai mult decât atât, în practica judiciară a instanţelor nu este conturat un punct de vedere unitar cu privire la limitele aplicării dispoziţiilor art. 386 lit. d) C. proc. pen. în sensul condiţionării sau necondiţionării soluţiei de admitere a contestaţiei în anulare întemeiată pe aceste dispoziţii de rediscutarea excepţiei autorităţii de lucru judecat în căile ordinare de atac.
În acest context, s-a reţinut că interpretarea normei de drept procesual nu poate constitui un element al abaterii disciplinare imputate întrucât aceasta constituie, în realitate, o modalitate de aplicare a legii, exclusă a fi supusă controlului administrativ, atâta vreme cât interpretarea este raţională, argumentată şi rezonabilă.
Din această perspectivă, Secţia pentru Judecători a reţinut că, prin hotărârea pronunţată, pârâtele judecător nu au exercitat un control judiciar asupra deciziei penale nr. 741 din 4 aprilie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti ci, în virtutea respectării normei procesual penale astfel cum a fost interpretată, au analizat numai modalitatea în care contestatorul a fost cercetat penal/urmărit penal în două proceduri penale.
S-a considerat că nu pot fi reţinute susţinerile Inspecţiei Judiciare referitoare la modalitatea concretă de soluţionare a cauzei şi la temeinicia soluţiei adoptate, aceasta fiind atributul exclusiv al instanţei, a cărei soluţie poate fi cenzurată doar în căile de atac şi nu poate face obiectul acţiunii disciplinare. În caz contrar, s-ar nesocoti principiul independenţei judecătorului reflectat în art. 124 alin. (3) din Constituţia României, iar pe de altă parte, s-ar încălca dispoziţia constituţională potrivit căreia, hotărârile judecătoreşti sunt supuse numai controlului judiciar.
Instanţa de disciplină a constatat că interpretarea probelor, interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor legale, în măsura în care sunt susţinute de argumente juridice, logice, sunt de esenţa actului de judecată, fiind excluse controlului administrativ asupra lor. De asemenea, că, exercitarea dreptului de a sesiza aspectele care vizează neîndeplinirea corespunzătoare de către magistrat a îndatoririlor de serviciu nu poate pune în discuţie soluţiile pronunţate prin hotărârile judecătoreşti, care sunt supuse căilor legale de atac.
Ca atare, s-a concluzionat că nu se poate reţine în sarcina pârâtelor judecător nerespectarea normelor de drept procesual reglementate de art. 2 alin. (1) C. proc. pen. şi ale art. 386 lit. d) C. proc. pen., instanţa de disciplină neavând competenţa de a aprecia asupra temeiniciei şi legalităţii măsurilor şi soluţiilor pronunţate de judecător, deoarece, în caz contrar, s-ar transforma într-o instanţă de control judiciar.
Sub aspectul laturii subiective, Secţia pentru Judecători a reţinut că în speţă nu se regăseşte forma de vinovăţie cerută de lege pentru a se constata existenţa abaterii disciplinare.
Astfel, s-a considerat că pârâtele nu au acţionat cu gravă neglijenţă, de natură a defini printr-o legătură de cauzalitate producerea unui rezultat prejudiciabil vreunei părţi.
Din această perspectivă şi în raport cu materialul probator administrat în cauză, s-a apreciat că nu se poate reţine, sub aspectul laturii subiective, faptul că soluţia pronunţată de pârâtele judecător în cauza ce a făcut obiectul cercetării disciplinare este expresia gravei neglijenţe în exercitarea funcţiei prin nesocotirea normelor de drept procesual reglementate de art. 2 alin. (1) C. proc. pen. şi ale art. 386 lit. d) C. proc. pen., ci reflectă interpretarea dată de pârâte textelor de lege.
Pe baza acestor considerente, cu opinia majoritară, instanţa de disciplină a concluzionat că, în cauză, nu s-a făcut dovada îndeplinirii cumulative a elementelor constitutive ale abaterii disciplinare supuse examinării.
Împotriva hotărârii nr. 15/J din 4 decembrie 2012, pronunţată cu opinia majoritară, a Secţiei pentru Judecători a Consiliului Superior al Magistraturii, a declarat recurs Inspecţia judiciară, invocând incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 7 şi pct. 9, precum şi ale art. 3041 C. proc. civ., exclusiv cu privire la modul de soluţionare a acţiunii disciplinare pe fond.
Prin primul motiv de recurs invocat, recurenta a susţinut că soluţia respingerii acţiunii disciplinare nu cuprinde argumentele pe care se sprijină în ceea ce priveşte unul dintre elementele de fapt care intră în conţinutul laturii obiective.
