ICCJ. Decizia nr. 5/2012. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI
Decizia penală nr. 5/2012
Dosar nr. 9127/1/2011
Şedinţa publică din 9 ianuarie 2012
Asupra cererii de contestaţie în anulare de faţă;
Din actele dosarului constată următoarele:
Prin Decizia nr. 455 din 31 octombrie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, completul de 9 judecători, a fost respins, ca nefondat, recursul declarat de petenta M.M. împotriva sentinţei nr. 1049 din 16 iunie 2010, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. 4264/1/2010; a fost obligată recurenta petentă la plata cheltuielilor judiciare statului.
Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de recurs a reţinut, în esenţă, că prin sentinţa nr. 1049 din 16 iunie 2001, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a fost respinsă, ca nefondată, plângerea formulată de petenta M.M. împotriva rezoluţiei nr. 1161/P/2009 din 14 decembrie 2009 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de urmărire penală şi criminalistică; a fost menţinută rezoluţia atacată, iar petenta obligată la plata cheltuielilor judiciare statului.
Prima instanţă a reţinut, în esenţă, că prin ordonanţa nr. 160/P/2009 din 17 august 2009, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Suceava şi-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 29 pct. 1 lit. f), art. 209 alin. (4) C. proc. pen., art. 42 C. proc. pen. şi art. 45 C. proc. pen., motivat de calitatea persoanelor.
Prin rezoluţia nr. 1161/P/2009 din 14 decembrie 2009, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de urmărire penală şi criminalistică, a dispus, în temeiul art. 228 alin. (6) C. proc. pen., neînceperea urmăririi penale faţă de F.O.N., prim procuror la Parchetul de pe lângă Judecătoria Fălticeni, cu grad profesional de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi C.C.A., procuror general adjunct al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Suceava pentru comiterea infracţiunilor de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor prevăzute de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP), reţinându-se că fapta nu există.
Împotriva acestei rezoluţii, petiţionara M.M. a formulat plângere solicitând desfiinţarea soluţiei şi trimiterea cauzei la procuror în vederea începerii urmăririi penale faţă de cei doi procurori pentru faptele reclamate.
Prin rezoluţia nr. 21/227/II/2/2010 din 19 ianuarie 2010, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de urmărire penală şi criminalistică, a respins, ca neîntemeiată, plângerea formulată de petiţionară împotriva rezoluţiei nr. 1161/P/2009 din 14 decembrie 2009.
Prin plângerea adresată instanţei potrivit dispoziţiilor art. 2781 C. proc. pen., petenta a solicitat desfiinţarea rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale şi tragerea la răspundere penală a celor doi procurori, care prin abuzurile pretins comise i-au afectat interesele.
Examinând plângerea, prima instanţă a constatat că este nefondată.
S-a reţinut că pentru a dispune neînceperea urmăririi penale, organele judiciare au reţinut, în mod corect, că faptele reclamate de petentă nu există, cei doi procurori îndeplinindu-şi legal atribuţiile, în limitele competenţelor ce le reveneau potrivit legii, soluţia procurorului fiind susţinută de materialul probator administrat, a cărei concluzie logică incontestabilă o reprezintă; în plângere persoana vătămată îşi exprima nemulţumirea faţă de activitatea procurorilor reclamaţi, însă nu a întemeiat plângerea pe probe, ci doar pe starea de nemulţumire datorată modului de soluţionare a dosarelor în care a fost parte.
S-a apreciat, totodată, că activitatea procurorului F.O.N. nu a fost individualizată, nefăcându-se referire la lucrări sau dosare determinate, abuzul de putere fiind determinat generic, ceea ce a condus la imposibilitatea analizării acestui aspect în lipsa elementelor concrete. S-a concluzionat că în mod corect s-a constatat că infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor prevăzută de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP) nu există în materialitatea sa, dispunându-se neînceperea urmăririi penale.
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, a declarat recurs petenta, criticând-o pentru nelegalitate, netemeinicie, muşamalizarea abuzurilor primarilor de către procurori, încălcarea dreptului de proprietate al petentei prin gravele abuzuri comise, nestudierea dosarului, obligarea la plata cheltuielilor judiciare.
Analizând recursul, instanţa a constatat că acesta este nefondat deoarece în mod întemeiat procurorul, în baza actelor premergătoare realizate potrivit art. 224 C. proc. pen., a concluzionat în sensul inexistenţei infracţiunilor reclamate, ceea ce a determinat adoptarea faţă de intimaţii procurori a soluţiei de neîncepere a urmăririi penale.