În acelaşi sens, s-a arătat, în esenţă, că, prin acţiunea disciplinară, s-au reţinut în conţinutul laturii obiective a abaterii disciplinare două categorii de încălcări relativ la dispoziţiile art. 2 alin. (1) C. pen. şi ale art. 386 lit. d) C. proc. pen.
Prima categorie de încălcări a vizat transformarea căii de atac extraordinare a contestaţiei în anulare, ce formează obiectul Dosarului nr. 9972/2/2011 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, într-o prelungire a procesului penal, intimatele judecător creând, practic, un nou grad de jurisdicţie în cauză.
Un al doilea aspect, reţinut ca element material al conduitei culpabile, viza neîndeplinirea condiţiei identităţii faptei la care se referă cele două hotărâri judecătoreşti, faţă de care s-a reţinut existenţa autorităţii de lucru judecat şi, respectiv, omisiunea analizării acestui element, care condiţiona însăşi aplicabilitatea art. 386 lit. d) C. proc. pen.
Apreciază autoarea recursului că, în considerentele opiniei majoritare a instanţei disciplinare, nu a fost examinat acest al doilea element, astfel încât, hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină, din perspectiva acestei neregularităţi, nefiind analizat dacă subzistă sau nu o conduită culpabilă a pârâtelor judecător sub acest aspect.
Or, analizarea acestei categorii de încălcări a dispoziţiilor procedurale, ce condiţionează însăşi admisibilitatea contestaţiei în anulare, s-a realizat exclusiv în considerentele opiniei separate, reţinându-se că subzistă o exercitare a funcţiei cu gravă neglijenţă şi din această perspectivă.
Recurenta a susţinut că este incident şi motivul de modificare reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În ceea ce priveşte prima ipoteză reglementată de acest text legal, s-a considerat că soluţia de respingere a acţiunii disciplinare este lipsită de temei legal, întrucât nu s-a pus în discuţie interpretarea normei de drept procesual în sensul reţinut în opinia majoritară, ci încălcarea normelor de drept procesual ce reglementează cadrul şi condiţiile în care trebuie circumscris raţionamentul judecătorilor.
S-a subliniat că acţiunea disciplinară nu a vizat conţinutul în sine al aprecierii judecătorilor şi că soluţia pronunţată cu opinia majoritară nu determină temeiul legal care protejează conduita culpabilă imputată intimatelor judecător, care contravine dispoziţiilor legale, dat fiind, pe de o parte, faptul că autoritatea judecătorului poate subzista numai în cadrul reglementat de lege, iar pe de altă parte, conţinutul abaterii disciplinare astfel cum acesta este reglementat de prevederile art. 99 lit. t), raportat la art. 991 din Legea nr. 303/2004, prin raportare şi la obligaţia prevăzută de art. 4 alin. (1) din aceeaşi lege.
În acest context, a fost invocată jurisprudenţa în materie a Secţiei pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii şi, respectiv, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cu referire la hotărârea nr. 12/J/2011 şi nr. 13/J/2013 şi, respectiv, deciziile nr. 256/2012 şi nr. 202/2012.
Consideră recurenta că, în cauză, este incident şi cazul de modificare reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., din perspectiva celei de-a doua ipoteze a textului legal menţionat.
Astfel, ceea ce s-a reproşat intimatelor judecător, a fost încălcarea dispoziţiilor art. 2 alin. (1) din Codul de procedură penale şi ale art. 386 lit. d) din acelaşi cod, în sensul admiterii unei căi de atac în afara cadrului legal, prin erijarea acestora într-o instanţă de control judiciar a deciziei pronunţate de instanţa de recurs, fără a exista o abilitare legală în acest sens.
Reanalizând, în cadrul contestaţiei în anulare formulată de condamnatul N. (S.) D., aspecte ce au făcut obiectul analizei instanţelor de control judiciar în căile ordinare de atac, apreciază recurenta, pârâtele judecător au creat, practic, un nou grad de jurisdicţie, al patrulea şi au prelungit, în mod nelegal, procesul penal.
În contextul expus, autoarea recursului a subliniat efectul specific al autorităţii de lucru judecat a hotărârilor judecătoreşti pronunţate în materie penală, opozabile erga omnes, precum şi caracterul de ordine publică al rezolvării acţiunii penale.
Tot astfel, s-a susţinut că ar subzista o exercitare a funcţiei cu gravă neglijenţă prin încălcarea prevederilor procesuale invocate şi din perspectiva neîndeplinirii condiţiei de admisibilitate ce vizează cerinţa existenţei identităţii faptei la care se referă cele două hotărâri judecătoreşti şi faţă de care s-a reţinut existenţa autorităţii de lucru judecat şi, respectiv, în omisiunea analizării acestui element care condiţiona însăşi aplicabilitatea art. 386 lit. c) C. proc. pen.
Or, apreciază autoritatea recurentă, aşa cum s-a evidenţiat şi în acţiunea disciplinară, nu s-a analizat această condiţie, iar aceasta nu era îndeplinită, deoarece, în opinia recurentei, o simplă comparaţie a obiectului acuzaţiilor penale exclude ideea identităţii de obiect, nefiind vorba despre aceeaşi faptă penală, fiind acte materiale diferite, săvârşite la momente diferite, respectiv la un interval de câţiva ani, în dauna unor părţi vătămate diferite.
În atare situaţie, hotărârea atacată ar fi lipsită de temei legal şi sub aspectul concluziei reţinute privind latura subiectivă, în sensul inexistenţei formei de vinovăţie cerute de lege pentru stabilirea existenţei abaterii disciplinare în discuţie.
Grava neglijenţă, ca formă de vinovăţie ar fi, însă, relevată tocmai de caracterul elementar al obligaţiei de verificare a condiţiilor de admisibilitate şi de caracterul imperativ al normei de procedură încălcate din acest punct de vedere.
În concluzie, în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. pen. s-a solicitat modificarea hotărârii recurate, în sensul admiterii acţiunii disciplinare şi al aplicării unei sancţiuni disciplinare pârâtelor judecător, în condiţiile reglementate de art. 100 din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările ulterioare.
Intimatele B.L. şi P.D. au depus la dosarul cauzei, fiecare în parte, întâmpinare şi note scrise, prin care au solicitat, în esenţă, respingerea recursului, ca nefondat şi au reiterat argumente care, în opinia lor, susţin legalitatea şi temeinicia soluţiei majoritare adoptate prin Hotărârea nr. 15/J din 4 decembrie 2012 a Secţiei pentru Judecători a Consiliului Superior al Magistraturii.
Analizând hotărârea atacată prin prisma criticilor invocate de recurentă, a apărărilor intimatelor, precum şi a dispoziţiilor legale incidente, inclusiv ale art. 304 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat, recursul, pentru considerentele expuse în cele ce succed.
Sub un prim aspect, se constată netemeinicia criticilor formulate de recurentă, din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Recurenta circumscrie acestui prim motiv o pretinsă omisiune a instanţei disciplinare de a analiza o a doua categorie de încălcări, invocată ca situaţie de fapt în acţiunea disciplinară, susţinând că, din acest considerent, soluţia pronunţată cu majoritate ar fi nemotivată.
Pe de o parte, Înalta Curte are în vedere că Inspecţia Judiciară a solicitat sancţionarea intimatelor judecător B.L., C.V. şi P.D. pentru săvârşirea unei singure abateri disciplinare, respectiv cea prevăzută de art. 99 lit. t) teza a II-a din Legea nr. 303/2004, republicată (r2), cu modificările şi completările ulterioare, raportat la art. 991 alin. (2) din legea menţionată.
Din această perspectivă, astfel cum în mod corect a reţinut instanţa de disciplină, toate aspectele invocate în cuprinsul acţiunii disciplinare se circumscriu conţinutului aceleiaşi abateri disciplinare, acestea nefiind motive distincte, ci argumente de fapt în susţinerea temeiniciei acţiunii.
În raport cu unicitatea abaterii disciplinare şi cu argumentele reţinute drept temei al respingerii acţiunii în opinia majoritară, se constată că Secţia pentru Judecători a făcut o examinare completă şi corectă a elementelor necesare în vederea verificării îndeplinirii, în speţă, a elementelor constitutive ale respectivei abateri.
Pe de altă parte, analizând modul în care cu opinia majoritară s-a soluţionat pe fond acţiunea disciplinară, se constată că hotărârea atacată respectă dispoziţiile art. 50 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, republicată (r2) şi că, pe lângă analiza elementelor constitutive ale abaterii disciplinare în discuţie, au fost analizate toate aspectele invocate de recurentă în cadrul acţiunii disciplinare, în considerentele hotărârii pronunţate regăsindu-se argumentele pentru care acestea au fost înlăturate.