Nemulţumirile petentei referitoare la soluţiile dispuse de magistraţi şi, în esenţă, la neobţinerea unei soluţii favorabile în litigiile civile în care este parte şi în cele penale – derivate din acestea, nu conferă activităţii legal desfăşurată de procurori conotaţii penale, deoarece interpretarea şi aplicarea legii, precum şi adoptarea unor soluţii într-o cauză instrumentată de procuror constituie acte de esenţa profesiei sale, care, prin ele însele, nu pot fi circumscrise sferei ilicitului penal şi nici nu constituie infracţiuni.
S-a concluzionat că în mod just prima instanţă, dând o evaluare proprie corectă materialului dosarului, rezoluţiei atacate şi plângerii petentei a menţinut soluţia anterior dispusă de către procuror, faptele reclamate neexistând în materialitatea lor.
Cu privire la motivul de recurs referitor la nelegalitatea şi netemeinicia hotărârii recurate şi nestudierea actelor dosarului s-a argumentat că acesta nu se susţine, deoarece la judecarea cauzei, prima instanţă a avut în vedere, în ansamblul său materialul dosarului, care a fundamentat soluţia dispusă; în ceea ce priveşte critica referitoare la obligarea petentei la plata cheltuielilor judiciare aceasta s-a arătat că aceasta este nefondată, măsura fiind legală şi temeinică, având în vedere culpa procesuală a petentei, care a formulat plângerea, ulterior respinsă, iar critica petentei referitoare la încălcarea drepturilor sale (de natură civilă) nu poate fi primită, deoarece limitele devoluţiunii sunt, în această cauză, cele stabilite de art. 2781 C. proc. pen., instanţa verificând doar rezoluţia procurorului sub aspectul legalităţii şi al temeiniciei.
Împotriva acestei decizii contestatoarea a formulat cerere de contestaţie în anulare, invocând nelegala citare prin notă telefonică, nelegalitate, netemeinicie, neprezentarea la judecată a intimaţilor.
Analizând cererea de contestaţie în anulare potrivit dispoziţiilor art. 391 C. proc. pen. se constată că aceasta este inadmisibilă, astfel că va fi respinsă pentru considerentele ce urmează.
Astfel, după cum rezultă din interpretarea dispoziţiilor art. 386 C. proc. pen. raportat la art. 391 C. proc. pen., contestaţia în anulare, ca şi cale extraordinară de atac poate fi formulată pentru cazurile expres şi limitativ prevăzute de dispoziţiile art. 386 lit. a)–e) C. proc. pen.
Totodată, legea procesuală reglementează subiecţii de drept care au legitimitate procesuală activă (art. 387 C. proc. pen.), termenul de introducere a cererii (art. 388 C. proc. pen.) şi instanţa competentă a o soluţiona (art. 389 C. proc. pen.).
Dispoziţiile art. 391 alin. (2) C. proc. pen. prevăd elementele supuse analizei instanţei de judecată în examinarea admisibilităţii în principiu a unei cereri de contestaţie în anulare, respectiv termenul în care cererea a fost formulată, motivele invocate (care trebuie să se subsumeze celor expres şi limitativ prevăzute de lege) şi necesitatea depunerii sau invocării de dovezi în sprijinul contestaţiei. Admisibilitatea în principiu a cererii de contestaţie în anulare presupune îndeplinirea cumulativă a condiţiilor prevăzute de art. 391 alin. (2) C. proc. pen., în caz contrar contestaţia urmând a fi respinsă, ca inadmisibilă.
În cauza dedusă judecăţii se constată că motivele invocate de către contestatoare nu pot fi circumscrise cazurilor expres şi limitativ reglementate de dispoziţiile art. 386 C. proc. pen.
Astfel, constatându-se că cererea de contestaţie în anulare nu îndeplineşte cumulativ condiţiile de admisibilitate reglementate de dispoziţiile art. 386 C. proc. pen. va fi respinsă, ca inadmisibilă.
Văzând şi dispoziţiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca inadmisibilă, contestația în anulare formulată de contestatoarea M.M. împotriva deciziei nr. 455 din 31 octombrie 2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători în Dosarul nr. 6453/1/2011.
Obligă contestatoarea la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 9 ianuarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6/2012. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 49/2012. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI → |
|---|