Împrejurarea că, prin hotărâre, în majoritate, instanţa de disciplină nu a dat aspectelor respective, vizând nerespectarea dispoziţiilor procedurale ce impuneau verificarea condiţiei existenţei identităţii faptei, semnificaţia propusă de titularul acţiunii disciplinare nu poate fi asimilată niciuneia dintre cele trei ipoteze de nemotivare prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Motivarea amplă, punctuală şi fundamentală în drept şi în fapt în mod explicit şi detaliat, cu referire concretă la detaliile speţei, avute în vedere la adoptarea soluţiei, denotă îndeplinirea cerinţelor prevăzute de art. 50 alin. (2) din Legea nr. 317/2004, coroborat cu art. 261 pct. 5 C. proc. civ.
Nu pot fi reţinute nici criticile ce vizează nelegalitatea hotărârii, în conformitate cu prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., din perspectiva ambelor ipoteze invocate de recurentă.
Legislaţia muncii, practica şi doctrina în materia răspunderii disciplinare au stabilit unanim că abaterea disciplinară reprezintă acea încălcare, cu vinovăţie, a obligaţiilor de serviciu sau a normelor de comportare la serviciu, constând într-o acţiune sau omisiune, săvârşită de către o persoană, subiect al unui raport de muncă.
În ceea ce priveşte răspunderea disciplinară a judecătorilor şi procurorilor, aceasta este una specială şi derivă din statutul profesional distinct al acestora, ce prezintă anumite particularităţi specifice.
Angajarea răspunderii disciplinare este supusă cerinţei îndeplinirii cumulative a condiţiilor generale referitoare la faptă, vinovăţie şi legătura de cauzalitate între fapta ilicită şi rezultatul produs, iar în ceea ce priveşte vinovăţia, aceasta trebuie constatată în mod cert, pe baza probatoriului.
Referitor la abaterea disciplinară constând în nesocotirea din culpă a normelor de drept material sau procesual, statutul profesional specific, în contextul rigorilor intrinseci ale statului de drept, impune a se face distincţie între interpretarea şi aplicarea normelor de drept substanţial sau procedural la situaţia de fapt dedusă în concret analizei, de către procuror sau judecător pe parcursul derulării procedurilor judiciare, pe de o parte şi nesocotirea normelor de drept substanţial sau procesual care, deşi incidente, nu au format obiectul analizei magistratului, pe de altă parte.
În speţă, titularul acţiunii disciplinare critică hotărârea prin care Secţia pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii a respins solicitarea sa de a se stabili săvârşirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) raportat la art. 991 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 de către judecătorii B.L., C.V., P.D. şi de a se aplica o sancţiune disciplinară magistraţilor menţionaţi.
Din această perspectivă, se constată că, în mod corect, în raport şi cu particularităţile concrete ale speţei, instanţa de disciplină a reţinut că, în cauză, nu se poate stabili existenţa unei nesocotiri, sub forma gravei neglijenţe, a normelor de drept invocate şi că titularul acţiunii disciplinare pune în discuţie însuşi modul de interpretare şi aplicare a unei norme de drept de către judecători şi raţionamentul logico-juridic al acestora, aspecte care, însă, nu pot forma obiectul unei verificări disciplinare.
Ceea ce se reproşează în fapt intimatelor judecător, aşa cum însăşi recurenta recunoaşte, este modul în care magistraţii au stabilit cadrul şi condiţiile de admisibilitate a contestaţiei în anulare ce a format obiectul Dosarului penal nr. 9972/2/2011 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia l penală, or acest lucru s-a concretizat în analiza şi dezlegarea pe care judecătorii au dat-o chestiunilor de fapt şi de drept cu soluţionarea cărora au fost învestiţi ca şi complet de judecată, obiectul examinării fiind, în realitate, modul în care, pe baza aprecierilor făcute, ca rezultat al deliberării, cei trei magistraţi, constituiţi în complet, au înţeles să aplice o normă procesuală şi să expună, în hotărârea pronunţată, analiza efectuată asupra cauzei, concluziile deduse pe baza acestei analize şi argumentele ce au condus la elaborarea soluţiei. Practic, ceea ce se supune analizei sunt corectitudinea soluţiei pronunţate într-o cauză penală şi raţionamentul logico-juridic al acesteia.
Sub acest aspect, este semnificativ faptul că toate criticile recurentei, ce au constituit aspectele de fond ale acţiunii disciplinare deduse judecăţii în cauză, vizează modul de raportare a judecătorilor la o anumită normă procesuală după încheierea etapei cercetării judecătoreşti şi închiderea dezbaterilor pe fond, la momentul deliberării, însă, acestea nu puteau fi formulate şi nici examinate pe calea contenciosului disciplinar, ci numai în cadrul specific controlului jurisdicţional.
Exercitarea unui control asupra legalităţii sau a temeiniciei contestaţiei în anulare ce a constituit obiectul cauzei penale respective şi, prin urmare, asupra legalităţii şi temeiniciei deciziei penale pronunţate de către intimatele judecător, nu este posibilă în cadrul procedurii reglementate de dispoziţiile art. 45 şi următoarele din Legea nr. 317/2004, republicată (r2), respectarea principiului independenţei judecătorului, reglementat de art. 124 alin. (3) din Constituţia României şi de art. 2 alin. (3) din Legea nr. 303/2004, republicată, excluzând această analiză în cadrul procedurii disciplinare, o asemenea verificare constituind prerogativa exclusivă a instanţei de judecată pe calea controlului judiciar.
Aceasta deoarece, analiza în discuţie presupune exercitarea unor prerogative jurisdicţionale, care includ în mod necesar capacitatea de a decide pe baza unor norme de drept şi în cadrul unei proceduri organizate, asupra unei situaţii de fapt şi de drept care intră în competenţa sa, cu respectarea principiului statutului de drept inerent sistemului Convenţiei europene a drepturilor omului şi protocoalelor sale adiţionale.
Nu se pot conferi competenţe altor autorităţi în această materie, respectiv Inspecţiei Judiciare sau instanţei disciplinare, aşa după cum, în mod corect a reţinut şi Secţia pentru judecători în opinia majoritară, aceste aspecte fiind susceptibile de analiză numai în cadrul controlului ierarhic şi jurisdicţional, aşa cum rezulta şi din dispoziţiile art. 98 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, care delimitează cadrul angajării disciplinare a magistraţilor la „abaterile de la îndatoririle de serviciu” şi la „faptele care afectează prestigiul justiţiei”.
În raport cu această normă de principiu, modul concret de interpretare şi aplicare a normelor de drept material ori procesual în procesul interpretării şi aplicării legii în speţă nu poate fi considerat o „abatere de la îndatoririle de serviciu” sau o „faptă care afectează prestigiul justiţiei”, iar cenzurarea acestuia în cadrul contenciosului disciplinar al funcţiei de magistrat nu poate fi realizată.
Sunt relevante, de asemenea, considerentele reţinute din aceeaşi perspectivă în cuprinsul rezoluţiei nr. 51/P/2012 din 7 august 2012 emisă de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, secţia de combatere a corupţiei.
Tot din perspectiva limitelor verificărilor specifice procedurii disciplinare în cadrul controlului judiciar exercitat pe calea recursului şi, respectiv, a cerinţelor respectării principiului legalităţii şi a principiului independenţei şi autorităţii judecătorului, trebuie precizat că, potrivit art. 1 din Carta Universală a Judecătorului : „Independenţa judecătorului este indispensabilă unei justiţii imparţiale, în conformitate cu legea. Aceste două noţiuni sunt indivizibile. Toate instituţiile şi autorităţile, naţionale sau internaţionale, trebuie să respecte, protejeze şi apere această independenţă.”
În acelaşi sens sunt şi dispoziţiile art. 2 din acelaşi document, care prevăd că: „Independenţa judecătorească trebuie asigurată prin legea de înfiinţare şi protejare a autorităţii judecătoreşti, care este cu adevărat şi efectiv independentă faţă de celelalte puteri ale statului. Judecătorul, în calitate de deţinător al unei funcţii judecătoreşti, trebuie să fie capabil să îşi exercite competenţa judecătorească fără a fi supus presiunilor sociale, economice şi politice şi în mod independent faţă de alţi judecători şi de administraţia sistemului judecătoresc.”
Din această perspectivă, se reţine că argumentele invocate de recurentă nu au relevanţa juridică ce li se atribuie prin motivele de recurs şi, pe cale de consecinţă, nu sunt de natură să justifice modificarea hotărârii atacate.
Cât priveşte aspectele jurisprudenţiale menţionate de recurentă, se constată că acestea nu pot fi reţinute în sensul propus, dat fiind faptul că acestea privesc situaţii de fapt diferite.
În raport cu cele anterior prezentate, se constată că nici motivele reţinute în opinia minoritară nu prezintă relevanţa atribuită de autoarea recursului, acestea nefiind de natură să atragă pronunţarea unei alte soluţii în cauză.
Pentru considerentele ce preced şi care fac inutilă analizarea celorlalte critici formulate prin intermediul recursului, în baza dispoziţiilor art. 49 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, republicată (r2), coroborate cu cele ale art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul dedus judecăţii în cauză, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de Inspecţia Judiciară împotriva hotărârii nr. 15/J din 4 decembrie 2012 a Consiliului Superior al Magistraturii, secţia pentru Judecători.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 noiembrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 484/2012. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 435/2012. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI → |
|---|
